Sa invatam diferenta

“Sa invatam care este diferenta intre:
Lucrurile importante si cele urgente;
a ajuta si a te baga peste treaba altuia;
a fi hotarat si a fi obsedat;
a asculta si a auzi;
a trai si a exista;
a spera si a astepta;
a inflori si a inmuguri;
a creste si a se maturiza;
cunoastere si intelepciune;
a fi curajos si a fi inconstient;
a fi cumpatat si a fi zgarcit”.
Elaine Laycock

Daca ar fi sa masor insuficienta leadership-ului politic de astazi, ea nu s-ar afla in lipsa indivizilor talentati sau a vointei lor, a bunei-credinte sau a profesionalismului, a cadrului democratic sau a libertatilor. Ceea ce le lipseste politicienilor din intreaga Europa, in mod ingrijorator, este instinctul comunicarii, generozitatea, profunzimea si respectul din partea cetatii.

Oamenii politici europeni desavarsesc democratia pe masura ce sfarama increderea oamenilor in institutiile lor. Ei consolideaza libertatea si prosperitatea in timp ce politizeaza pana la satietate viata de zi cu zi. Ei incurajeaza cinismul in detrimentul iubirii si al credintei si demonetizeaza generozitatea, inlocuind-o cu sterilul pragmatism masurabil in voturi. Prea multi politicieni inlocuiesc esenta rara a privilegiului prezentei publice cu divertismentul. Atunci, diferenta dintre un politician si un fotbalist sau o soprana de coloratura devine imperceptibila. Iar aceasta afecteaza institutiile democratice, nu oamenii care le servesc. Fiindca democratia este nu numai de neinlocuit, dar are nevoie sa fie inca mai mult dezvoltata si perfectionata.

Sansa Romaniei de a avea un lider de talia regelui Mihai depaseste sensul formei de guvernamat si atinge direct substanta statalitatii noastre. Regele ilustreaza un fel complementar de leadership, in Romania devenita – institutional – europeana; un mod regal de a fi lider, de a avea putere nu prin bani, prin politica ori prin trusturi de presa, ci prin forta exemplului personal, prin spiritul de raspundere, prin loialitatea fata de tara, prin generozitate si prin indeplinirea rolului de model in societate. Toate acestea nu sub semnul datoriei civice sau al vocatiei istorice, ci al unui fel peren de a reprezenta statalitatea si identitatea romaneasca. Si, mai presus de toate, din respect pentru viata romaneasca si cea europeana, in general, care nu se limiteaza, in realitate, la ingustimea tragi-comica a unora dintre cei care ne conduc politic.

Se spune ca civilizatia europeana a migrat in cursul istoriei de la est la vest si de la sud spre nord – de la Atena spre Roma, peste teritoriul Frantei de astazi inspre tarile nordului, acoperind si implinind spatiul european care, apoi, a impulsionat dezvoltarea intregii lumi, cea de peste mari si oceane. Luand-o ca pe o observatie istorica, in dezvoltarea Romaniei in granitele si substanta ei actuale un rol semnificativ l-a avut tanara dinastie romana, ce se revendica biologic din toate centrele „vitale“ europene – de la marea Mediterana la marea Nordului si de la Atlantic la izvoarele Dunarii.

Devenirea Romaniei in urmatoarele decenii sta in puterea romanilor insisi, nu in soliditatea sistemului transatlantic in care am intrat. Cu cinci decenii in urma, John Fitzgerald Kennedy lansa fraza (1) : Nu intreba ce poate sa faca tara pentru tine – intreaba ce poti sa faci tu pentru tara. Astazi, Kennedy, ca si regele Mihai (doua personalitati din aceeasi generatie), poate aparea demodat. Adevarul despre rolul cetateanului in democratiile liberale a ramas, insa, acelasi. Sta in mana locuitorulul „cetatii“ sa faca din tara lui amprenta unei natiuni sau sa o transforme intr-o societate cu raspundere limitata.

Drumul Romaniei de la comunism la democratia liberala inseamna si o suma de paradoxuri: oameni care au trait in acelasi spatiu si timp se acuza unii pe altii de a fi existat intr-un sistem pe care nu si l-au ales singuri; in acest timp, societatea este obligata sa se repare, in chip durabil, cu “mesteri autohtoni” si cu “materialul clientului”; o parte a Romaniei profunde crede ca toate relele ii vin de la democratie, iar uneori presa, politicienii si societatea civila produc haos in numele libertatii si exercita bunul plac in numele democratiei; adesea, pentru a scapa de urmele comunismului, noi folosim democratia impotriva libertatii si libertatea impotriva democratiei. In ultimii ani, tranzitia romaneasca a creat cazuri hilaro-dramatice, punand in aplicare zicalele “cui pe cui se scoate” sau “hotul striga hotii”. Toate acestea nu sunt, desigur, inventate de romani si nici nu vor ramane un „drept de autor“ al lor.

In ultimele decenii, modelul leadership-ului european s-a concentrat pe politicieni, an de an, datorita aprofundarii democratiei. Lumea europeana occidentala traieste unul din cele mai mari momente din istoria ei, in privinta dezvoltarii economice, cultivarii pacii, extinderii si nuantarii puterii soft, educatiei, diplomatiei si culturii. Dar aprofundarea democratiei a dus si la o excesiva politizare a vietii de zi cu zi. Astazi, de la Madrid, Paris si Londra, pana la Berlin, Bucuresti si Varsovia, orice gest public este interpretat politic si orice gest care nu are relevanta politica este ignorat. Statele, organizatiile si politicienii au primit numele de “actori”, iar politica a ajuns sa inlocuiasca, asa cum spuneam mai sus, divertismentul. Aceasta s-ar putea sa fie de folos campaniilor electorale, sa fie de folos popularitatii, dar nu ajuta la imbogatirea notiunii de lider, celei de om de stat si nici respectabilitatii si statorniciei tarii.

