Substanta puterii

În ultimii saptesprezece ani, în Romania, o perioada al carei martor nemijlocit am fost, s-a caracterizat printr-o ambigua, dar continua trecere de la dictatura la democratia liberala (sau constitutionalismul liberal, cum numeste Fareed Zakaria tipul de democratie îmbratisat de lumea celor doua parti ale Atlanticului). În acest rastimp, m-au urmarit constant doua întrebari, dar raspunsurile la ele s-au creionat doar acum, în ultimii ani, de cand Romania a devenit membru cu drepturi depline al comunitatii natiunilor demne si libere.

Prima nedumerire a fost provocata de indiferenta societatii de astazi la propria identitate, de brutalitatea sau ura cu care societatea romaneasca respingea sau ignora trasaturile ei însesi, ceea ce o deosebea identitar de celelalte colectivitati de oameni numite popoare.

A doua continua uimire a fost legata de neobosita ostilitate fata de regele Mihai, ca si confuzia între monarhie, ca forma de exersare a puterii politice si regalitate, ca valoare nationala. Confuzia a fost îmbratisata, adesea, chiar de catre sustinatorii ideii, nu numai de catre harnicii ei denigratori. Mi-a venit greu sa înteleg cum este posibil sa arati atata ostilitate sau indiferenta, lasitate sau invidie fata de o institutie care nu ti-a facut decat bine, în plan national.

De curand, vizionand un material al televiziunii nationale despre inima reginei Maria si urmarind zilnic manipularea democratica a vietii romanesti, cu mijloace institutionale sau profesioniste, am înteles, dupa saptesprezece ani, ca cele doua întrebari au un singur raspuns, fiindca ele se refera la doua fatete ale aceleasi monede: denaturarea continua a substantei puterii si a performerilor ei.

Sa luam cele doua aspecte, pe rand:

Tronul si inima

De multa vreme, la muzeul de arta instalat în Palatul Regal, Sala Tronului este pangarita saptamanal sau lunar, prin organizarea în spatiul ei a unor evenimente publice sau personale, cum ar fi nunti, sedinte, reuniuni, cocktail-uri, receptii.

Sala Tronului, fie ca suntem monarhisti, fie ca suntem republicani, fie ca suntem indiferenti, este un spatiu sacru al statalitatii. Este locul în care fiecare centimetru de matase sau catifea, fiecare fir de aur sau bucatica de lemn sculptat reprezinta identitatea nationala, nu politica momentului. Sala Tronului Romaniei nu este camera personala a lui Carol I sau Mihai I. Este un spatiu public învestit cu simbol national, identitar. Aceasta învestire îl face aproape sacru, fara ca locul sa aiba caracter religios. Este, daca se poate spune asa, o “catedrala a statalitatii”, asa cum biserica este “casa lui Dumnezeu”.

Ei bine, în “catedrala statalitatii” au patruns oameni, romani de profesie, care au scos totul din ea, au pangarit locul, au dus obiectele pretioase care “alcatuisera” zeci si zeci de ani de suveranitate si independenta romaneasca, le-au depozitat Dumnezeu stie unde, apoi au curatat bine spatiul de urmele trecutului, l-au renovat si l-au lasat gol. Întrebuintarea cea noua nu a întarziat sa apara si, de niste ani încoace, puteti sa sarbatoriti punerea pirostriilor, dansand si chefuind strasnic pe ruinele simbolurilor statalitatii romanesti, netrebuincioase astazi, odata intrati în globalizare si în Uniunea Europeana.

Oamenii care permit acest lucru nu sunt sovietici ori mineri. De asemenea, ei nu sunt nici analfabeti, borfasi, descreierati, ci oameni de cultura, intelectuali care poate ca sunt chiar mandri ca pot aduce un ban cinstit institutiei lor. Totodata, de aceasta expresie a democratiei se bucura o parte a elitei: ministri, oameni de cultura, politicieni, membri ai Corpului Diplomatic si ai organizatiilor internationale. Toti acesti oameni trec pragul Salii Tronului si nu au, nici unul, sentimentul unei pangariri. Ce poate fi anti-democratic în faptul ca s-a sarbatorit un eveniment public sau s-a “marcat” o activitate politica?! Cea mai mare parte a lor nu se gandeste ca ar facea un rau, iar cealalta parte nu cred ca stie unde se afla.

