Umanitate si natura: Invatand de la bastinasi

“Cu prilejul simpozionului pe teme ecologice, stiintifice si religioase de pe fluviul Amazon, in iulie 2006, mitropolitul Ion de Pergamon a tinut un discurs exceptional, care a ramas in mintea si sufletul celor prezenti. El a fost, apoi, citat de multe ori in cursul simpozionului de anul acesta, de la Polul Nord, la care am avut privilegiul sa particip.

Cred ca, acum, la inceput de luna, este momentul potrivit sa va prezint varianta tradusa in limba romana a discursului. Este un eseu de cea mai fina analiza, de cea mai justa masura si de mare forta de convingere. Sper sa incante un numar cat mai mare de vizitatori ai jurnalului.”

Introducere

Ne-am strans aici, prin bunavointa lui Dumnezeu, la acest al saselea simpozion ecumenic despre religie si stiinta, desfasurat sub Inaltul Patronaj al Sanctitatii Sale Patriarhul Ecumenic Bartholomew si al Excelentei Sale Kofi Anan, Secretarul Genral al ONU. Aceasta intalnire a noastra are loc intr-o zona geografica cu o frumusete deosebita a mediului inconjurator, o frumusete care este insa amenintata de activitatea “civilizatiei” umane. De aceea, ne aflam aici nu doar pentru a admira si a ne bucura, ci si pentru a ne exprima nemultumirea. Suntem aici pentru a reflecta impreuna la cauzele crizei mediului inconjurator, care se manifesta in aceasta parte a lumii, si sa ne punem deranjanta intrebare : De ce populatia indigena a reusit sa protejeze mediul inconjurator mai bine decat noi, civilizatia crestina?

La acesta intrebare s-ar putea da mai multe raspunsuri. Primul care ne vine in minte este de natura etica : este vorba de lacomia umana si dorinta de dezvoltare economica, care au dus la exploatarea naturii intr-un mod atat de devastator. Acest lucru este, fara inodiala, adevarat. Dar in spatele acestui adevar sta o motivatie mai profunda. Este vorba de faptul ca in cultura occidentala a aparut o criza intre fiinta umana si mediul inconjurator. Nu mai intelegem faptul ca suntem o parte a naturii. Aceasta pare sa fie diferenta fundamentala fata de populatia indigena de aici, precum si din alte locuri. De aceea, ne aflam aici, pentru a invata de la aceia pe care am incercat sa-i convertim la modul nostru de gandire. Criza ecologica nu poate fi depasita decat daca suntem pregatiti sa punem la indoiala unele dintre principiile noastre filosofice fundamentale prin luarea in considerare a invataturilor altor culturi.

In aceasta prezentare ma voi concentra pe doua aspecte. Primul este legat de autocritica : cum am ajuns la alienarea fiintei umane in relatia sa cu natura si, prin urmare, la criza actuala in relatia dintre cele doua ? Al doilea aspect se refera in mod direct la locul unde intalnirea noastra are loc : ce putem invata de la culturi diferite de cea a noastra pentru a putea restabili relatia noastra cu natura ?

Cultura noastra occidentala a fost formata sub influenta traditiei religioase Iudeo-Crestine. Nu ne putem elibera de aceasta ; nici nu ne putem converti la paganism pentru a salva mediul inconjurator. Si totusi, multe elemente ale culturilor non-crestine pot fi incorporate in traditia noastra iudeo-crestina. A trecut timpul – si ii multumim lui Dumnezeu pentru acest lucru – cand religia crestina, intr-un zel misionar, a combatut alte religii intr-un spirit negativ si exclusivist. “Inculturalizarea” este acum scopul si metoda misiunii crestine. Haideti sa ascultam cu respect acele culturi indigene care au reusit sa supravietuiasca zelului inaintasilor nostri de a-i cuceri pana aproape de exterminare. Aceasta se poate aplica nu numai la religie, ci si la stiinta, in particular la metodele stiintifice. Cateva reflectii in acest domeniu ar fi utile.

