Romania, intre nume si renume

Palatul Elisabeta a gazduit astazi lansarea primului volum al Jurnalului regelui Carol I, oferit publicului de editura Polirom. Inca trei volume vor urma, pana in anul 2008. Cele peste 2000 de pagini au fost rabdator descifrate si traduse de profesorul timisoarea Vasile Docea, dupa originalul scris in limba germana, cu litere gotice.

Pregnanta, in viata publica a anului 2007, a figurii regelui Carol ar putea fi pusa pe seama celor 140 de ani de la urcarea sa pe Tron si de declararea, de catre o parte a societatii romanesti, a anului 2006 drept “Anul Carol I”.

Anul 1866 are insemnatatea nepereche de a fi adus, in tara noastra, pe scaunul de sef al statului, un european. Anul 1881 are calitatea istorica de a fi adus pe harta Europei un stat suveran si independent cu numele de Romania. Dar relevanta de astazi a regelui Carol I nu se gaseste in aceste aniversari rotunde venite, ca o ironie, exact in anul dinaintea intrarii noastre in Uniunea Europeana.

Rostul prezent si viitor al regelui Carol I este modelul lui de leadership.

Societatea romaneasca de astazi nu pare sa fi inteles ca valoarea si eficacitatea instrumentului politic sta in forta lui de a adminstra. Cea mai mare parte a politicienilor, oricare ar fi pozitia lor castigata prin alegeri, legislativa sau executiva, crede ca scopul lor final este infrangerea adversarilor si consolidarea, prin manevre politice, a puterii dobandite. Or, Carol I a fost un lider care a cerut politicienilor sa faca treaba lor si nu pe a altora. Daca astazi opinia publica il considera al doilea cel mai mare roman este pentru ca regele Carol I a fost un constructor durabil.

O alta vulnerabilitate a societatii romanesti din anul 2007 este lipsa de curaj, de initiativa si de pragmatism, de la nivel central pana la comunitatile locale, pentru a da piept cu noua lume a Uniunii Europene. Una din solutiile pentru a schimba aceasta realitate este profesionalizarea celor din aparatul administrativ si incitarea, prin felurite mijloace, a tinerei generatii de elevi si studenti, pentru a participa direct si imediat la scrierea destinului propriei comunitati. Aici, Carol I este un model: el a profesionalizat armata, clasa politica, invatamantul, as zice chiar si societatea civila. Iar investitia in educatie a fost un principiu sfant al lui Carol I, aproape strain multora din detinatorii de putere ai Romaniei postdecembriste.

In fine, tara noastra are nevoie de identitate si de viziune, de statornicie si de imbogatirea notiunii de leadership. In momentul de fata, in loc de nume, Romania are, cu brio, renume.

Valorile democratiei si ale libertatii sunt aparate strasnic, chiar daca, de multe ori, caragialian. In contrast, valorile care dau nume unei tari par sa nu preocupe multa lume; ele sunt puterea exemplului personal, generozitatea, loialitatea, spiritul de raspundere, rolul de model. Identitatea romaneasca are de castigat din aceste valori dar, pentru ca ele sa fie promovate, Romania are nevoie de oameni de stat si de modele de comportament public.

Rara interventie publica a regelui Mihai din ziua de 10 mai 2007 a avut ca scop atragerea atentiei asupra nevoii ajustarii cadrului Legii fundamentale, pentru a dobandi institutii ale statului limpezi, neechivoce si complementare. Mesajul regelui Mihai nu privea forma de guvernamant si nici politica romaneasca, ci identitatea si statornicia. Mihai I, ca si Carol I, indemna la respectarea “fisei postului”, a institutiilor, a literei legii, a cuvantului dat, a raspunderii luate, a societatii romanesti; el indemna la loialitate intr-o Romanie in care tradarea, imoralitatea, minciuna si intarzierea sunt “sporturi nationale”. A fost un mod discret, dar ferm, de a face apel la instinctul binelui national.

Imi fac iluzia ca jurnalul lui Carol I va fi citit de cele cateva mii de romani care tin in mainile lor puterea politica, economica, mediatica si culturala a acestei tari. Astfel, in cativa ani, renumele Romaniei ar putea fi schimbat in nume.