Leadership-ul romanesc de astazi nu face exceptie de la acest fenomen. Doar ca, in plus, el are de facut fata unei statalitati lovite serios in deceniile trecute, saraciei, ambiguitatilor politicii deceniului trecut, slabiciunii institutiilor si lipsei oamenilor de stat.

In timp ce societatea incearca sa se curete de comunism si de securism vazute, pe buna dreptate, ca dusmani ireductibili ai libertatii, democratiei si prosperitatii, identitatea si leadership-ul au de luptat – pe deasupra – si cu viitorul, dat fiind ca globalizarea cere o continua reaseazare, in sistemul international, a statalitatii si suveranitatii.

Experienta post-decembrista a produs noi tristeti si noi cazne regelui Mihai, dar tot ea a reprezentat, dupa un deceniu, sansa Casei Regale din Romania. In ambiguul deceniu al zecelea al secolului trecut, monarhia a constituit subiect de rafuiala intre oamenii politici. Ca in orice rafuiala politica, subiectul disputei nu prea conteaza. El este doar “ciocanul” de dat in capul adversarului. Monarhia, adica institutia compusa din “coroana + putere politica”, era pe gustul a 5% dintre romani, iar ei isi pazeau stindardul cu iubire; ceilalti 95% erau, mai ales, impotriva celor 5%.

La inceputul anilor ‘90, monarhiile europene occidentale pierdusera de mult relevanta politica si reprezentau statul in chip mai degraba simbolic si ceremonial. Pe de alta parte, lumea euro-atlantica a anilor 2000 nu ar fi acceptat niciodata un sistem in care puterea politica sa fie concentrata in mana unui singur om, precum cea, de exemplu, a regelui Ferdinand.

In fine, tot asa cum mediul euro-atlantic este putin sau deloc interesat de momentele istorice in care s-a produs o fractura identitara sau satatala a unei natiuni, tot asa statele care au jucat un rol in scoaterea Romaniei din abisul comunist sunt putin interesate de monarhie. Pentru sistemul international a fost important ca Romania sa se lepede de regimul ante-decembrist, nu sa faca restaurari identitare.

Aici incepe relevanta Casei Regale, astazi. Daca leadership-ul politic romanesc nu ar cunoaste astazi deficiente, daca Romania ar avea douazeci de mii de euro pe cap de locuitor si daca ar functiona ca o masinarie perfecta, Casa Regala nu ar avea o prea mare relevanta, indiferent de viziunea, legamantul sau talentele ei. Faptul ca familia noastra are un rol de jucat in Romania de astazi nu se datoreaza, asadar, nici simpatiei oamenilor politici fata de monarhie, nici nelinistii tarilor lumii fata de continuitatea statala sau identitatea noastra.

A inceput sa fie limpede, insa, o manifestare a instinctului binelui national la romani, chiar daca ei nu il numesc astfel. Acest instinct a trecut prin epoci si culturi, prin mode si sisteme, s-a strecurat miraculos printre tradari si distrugeri, prin fantezii institutionale si democratii originale si a re-aparut, surprinzator, la indivizi sau generatii care nici macar nu stiau ca el exista.

Oamenii au o nevoie telurica de a purta un nume. Societatea are instinct, nu numai nevoi. Democratia si libertatea, alaturi de curcubeul lor de valori impartasite nu cred ca pot exista fara valorile statorniciei: puterea exemplului personal, loialitatea, generozitatea, spiritul de raspundere, rolul de model.

In plus, daca vom cobori de la inaltimea metaforelor pe solul pragmatismului, vom vedea ca institutia, pentru a putea lucra, nu are nevoie numai de regulamente, ci si de oameni care sa le respecte. Pentru a putea domni legea, este nevoie de oameni care sa aiba impresia ca domnia legii este necesara.

Lumea europeana de maine nu are nevoie de tari prospere si predictibile in vest si de cazuri de “democratura” in est. Uniunea Europeana are nevoie sa construiasca o paradigma noua pentru sistemul international, dovedind ca statul-natiune, inventat tot de Europa acum trei sute de ani, poate avea un urmas, in sistem. Pentru aceasta, tarile din estul european, recuperat politic si sistemic, trebuie sa devina o sursa de energie si de inspiratie, nu o greutate pe umerii occidentului.

Presedintele Kennedy, un democrat convins, nu s-a sfiit sa vorbeasca despre excesele puterii in democratie. El spunea (2) : „Cand puterea indreapta omul catre aroganta, poezia ii aminteste despre limitele umane. Cand puterea ii ingusteaza orizontul preocuparilor, poezia aminteste omului despre bogatiile si diversitatea existentei lui. Cand puterea corupe, poezia curata. Pentru ca arta statorniceste adevarurile de baza ale omului care trebuie sa serveasca drept fundament al judecatii noastre“.

In Romania europeana de astazi, in multe cazuri, puterea politica indreapta omul catre aroganta, ii ingusteaza orizontul preocuparilor si il corupe. Acest lucru nu a incetat sa fie adevarat, din 1989 incoace. Nu stiu precis la care „poezie“ se referea Kennedy, dar stiu ca in tara noastra de astazi, regalitatea este un antidot la chiriasii istoriei si la aventurierii politici.

Daca gasim timp si resurse sa fim inca, in anul 2007, o pepiniera de lideri originali si impredictibili, putem sa gasim timp sa deschidem ochii in fata principiilor si valorilor care ne-au facut neamul cu o picatura mai demn.

• 2 Discurs al presedintelui Statelor Unite ale Americii, John Fitzgerald Kennedy, tinut la Amherst College, în ziua de 26 octombrie 1963.