Alienarea fiintei umane de natura

Definirea fiintei umane a fost incercata de mai multe ori in trecut, fara nicio corelare cu mediul inconjurator. O abordare clasica se poate gasi in filosofia greaca antica, in primul rand in ghidul platonician, de asemenea, existand numeroase abordari teologice in decursul timpului care, la o analiza finala, poarta intotdeauna influenta directa sau indirecta a platonicismului. Principala forma care rezulta din aceasta definitie se refera la conceptul de suflet. Identitatea umana consta in suflet, care s-a considerat ca exista si subzista, mai degraba ca o parte organica a lumii naturale, esenta sa fiind naturala si nu materiala, iar supravietuirea indepandenta fata de relatia trupului cu lumea naturala. Acest concept al lui Platon a influentat profund traditia crestina, iar implicatiile au fost deosebit de importante pentru problema ecologica.

Identificarea fiintei umane cu sufletul a dus la urmatoarele ipoteze in decursul istoriei :

Ipoteza ca timpul si spatiul, componente fundamentale ale ale lumii naturale care ne inconjoara, se afla intr-o legatura cu trupul trecator, inchisoarea sufletului. Pentru a se descoperi pe sine, omul trebuie sa se rupa de barierele trupului sau, de spatiu si de timp, de mediul inconjurator, si sa traiasca intr-o existenta imateriala si atemporala, intr-o eternitate care nu este legata de lumea naturala.

De cand fiinta umana a inceput sa fie conceputa in afara relatiei sale cu lumea naturala, in analiza finala nu mai conteaza deloc daca lumea naturala din jurul ei va fi anihilata. De fapt, pentru multi exponenti ai teologiei crestine antice, cum ar fi Origen sau Augustin, in imparatia lui Dumnezeu, ultima destinatie si consecinta a lumii terestre, numai sufletele vor supravietui : lumea naturala, in afara de sufletele fiintelor umane si de ingerii acorporali, este destinata sa dispara.

Raspunsul la intrebarea “ce este omul” in acet caz : spirit fara substanta, suflet etern si nemuritor, o entitate care poate fi conceputa fara a avea nevoie de un corp au de un mediu natural.

O incercare similara de a identifica si defini omul fara a face nicio referire la mediul inconjurator, o forma modificata de platonicism idealist centrat pe suflet, a fost adoptata, in special in occident, din Evul Mediu si pana in perioada moderna, prin definirea omului ca fiinta rationala si inteligenta. Raspunsul dat in acest caz la intrebarea “ce este omul” era: un animal rational, inzestrat cu o constiinta proprie si o constiinta asupra lumii din care face parte. Aceasta definitie, originara de la Augustin si Boethius, a fost desavarsita de Descartes, un calugar augustinian, parinte al iluminismului si, intr-o mare masura, al matematicii si fizicii – in forma dictatului sau celebru : “Cuget, deci exist”. Consecintele acestei definitii au avut un impact crucial asupra ecologiei. Prin urmare :

Oamenii si-au dezvoltat capacitatile intelectuale unilateral si indepandent fata de organism. Dezvoltarea matematicii, ca un instrument producator de inteligenta pura, a deschis drumul aparitiei fiintelor inteligente, care nu au nevoie de corpul uman pentru a produce gandire rationala. Singura problema acum este daca emotiile reziduale sau dorintele raman in fiinta numita om (inteligenta slaba) sau si acestea au fost sacrificate (inteligenta puternica) pe altarul inteligentei pure, acorporale. Oricare ar fi situatia, problema importanta si predominanta din punctul de vedere al mediului este ca inteligenta a fost indepartata de organismul uman intr-un mod atat de radical incat l-a anulat pe acesta din urma, facandu-l inutil. Aceasta este problema cu Internet-ul si calculatoarele si pune la indoiala inocenta si neutralitatea cu care, de obicei, privim aceste realizari tehnologice. Groaznicul risc care insoteste aceste realizari este ca, treptat, organismul uman este anulat ca instrument de inteligenta, avand in vedere ca gandim, comunicam, cumparam si chiar ne indragostim fara a ne folosi corpul, acest unic instrument care ne conecteaza cu mediul nostru natural si cu ceilalti oameni. Drept urmare, corpul este din ce in ce mai incapabil sa proceseze cantitatea de informatii pusa la dispozitie de inteligenta.

