Regina Elisabeta, Carmen-Sylva

Ca o coincidenta inspirata, la trei zile de la aducerea in public a viziunii pe trei decenii pentru Romania si la tot atatea zile de cand Pelesul a revenit Regelui, astazi o parte importanta a elitei romanesti, adunata in jurul ospitalitatii si generozitatii primarului Neculai Ontanu, de la sectorul 2 al Capitalei, a sarbatorit pe Carmen Sylva, regina poeta, prima suverana europeana a Romaniei.

Regina Elisabeta a fost omagiata in seara aceasta, ca un discret semn de iubire inainte de 8 martie, de ziua Femeii.

A fost prezentat un gratios si plin de poezie film al Marilenei Rotaru, au vorbit Ruxandra Garofeanu si Valentin Popescu, Neculai Ontanu si autoarea filmului, au stat alaturi, imprumutand din prestigiul lor, presedintele Academiei Romane, Ionel Haiduc, ambasadorul Slovaciei, Jan Soth, un reprezentant al ambasadei Germaniei, academicianul Constantin Balaceanu-Stolnici si doamna, Rodica Coposu, Simina Mezincescu, profesorul Nicolae Tanasoca, Aura Urziceanu, Dan Puric, Stefan Caltia, Silvia Radu, Dinu Zamfirescu, Tudor si Maria Berza, Sandra Pralong, Valentin Hossu-Longin, Viorica Bucur, Cristina Deleanu si Eugen Cristea si multi, multi altii.

 
Lor si celor loiali acestei seri le dedicam, Principesa si cu mine, urmatorul eseu:

Acum, cand intrarea in Uniunea Europeana pare o isprava masculina, sa ne gandim o clipa la una dintre cele mai europene figuri din istoria moderna a liderilor romani, ce se intampla sa fie o femeie. La cumpana de ani europeni, sa ne luam ragazul de a elogia pe Carmen Sylva. Daca, in anul 2006, finlandezii inca isi aduc aminte de ea, atunci Europa si Romania au si ele raspunderea morala de a o face.

Cand Elisabeta a venit la Bucuresti, in noiembrie 1869, stia, probabil, cateva cuvante in romaneste. Dupa un deceniu, in anul 1878, incepea talmacirea versurilor lui Eminescu in limbile de mare circulație ale lumii. Este autoarea a peste cincizeci de volume, dintre care multe au fost harazite punerii versurilor populare romanesti sau ale lui Alecsandri si Eminescu in sunetele altor limbi. In anul 1874 isi pierde singurul copil, pe Principesa Maria care, inainte de a muri, la varsta de patru ani, ii spune: “Mama, as vrea sa calaresc odata pe o stea”. In 1876, la temelia constructiei Pelesului, in prezenta constructorilor, Carol I si Elisabeta au zidit o poezie semnata de regina.

Regina-poeta i-a tradus lui Eminescu, mai intai, “Melancolie”, Acestea raman, totodata, primele versuri eminesciene traduse. Iata ce spune regina in jurnalul ei despre unica intalnire cu poetul:

“Eminescu ne aparea nelinistit si ravasit, ca venit dintr-o alta lume; tenebros, el imi amintea de Manfred si de Faust, de chipurile palide si ravasite ale marilor romantici (…) Avea pe chip acel vag suras crispat si copilaresc ce se zareste pe portretul lui Shelley (…). Eminescu se amuza desirand fraze si sonoritati verbale. Mi-a sarutat grabit mana, privindu-ma cu o privire potolita, dar patrunzatoare, ce voia parca a-mi secatui spiritul, spre a ramane pentru el un subiect de curiozitate sau interes; ma compatimi ca nu cunosteam indeajuns Moldova lui natala. Privirile-i cautau departe, dincolo de ziduri”.

Regina il serveste chiar ea cu o ceasca de ceai, pe care poetul o primeste “cu stangacie, insa cu blandete”. “A baut ceaiul cu sete. Trasaturile fetei tradau oboseala unei tinereti traite fara bucurie. Degetele-i erau lungi si inghetate, gura foarte expresiva, cu buze fine, ii traducea toate emotiile.”

“Mi-am dat foarte bine seama ca din tot ce i-am oferit in timpul vizitei, ceasca de ceai pe care i-am servit-o eu insami a fost singurul lucru care i-a facut placere, ceva ce semana cu sentimentul unui zeu servit de-o muritoare“.

“In toata viata mea, el a ramas pentru mine imaginea Poetului insusi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pamant, nemaistiind cum sa regaseasca aici comorile pe care le poseda. Avea vocea ragusita, dar duioasa, ca a turturelelor spre toamna. Cand i-am laudat versurile, a inaltat din umeri: ‚Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci‘, a suspinat el, readus pentru o clipa la realitate. Regina unei tari s-a inaltat, spre cinstea ei, pana la regele poeziei romanesti…”

Am spus mereu ca stalpii natiunii sunt Coroana, Biserica, Armata si Academia Romana. Carmen Sylva a fost distinsa in 1888 cu premiul Academiei Franceze si a devenit, in 1890, membra de onoare a Academiei Romane.

In martie 1898 il cunoaste pe tanarul George Enescu pe care il numeste “copilul meu de suflet”; pana in 1914, Enescu merge la Sinaia in fiecare vara. Saloanele de la Peles au ascultat de multe ori piese muzicale interpretate de duetul Regina Elisabeta – la pian si George Enescu – la vioara.

Poemul “Luceafarul”, pe al carui autor Petre Tutea il numea “suma lirica de voevozi”, a fost scris in 1882; “Poema Romana” de George Enescu a fost compusa in 1897. Durata celor doua creatii este aproape identica, poema fiind cu treizeci de secunde mai lunga decat poemul; pe langa potrivirea temporala a poemului cu poema, exista o uluitoare asortare, pe care va las sa o descoperiti fiecare.

Punctul european de intalnire al celor doua capodopere este regina Elisabeta a Romaniei. La peste o suta treizeci de ani de cand il primea la Palatul Regal cu o ceasca de ceai, intr-o seara friguroasa bucuresteana, pe Eminescu, la aproape o suta zece ani de cand il primea la Palat, pentru prima oara, pe Enescu, la o suta douazeci si cinci de ani de ani de cand “Luceafarul” a venit pe lume si la o suta zece ani de cand a fost compusa “Poema Romana”, sarbatorim intrarea Romaniei in Uniunea Europeana. Si constatam ca nici unul din cei despre care vorbim nu a disparut din identitatea nationala. Asadar, Academia este tot atat de durabila ca si Biserica si Coroana, ca si Armata.

Daca ar fi sa vorbim despre vocatia europeana a Romaniei, nu ne-ar ajunge cateva zile. Am dat continentului un secol de cultura, corifei in domeniile primordiale ale stiintei, artei si diplomatiei, am dat secolului trecut o Constitutie ce a fost model continental, am aparat latinitatea in partea aceasta de Europa si am incercat sa fim un factor de stabilitate.

Sensul prezent si viitor al “Luceafarului” lui Eminescu si al “Poemei Romane” a lui George Enescu, este dimensiunea noastra europeana. Cine are vreo banuiala ca NATO sau Uniunea Europeana ar putea sa ne stirbeasca din autenticitate sau traditii, din identitatea noastra ortodoxa dar latina, de la margine de Bizant, sa-si indrepte aducerea aminte catre Carmen Sylva, care se uita din istorie, asezata pe o stea.