Asijderea, cu cateva decenii în urma, cativa activisti comunisti au pangarit caseta cu inima reginei Maria, scotand din sipetul de argint ornat cu pietre pretioase bucata de carne uscata care ar fi trebuit sa ramana un simbol vesnic al statalitatii romanesti si un model de comportament fata de tara. Inima reginei Maria nu mai este un simplu organ uman, conservat în timp. Este o parte din mandria acestui popor, este o jertfa, un gest de iubire, o îndemnare la constiinta, o încurajare la eroism, o lectie de generozitate si de spirit de raspundere, este o bucatica de identitate nationala. Odata pangarita, caseta nu a mai adapostit niciodata inima, care si-a gasit locul într-o cutie de plastic transparent si a fost asezata dupa o vreme în subsolul unui muzeu.

M-am întrebat cum au putut oamenii, în ultimele doua-trei decenii, sa continue senin aceasta siluire a istoriei romanesti, zi de zi, privind nesimtitor si indecent bucata de carne umana uscata si, mai stii, bucurandu-se ca au avut privilegiul sa vada una ca asta.

Asadar, sovietizarea a supravietuit chiar si comunismului. Stalinismul nu se afla în decizile politice postdecembriste, asa cum s-a spus de curand public, ci adanc înfipt în noi însine. Fiindca sovietizarea nu a înseamnat doar înlocuirea unui sistem liber cu unul coercitiv ori înlocuirea unei forme de guvernamant, monarhia, cu alta, republica; ea a înseamnat stergerea de pe creier si suflet a instinctului national, a expresiei identitare a statalitatii, prin înlocuirea lor cu o administratie viermicida, care raspundea unor ambitii personale de putere si nu imperativelor natiunii.

Am stat de vorba cu sotia mea, principesa Margareta, stranepoata reginei Maria. Ne-am întrebat daca nu cumva Maria a gresit tara, alegand sa fie regina unui neam de barbari care siluesc cu seninatate tot ceea ce a fost mai sfant si mai generos în anii trecuti. Ne-am întrebat, de asemenea, daca lucrurile acestea se petrec fiindca le doreste cineva sau sunt o consecinta fireasca a înlocuirii iubirii cu ura, a altruismului cu nerusinarea, a celor sapte ani de acasa cu marlania grea, vascoasa. De fapt, nu acesta este adevarul. Poporul roman este acelasi cu cel din anii douazeci ai secolului trecut. Generatiile nu i-au schimbat substanta, ci orizontul identitar.

Atat “lautarizarea” Salii Tronului cat si profanarea casetei cu inima Reginei Inimilor se datoreaza unei continui stari de confuzie la nivel institutional si permanentei degradari a substantei puterii. Democratia a înlocuit dictatura, dar statul nu a fost curatat, ca institutie, de zgura trecutului. Sa nu uitam ca, de exemplu, statul roman din anii 1948-1989 are pe constiinta furtul comis asupra propriilor cetateni. Establishment-ul de dupa 1989 nu s-a grabit deloc sa restaureze proprietatea privata furata si, cu atat mai putin, onorabilitatea statului, ca institutie fundamentala a natiunii.

Coroana si puterea politica

Istoric vorbind, monarhia este puterea politica sub semnul coroanei. Acest lucru a fost adevarat pentru sute de ani, iar mai recent, în anii postbelici, în Europa, monarhul constitutional a fost deposedat aproape complet de putere politica si economica, ramanand cu simbolul si cu ritualul statal, cu ceremoniile si cu reprezentarea. Puterea politica, desi facuta formal sub semnul coroanei, este performata democratic de parlament si de guvern. În acelasi timp, mai exista unele tari ale lumii, numite monarhii, care au la putere un om ce se numeste rege si care exercita o putere politica în afara standardelor democratiei, asa cum le întelegem noi în lumea transatlantica.