Omul si-a dezvoltat capacitatile intelectuale in detrimentul mediului sau natural. Acest lucru s-a intamplat ca rezultat a doi factori. Primul se refera la faptul ca omul a inteles puterea care rezulta din inteligenta. Nu este un accident faptul ca mintea care a declarat “Cuget, deci exist”, in speta Descartes, inca din secolul XVII, a redactat pasajul urmator in lucrarea “Discurs asupra metodei”: (cu ajutorul stiintei) putem descoperi cunostinte care ne vor fi foarte folositoare in viata si am putea gasi o metoda practica prin care forta si enrgia care se regasesc in foc, apa, aer, stele si celelalte organisme care ne inconjoara (mediul natural) ar putea fi folosite in acelasi fel in toate aplicatiile convenabile si in felul acesta sa devenim stapani si posesori ai naturii (maitres et possesseurs de la nature)”.

Povara ecologica a acestei scrieri a lui Descartes este gasita in ultimele cuvinte : “stapani si posesori ai naturii”, tocmai prin intermediul dictonului “Cuget, deci exist”, puterea cunoasterii. Prin urmare, Francis Bacon, in aceeasi perioada, vorbeste despre fiinta umana in niste termeni si mai categorici: “Va pun la dispozitie natura si tot ce produce ea pentru a o folosi si a face din ea sclavul vostru”. Mai este nevoie de vreo dovada mai clara despre originea crizei ecologice actuale ? Aceasta rezida din cresterea capacitatilor intelectuale pana la punctul in care devine singurul si coplesitorul determinant al identitatii umane.

Cu siguranta, o critica a acestei viziuni se naste deja in mintea noastra: poate fi vorba nu de dominatia inteligentei, ci de utilizarea ei necorespunzatoare, de vina pentru ce se intampla ? Acelasi lucru se aplica si in cazul Internet-ului : ar putea fi vorba despre utilizarea gresita a acestuia ? Daca este asa, inseamna ca povara cade pe conceptul de etica. Cu alte cuvinte, problema nu este ca glorificam inteligenta umana in detrimentul naturii, ci faptul ca nu o folosim corespunzator. Solutia in problema ecologica ar trebui deci gasita in domeniul eticii. Dar o etica desprinsa de radacina sa ontologica, fara o fundamentare ce rezulta din Adevar, este inacceptabila din perspectiva teologica si filosofica. Problema nu este insa daca omul actioneaza corect sau incorect (etica) ci daca actioneaza in armonie cu adevarul propriu fiintei sale, al identitatii sale.

Problema este direct legata de dialogul dintre stiinta, filosofie si teologie. Este deci foarte usor – si asa se intampla de obicei – ca adevarul stiintific si cel teologic sa nu corespunda, si pentru noi sa ramana indiferent daca ele coincid sau nu. Omul de stiinta detine propriul adevar in legatura cu natura, iar teologul detine adevarul spiritual, care izvoraste din credinta. Daca este asa, unde se poate intalni omul de stiinta cu teologul? Cu siguranta nu in domeniul adevarului, avand in vedere faptul ca exista doua adevaruri diferite. Punctul de intalnire al lor se regaseste de obicei in domeniu eticii : amandoi sunt de acord cand ceva este bun sau rau, permis sau nu etc., criteriile pentru aceasta analiza rezultand din valorile morale si regulile acceptate de ambele parti.

Haideti sa privim problema mai ales in legatura cu umanitatea si mediul ei natural. Atat oamenii de stiinta, cat si teologii recunosc faptul ca mediul natural este afectat de dominatia inteligentei umane asupra naturii. Daca am dori sa rezolvam problema cu ajutorul eticii am spune : nu este dominatia inteligentei daunatoare, ci faptul ca este folosita necorespunzator. Si totusi, daca mergem mai adanc la radacina problemelor, la miezul adevarului, oamenii de stiinta si teologii vor intreba impreuna : poate fi adevarat ca ascensiunea inteligentei in opozitie cu substanta naturala si psihica a oamenilor si a mediului influenteaza adevarul despre existenta omului ? Nu putem permite ca oamenii de stiinta si teologii sa aiba puncte de vedere diferite in aceasta problema. Adevarul despre ce este omul trebuie sa fie comun atat stiintei, cat si teologiei. Nu putem sa ne jucam cu doua adevaruri : unul al cunoasterii si unul al credintei. Omul de stiinta care este credincios cartii sale de rugaciuni, dar indiferent la faptul ca ceea ce observa in laborator poate sa nu fie compatibil cu credinta sa, trece printr-o neintelegere de tip schizofrenic si, in orice caz, face dialogul dintre teologie si stiinta imposibil.