În realitatea contemporana, regalitatea este un fel peren de a reprezenta identitatea si statalitatea. Desi profund legata de simbolul coroanei si al statalitatii, regalitatea poate exista si influenta mersul tarii ei, chiar si deposedata de putere politica sau de raspunderi administrative. Este cazul catorva tari din Europa de sud-est, în care Familiile Regale, fiecare dupa calapodul ei si al tarii respective, a intrat în prezentul national cu diverse grade de relevanta si de utilitate.

A fi monarhic nu înseamna neaparat a fi regal. Au existat oameni politici puternici, chiar în vremurile noastre, care s-au numit monarhi, care au condus cu mana de fier tarile lor, dar care nu au fost niciodata, cu adevarat, regi. Exista regi care, desi aveau toate atributele regalitatii definita mai sus, care nu au avut niciodata puterea politica necesara pentru a se numi monarhi. Vladimir Volkoff explica foarte bine aceste nuante în cartea sa “Despre regi”.

Desi sistemul democratiilor liberale functioneaza performant si coerent, de sase decenii încoace, Europa occidentala cunoaste, de la o vreme, o degradare a substantei puterii, din cauza performantei lipsita de generozitate si de responsabilitate a alesilor, care conduc temporar institutiile nationale. Faptul ca, în tari importante de pe continent, un lider de mare profil pleaca la încheierea mandatului direct la tribunal, este un lucru mai grav pentru sistem decat pentru destinul persoanei. Faptul ca un lider de marca are nevoie sa apara frecvent pozat alaturi de fotbalisti, rapp-eri, top-modele si comici ai ecranului pentru a-si mentine cota de popularitate, este avantajos pentru campania lui electorala, pentru legitimitatea lui democratica, dar este coroziv pentru institutia pe care liderul o reprezinta.

În Romania, desi de saptesprezece ani încoace consolidam institutiile democratice, sistemul depinde de personalitatea si de actiunile unui singur om. Chiar daca omul acela vrea binele prezentului tarii lui, tot nu este în ordine. Caci democratia înseamna exercitarea puterii de catre cetateni, nu de catre alesii lor. Daca sistemul este aservit unui om, chiar daca acela vrea binele si este ales în mod corect, nu este în ordine. Institutia trebuie sa fie mai importanta decat omul. Fiindca numai aceasta precautie a sistemului poate împiedica devierile pe care democratia, ca instrument, nu le poate împiedica.

De fapt, prin înlocuirea soliditatii institutiei cu propria vointa, liderii politici nu înteleg ca tot ei au de pierdut, fiindca devin exponentii unei puteri false, descarnata de substanta; este, de fapt, reflexul unui spirit de aventurier politic, al cuiva care are dezinteres fata de substanta puterii pe care o exercita. Substanta reala a puterii este cea intim legata de coerenta institutiei, de respectarea modului de întrebuintare a mecanismului institutional. Este diferenta dintre un “Rolls Royce” si o “Lada”. Ultimii saizeci de ani ne-au învatat ca noi suntem capabili sa ne batem joc pana si de un “Rolls Royce”, facandu-l praf. Daca-ti pui mintea, exista posibilitatea sa transformi si un Boeing într-o caruta, numai ca aceasta nu este o isprava de care sa fii mandru, asa cum credem noi.

Întorcandu-ma la Sala Tronului si la inima reginei Maria, ambele sacrilegii au fost posibile fiindca sistemul s-a uitat, instinctiv, la “ce spune seful”, nu la ce spune interesul national. Iar acest instinct a supravietuit nestingherit de la dictatura la democratie. Fiindca nu instrumentul cu care se exercita puterea (dictatura sau democratia euro-atlantica) este ceea ce creaza identitate sau statornicie institutionala. Mortarul soliditatii institutionale are în compozitia lui loialitate, generozitate, competenta, spirit de raspundere, educatie cultivata în mod intentionat si nu din întamplare, predictibilitate, coerenta si asa mai departe.

Privirea societatii fiind îndreptata catre sef si nu catre institutie, esenta puterii se îndrepata automat catre parerile, preferintele, alegerile, deciziile, gesturile, subiectivismele, complexele si limiltele celui care este în varf. Democratic ales, cel ce se afla în varful institutiei nu are decat cativa ani la dispozitie pentru a performa. Aici apare nepotrivirea: din punct de vedere al instrumentului, “seful” are la dispozitie doar democratia, care-i limiteaza bunul plac. Din punct de vedere al sistemului, el de fapt actioneaza monarhic. Asadar, în nisa formata de instrument si sistem, dintre teorie si practica, se aduna mizeriile minciunii, disimularii, colportarii, aplecatului urechii, protejarea aliatilor, tinerea în sah a complicilor, amenintarea rivalilor si ducerea de nas a opiniei publice; toate acestea pentru “mentinerea puterii”, nu sub semnul interesului national.

Daca interesul mentinerii sau acumularii puterii dicteaza sa dam cu toporul în partidele istorice, o facem cu un zambet pisicher pe buze. Daca acelasi interes cere ca proprietatea privata sa fie ignorata, dispretuita si siluita, da-i înainte cu siluirea! Daca nu intra în sfera noastra de interese sa facem autostrazi, declaram ca nu avem nevoie de ele. Daca peste o vreme, interesele regionale sau transatlantice ne cer sa fim curtenitori cu Casa Regala, atunci deschidem portile. Daca proprietatea privata este solicitata expres de Uniunea Europeana, începem restituirile cu dintii scrasnind, tinand putin în sah pe toata lumea, poate iese ceva la schimb!

Daca ma uit, prin comparatie, la comportamentul public al regelui Mihai si al liderilor politici din ultimii saptesprezece ani, apucaturile monarhice de tip medieval sunt caracteristica celor din urma. Regele, desi octogenar si purtator de coroana, s-a purtat în permanenta în spiritul unei democratii liberale perfecte, cu masura, bun simt, cu grija fata de oameni si cu respectarea cuvantului dat. Ceilalti au facut exact contrariul: de cate ori au putut au actionat la limita legii, au aplicat cu nerusinare regula bunului plac, au folosit propria institutie, de la mici primarii pana la marile piese de pe tabla de sah a administratiei publice centrale, în sensul interesului propriu, au manipulat societatea cu toate mijloacele, private sau publice, în directia care convenea mai bine grupului lor. Sub pretextul “deciziei politice”, oamenii acestia nu au facut decat sa se comporte ca fanariotii din Tarile Romane, adica medieval, brutal si corupt. Poate ca de aceea aveau o atat de mare ostilitate fata de coroana regala.

Aceste devieri de la comportamentul democratic si institutional sunt expresia si sursa inconsistentei institutiilor însesi. Desi democratice, institutiile au devenit mecanisme vulnerabile, fara istorie, fara continuitate, fara respectabilitate, fara competenta, care cad prada constant brutalitatii ego-ului fiecarui aventurier care ajunge pe cale democratica sa le încalece.

Democratia, în toate aceste cazuri, nu este încalcata. În fond, instrumentul democratiei este chiar folosit pentru a ajunge acolo. Legea nu este nici ea încalcata întotdeauna, mai ales ca uneori abuzurile sau devierile nu se fac la vedere. Si atunci, ce anume este pagubos în acest exercitiu de “politica sportiva” si de “divertisment politic”?

Ei bine, pagubos este sistemul pe care l-am putea numi, fara sa fim originali, “democratura”. Un sistem în care legea este dispretuita, în care institutia este folosita ca un vehicul pentru a aduna popularitate, bani si influenta necesare continuarii exercitiului puterii, în timp ce sistemul merge înainte, fiindca este conectat la Uniunea Europeana si la N.A.T.O.

Paguboasa este eludarea principalelor responsabilitati ale leadership-ului, cele morale, care nu sunt prevazute de nici o lege. Întrebarea “de ce eu?” sau “ce ma priveste asta pe mine?” este la ordinea zilei, oriunde în spatiul administratiei politice. Aceasta consecinta provine direct din denaturarea notiunii de putere, din ignorarea esentei notiunii de lider. Din aceasta perspectiva, îndemnul celebru al lui John Fitzgerald Kennedy, “nu întreba ce poate sa faca tara pentru tine – întreaba ce poti sa faci tu pentru tara“, are mai degraba o conotatie regala, decat politica. Fiindca presedintele Kennedy a vorbit în mesajul lui inaugural despre valori perene ale identitatii nationale, nu despre doctrina Partidului Democrat al S.U.A. El a facut atunci un gest de statalitate, nu de administrare politica vremelnica.