Astfel, in orice dialog real dintre stiinta si teologie, problema relatiei umanitatii cu mediul natural, trebuie sa se concentreze pe intrebarea : Ce relatie a omului cu mediul sau natural este in acord cu adevarul despre identitatea sa ? Raspunsul la aceasta intrebare trebuie sa fie cat mai convergent cu putinta intre stiinta si teologie. Orice deviatie trebuie pusa sub semnul intrebarii si sa nu devina ipoteza de lucru fundamentala. Aceasta este singura cale pentru ca atitudinea teologica si stiintifica fata de problema mediului sa aiba un fundament ontologic si nu doar etic.

Acum, problema cruciala a oricarei discutii despre relatia omului cu natura este daca trupul este esential pentru a defini fiinta umana. Mai exact, se pune intrebarea daca fiinta umana are un trup sau este un trup. Daca ultima varianta este corecta, atunci trupul este un element al adevarului in legatura cu fiinta umana si identitatea ei. Dar daca este asa, atunci omul, in integritatea fiintei sale, este legat definitiv de mediul sau natural. Cum se poate oare concepe corpul uman fara celelalte creatii materiale ?

Cei care cred ca, in final, corpul uman va invia, dar lumea materiala nu va supravietui, in mod sigur se gandesc la un corp mitic, ireal. Sfantul Metodius din Olimp, in secolul IV e.n. sustinea, combatandu-l pe Origen, ca nu este posibil ca Dumnezeu sa invie corpurile decat daca salveaza creatia materiala in intregimea ei. Dupa cum vom vedea, acest punct este conectat in particular cu problemele de mediu. Orice abordare stiintifica si tehnologica ce incearca sa abroge sau sa slabeasca rolul corpului, contravine nu doar eticii, dar si adevarului, ontologiei fiintei umane.

Tocmai datorita acestei legaturi indisolubile si ontologice dintre om si corpul sau, si prin acesta cu mediul sau natural, Parintii Bisericii descriu omul ca pe un microcosmos care contine in interior un macrocosmos si se leaga prin intermediul corpului sau de lumea rationala. Nu este un accident faptul ca, pentru a salva omul, Fiul lui Dumnezeu s-a intrupat, luandu-si asupra Sa elementul umanitatii care l-a legat de mediul natural. Daca adevarurile umanitatii ar fi trebuit cautate si gasite in sufletul sau, atunci ar fi luat doar forma unui suflet uman. Luandu-si un trup uman, El a demonstrat ca omul este de neconceput in absenta trupului sau si ca nu a venit sa salveze doar omul ci intreaga creatie divina. Nu poate exista o dovada mai mare a importantei mediului natural.

Aceste consideratii demonstreaza legatura organica a omului, unii ar putea spune dependenta sa, de mediul sau fizic. Faptul ca omul nu are un corp ci este un corp denota faptul ca, in lipsa mediului sau natural, omul inceteaza sa existe : adevarul despre om este profund legat de cel al intregii creatii materiale. Acest adevar este fundamentat de faptul ca omul a fost creat de Dumnezeu in finalul Creatiei, iar aparitia lumii materiale si a regnului animal l-au precedat. Este tipic ca, in sistemul gnostic, omul sa apara inaintea lumii materiale si a regnului animal. In Biblie lucrurile apar insa schimbate. Aici apare dependenta omului de toate creatiile precedente si in special de regnul animal. Teoria evolutionista nu prezinta nicio problema pentru teologie din acest punct de vedere. Din contra, este chiar binevenita deoarece demonstreaza ca omul este invizibil legat de restul creatiei materiale.