Paguboasa mai este si lumea pestrita, în care reminiscente staliniste de tipul profanarii casetei cu inima reginei Maria, mistuirea în flacari a bibliotecii lui Carol I si siluirea salii biseculare a Tronului sunt fapte care raman ignorate, greu de înteles si lipsite de importanta practica.

Cresterea prosperitatii si a libertatii de circulatie a oamenilor, ideilor si marfurilor pune un fel de ceata imponderabila pe sufletele si mintile noastre, facandu-ne sa credem, cu din ce în ce mai multa convingere, ca instinctul binelui national este un fel de jucarie stricata de pus în pod. Suntem pagubosi cei care credem ca liderul este “tare” doar daca supravietuieste mai mult decat dusmanii lui, ca bun este acela care reuseste sa-i fenteze pe toti.

Am auzit adesea ca un adevarat animal politic este cel care face ca evidenta sa fie îngenuncheata de tupeu. Pagubosi suntem cei care, condusi de un astfel de animal politic, ne transformam în ceea ce meritam, adica într-o gradina zoologica transatlantica. Într-o astfel de gradina zoologica, istoria este un accesoriu mic, limitat la cateva cuvinte scrise pe o placuta la intrarea în cusca, iar legea este agilitatea sefului si nu litera scrisa pe documentele care îti fac viata previzibila. Într-o astfel de “Zoo” poti gasi inimi uscate, scoase din morminte profanate pentru divertismentul colectivitatii, poti vedea Sala Tronului despuiata si transformata în loc de joaca pentru copii mari ai momentului; tot acolo poti vedea sefi care sfasie în mijlocul drumului pe cei mai slabi ca ei, în timp ce multimea este fericita ca în sfarsit este condusa de unul care stie ce vrea! Desigur, analiza de mai sus are un grad accentuat de caricaturizare, ne-elocvent pentru realitatea democratiilor liberale europene si nici pentru cea romaneasca de astazi.

Dar slabiciunea institutionala, la a carei adancire contribuie liderii institutiilor însisi, este un semnal de alarma pentru Romania si pentru lumea europeana. În acest sens a venit mesajul regelui Mihai la 10 mai 2007, si nu în favoarea instaurarii monarhiei.

Ce anume este de facut pentru ca substanta puterii sa recapete consistenta si respectabilitate? Ce se poate întreprinde pentru ca statalitatea sa-si restaureze mandria si demnitatea, coerenta institutionala?

O Lege fundamentala care sa puna la locul lor institutii limpezi, ne-echivoce si complementare, grija institutiilor si a oamenilor pentru a respecta regulile si nu bunul plac, educatia indivizilor care performeaza public si efortul întregii societati pentru restaurarea respectabilitatii statului roman, acestea sunt investitii în viitorul tarii noastre. În plus, avem imperioasa nevoie de profesionalizarea oamenilor din administratia centrala si locala. Ei trebuie sa se dezbare de reflexul de a cere voie sefului pentru a face un pas înainte pe calea administrarii domeniului de care raspund. Exista un singur îndrumar pentru actul administrativ pe care esti chemat sa-l faci, în fiecare zi, de la ora 9 la ora 17: litera legii. Romania are o legislatie care îti poate raspunde la aproape orice întrebare. Nu este o legislatie perfecta, poate, dar este suficient de bine daca o respecti, asa cum este!

În fine, este necesara constituirea unui “filtru civil” care sa împiedice politica sa se amestece în absolut fiecare colt al vietii romanesti de zi cu zi. Politica tarii, conform Constitutiei si regulilor cadrului transatlantic, este performata de doua institutii: parlamentul si guvernul.

Romania nu va avea probleme de prosperitate sau de securitate nationala în urmatorii ani. Totodata, Romania va avansa, în chip natural, în toate directiile în care au avansat celelalte tari recent intrate în Uniunea Europeana. Dar va avea de ales între a fi o natiune prospera, predictibila si cu consistenta institutionala si statala sau a merge pe calea “sofitelizarii”, devenind o mare societate cu raspundere limitata, în fruntea institutiilor careia se vor aseza, odata la un numar de ani, personalitati performante în domeniul divertismentului politic si al bunului plac mascat democratic.