II. Restabilirea relatiilor omului cu natura : invatarea de la populatia indigena.

Una dintre caracteristicile identitatii populatiilor indigene, asa cum apare in descrierea facuta de Banca Mondiala in 1991, este “atasamentul fata de teritoriile ancestrale si fata de resursele naturale din acele locuri”. Ceea ce cultura occidentala a pierdut, din motive pe care tocmai le-am explicat, populatia indigena a pastrat, si anume stransa legatura cu natura. Nu exista notiunea de superioritate, de dominatie a fiintei umane fata de natura, asa cum gasim in societatea occidentala ; aroganta cu care Bacon si Descartes numesc fiinta umana stapan si posesor al naturii este cu totul absenta. Pe cale de consecinta, nu exista criza ecologica in cultura populatiilor indigene. Cum s-a reusit acest lucru ? Ce tip de viziune asupra lumii a facut acest lucru posibil ?

Lucrul care i-a frapat pe cei care studiaza culturile indigene este rolul central jucat de mitologie in viata populatiei tribale. Aceste povesti mitice creaza o legatura creativa puternica intre populatia indigena si mediul ei natural. Acestea ii ajuta sa dezvolte o imagine holistica asupra naturii si, de asemenea, un respect deplin asupra ei.

Mitul a fost aproape anatemizat in cultura noastra vestica. A fost privit ca nedemn de fiintele rationale care ar trebui sa gandeasca numai in termeni istorici la evenimentele pe care mintea umana le poate intelege, demonstra si controla. Arta si literatura, care nu pot opera in absenta mitului, sunt atribute ale imaginatiei pentru ceva ce noi nu ar trebui sa luam drept adevarat sau real.

Cel mai nefericit rezultat al acestuia a fost o diviziune intre timp si spatiu, precum si o diviziune temporala. Timpul, in cultura noastra, este impartit in trecut, prezent si viitor pentru a putea fi masurat si astfel inteles si controlat de mintea umana. Numai ce exista intre acest timp masurabil si rational este considerat real si, prin urmare, credibil. Mitul, pe de alta parte, transcede acest timp fragmentat si il redefineste. Populatia tribala poate trai in comuniune cu stramosii lor si sa fie fericiti. Mitul uneste trecutul, prezentul si viitorul intr-o singura realitate. Ceea ce populatia occidentala gaseste in arta si literatura ca fiind eliberator si datator de forte in viata de zi cu zi, populatia indigena experimenteaza ca realitate obisnuita.

Dar mitul nu uneste doar timpul fragmentat ; el uneste de asemenea timpul cu spatiul. Toate miturile se inspira din conceptul de spatiu ; ele elibereaza spatiul din stransoarea timpului fragmentat, facandu-l sa para etern si umplut cu un fel de prezenta divina extratemporala. Spatiul si timpul sunt strans legate tocmai datorita mitului.

Acum, civilizatia noastra occidentala a rupt mitul de realitate intr-o astfel de masura incat consecintele atitudinii umane fata de natura au devenit foarte grave. Natura este tratata fie ca reala, fie ca imaginatie. Stiinta o trateaza ca reala, in timp ce literatura o trateaza ca imaginatie, cele doua ramanand totdeauna separate. Religia este prinsa intotdeauna la mijloc intre cele doua, respinsa de stiinta atunci cand inclina spre mitizare si dispretuita de arta atunci cand pretinde ca ratiunea este de partea ei. Daca arta si stiinta s-ar putea intrepatrunde cu ajutorul mitului, mediul natural ar beneficia enorm.

Aceasta ne face sa spunem cateva cuvinte despre metoda stiintifica. Se pare ca exista doua atitudini posibile ale fiintei umane fata de natura din punct de vedere stiintific. Una este sa tratezi natura in spiritul lui Descartes si Bacon, ca un obiect care poate fi insusit, preluat, conceput si analizat. Aceasta este atitudinea societatii stiintifice vestice. Odata cu dezvoltarea tehnologiei, aceasta a atins o forma extrema. Dupa cum considera Heidegger, care a analizat subiectul in profunzime, tehnologia difera de precedentele abordari asupra naturii in sensul ca, multumita ei, pentru prima data in istorie omul absoarbe energie din natura si o depoziteaza ca pe o “rezerva permanenta” care poate fi folosita pentru alte scopuri decat cele “gandite” de natura insasi. Chimia, hidro-electricitatea, s.a. sunt rezultatele extreme ale acestui tratament stiintific asupra naturii.

Culturile indigene abordeaza natura in mod diferit. Pentru ele cuvintele cheie sunt observarea si relationarea, mai curand decat conceptia si analiza. Metoda stiintifica consta, in acest caz, in observarea felului in care lucreaza natura, ce influenta are fiecare element, tratat ca o fiinta vie, fata de alte fiinte, inclusiv fata de umanitate. Astfel, populatia indigena dezvolta o cunoastere remarcabila a efectelor farmaceutice ale diferitelor plante respectand integritatea lor ca si cum ar fi divine si fara a analiza lucrurile in componenta lor chimica, asa cum fac oamenii de stiinta occidentali. Aceasta duce la o viziune mai holistica asupra naturii, idee de care oamenii de stiinta occidentali de-abia incep sa vorbeasca.

In final, as dori sa mentionez inca o caracteristica a culturilor indigene, care are o foarte mare legatura cu mediul inconjurator. In aceste culturi exista un loc aparte pentru ritualuri. Ritualul este un alt lucru pe care cultura vestica il trateaza cu dispret. Chiar si crestinii ortodocsi se gandesc la aceasta ca la un lucru nedemn pentru o populatie educata, evitand sa-si faca semnul crucii sau sa mearga la biserica unde, in cazul Bisericii Ortodoxe, sunt practicate foarte multe ritualuri. Si totusi, exista inca o conexiune foarte adanca intre ritual si respectul fata de natura. Pentru ca toate ritualurile implica natura in relatia dintre om si Dumnezeu, in timp ce orice tip de adoratie care nu tine cont de ritual exclude automat si natura din ecuatie. Fiinta umana nu se poate duce singura la Dumnezeu, in absenta mediului ei natural. Umanitatea este o parte a naturii si prin urmare o fiinta liturgica. Recuperarea spiritului liturgic este cea mai buna metoda de a obtine constientizare si sensibilizare in problemele de mediu.

Concluzii

Am incercat sa arat, in spatiul limitat al acestei prezentari, cat de importanta este pentru atitudinea noastra fata de mediu disocierea fiintei umane de natura in societatea noastra occidentala si cat de deschisi ar trebui sa fim fata de ceea ce avem de invatat de la culturile indigene. Asa cum am precizat deja, nu cred ca trebuie sa ne convertim la paganism pentru a salva mediul inconjurator. Cultura pagana respecta natura, dar cultiva totodata o frica fata de aceasta. Respectul si frica trebuie sa se distinga in mod clar. Cultura occidentala a eliberat omenirea de frica fata de natura dar, in acelasi timp, a distrus respectul fata de aceasta. Trebuie sa invatam de la culturile indigene sa respectam natura si sa simtim ca facem parte din ea. Trebuie sa ne eliberam de singurul mit periculos, si anume ca fiinta umana poate, prin intermediul mintii si a ratiunii, sa confiste realitatea si sa o controleze. Realitatea si natura insasi sunt concepte mult mai largi decat poate intelege si insusi mintea umana si, fie ca avem credinta intr-un Dumnezeu propriu sau nu, trebuie sa tratam cu respect tot ceea ce scapa intelegerii noastre, inclusiv natura.

Odata ce am pus piciorul pe aceste pamanturi ale raului Amazon, cu totii simtim stricaciunile pe care lumea noastra crestina occidentala le-a produs populatiilor indigene si pamanturilor acestora. Exploatarea resurselor naturale care are loc incepe sa-i preocupe pe cei care tin la mediul natural. Dar poate ar trebui sa ne preocupe si mai mult faptul ca a ramas foarte putin din cultura din care putem invata. Pentru ca o criza ecologica este deasupra oricaror probleme legate de cultura si pentru a depasi criza, trebuie sa fim dispusi sa invatam unii de la altii.