Regina Ana la 89 de ani

În ziua de 18 septembrie 2012, Regina Ana împlinește 89 de ani. Majestatea Sa este, probabil, cea mai longevivă soție de rege sau domnitor din întreaga istorie a României.

La mulți ani, Majestate!

Copilăria

M-am născut la Paris, în al șaisprezecelea arondisment, la 18 septembrie 1923.  Familia noastră se compunea din tata, Principele René de Bourbon-Parma, mama, Principesa Margareta a Danemarcei și frații mei Jacques și Michel.  Copil fiind, îmi aduc aminte de mine mergând pe bicicletă.  Eram foarte mândră că pot să urc pe acest vehicul.  De altfel, jucam foarte bine orice joc cu mingea, ca băieții, fiindcă aveam trei frați, nu-i așa?  Jocuri potrivite cu fetițele de vârsta mea nu prea știam, adică nu cred că știam deloc.  Nu-mi aduc aminte de mine la trei-patru ani, dar una dintre primele amintiri este venirea pe lume a fratelui meu Andrei, în 1928, când aveam cinci ani.  Eram cu toții la Paris și parcă văd și acum ce fericită eram că Andrei nu e fetiță, fiindcă aș fi fost foarte geloasă.  Mai târziu, am înțeles că părinții mei nu făceau nicio diferență între noi, cei patru copii, așa că gelozia mea nu ar fi servit la nimic.  Părinții noștri erau drepți cu noi patru.  Este prima lecție pe care am primit-o și care m-a ajutat după aceea, pentru toată viața.  Atitudinea părinților m-a făcut să-i admir încă de la început, din fragedă copilărie, iar admirația pentru ei mi-a fost de folos, ea m-a sprijinit moral atunci când greutățile au început să ne împresoare;  aceasta s-a întâmplat, de altfel, foarte repede, când eram încă un copil.
Povestea care va urma acoperă o viață, trei sferturi de secol, un război, un exil și un destin.  Un destin ce a gravitat, de fapt, în jurul unei țări:  România.  Nu s-ar putea spune că paginile care vor urma sunt o relatare completă, exactă, corectă a evenimentelor pe care le povestesc.  Nu mi-am propus să scriu un tratat de istorie a unor timpuri, ci mi-am amintit, în compania ginerelui meu, Principele Radu, crâmpeie de viață.  S-ar putea, prin urmare, ca unii istorici să nu fie mulțumiți de scrierile mele.  Îmi pare rău, dar precizia academică nu este genul meu!
Am plecat în refugiu la șaisprezece ani, iar apoi m-am înrolat, la nouăsprezece ani, sub culorile țării mele natale, Franța.  Câțiva ani mai târziu, viața m-a tras de mânecă și m-a făcut atentă că țara mea nu era cea în care mă născusem și pentru care m-am dus la război, ci alta, mai la est, în aceeași Europă, tot o țară latină, tot o civilizație străveche, tot un popor glorios, dar care se numea România.
Nu am putut să mă bucur prea mult de această nouă identitate care mi se oferea, fiindcă Romănia anului 1948 a fost fermă cu mine, închizându-mi ușa cu brutalitate.  Am purtat însă, toată viața, cu mândrie numele acestei țări închise și am așteptat ca porțile ei mari și frumoase să se deschidă.  Așteptarea nu a fost plăcută, nici ușoară și amărăciunea, disperarea și tristețea ne-au dat târcoale adesea.  Însă știam că nu numai noi așteptăm deschiderea acestor porți, ci douăzeci și două de milioane de oameni, plus un continent întreg, dacă nu o lume întreagă.  Toate acestea însă aveau să vină mai târziu.
Pentru moment eram un copil, pe care toată lumea în familie îl striga “Nane” (pentru englezi, “Nan”).  Istoria acestui diminutiv a început cu Jacques, fratele meu mai mare, care era prea mic pentru a putea pronunța corect numele “Anne”.  Cum se întâmplă de obicei, acest nume  s-a lipit de mine pentru toată viața.  În engleză se scrie fără “e” la sfârșit, fiindcă altminteri pronunția ar fi “nanny”, ceea ce înseamnă doică sau guvernantă.  Până la urmă, am fost botezată de Jacques, nu de părinți, este foarte amuzant…
În actul de naștere am cinci prenume, ba nu, șase.  Dar al șaselea, Margareta, l-am descoperit de curând, în 1999, când eram în căutarea unui extras recent de act de naștere pentru fiica mea, Principesa Margareta…  Am fost surprinsă să constat, după atâția ani, că mă chema și pe mine Margareta…  De altfel, nu prea îmi aduc aminte pe de rost cum mă cheamă.  Știu că mă cheamă  Charlotte, Ana, Antoinette… în fine!  Mă gândesc că părinții mei s-au simțit obligați moral să-mi dea atâtea prenume, fiindcă aveam pe puțin douăsprezece mătuși.  Trebuia să fim diplomați cu toate, dar în același timp trebuia, totuși, făcută o selecție…
Am învățat de mică să călăresc.  Ceva mai târziu, pe la zece-doisprezece ani,  am urmat cursuri de scrimă la Paris, de trei ori pe săptămână.  Părinții mei au încercat să mă înscrie și la un curs de balet, gândindu-se probabil că era potrivit să facă acest lucru pentru unica lor fetiță.  A fost un dezastru!  Eram, dimpotrivă, îndrăgostită de gimnastică.   Înotam cu mare plăcere, dar în special în timpul verii, la mare, fiindcă piscinele la oraș erau rare la vremea aceea, la începutul anilor ‘30.  Îmi aduc aminte, totuși, de una din aceste piscine, la Paris, la Molitor, pe care o frecventam puțin.
Pănă la vârsta de doisprezece ani am avut o viață senină, fiindcă părinții mei beneficiau de mijloace materiale destul de bune.  Pentru noi, copiii,  aceasta se traducea în faptul de a avea bani de buzunar.  Tot ce cumpăram erau cărți, fiindcă nu mi-au plăcut niciodată dulciurile, în afară de tarta cu căpșuni (rar).  Marea mea plăcere era cititul.  Deși unii susțin contrariul, eu am învățat mult mai mult din cele citite de mine în cărți decât din ceea ce am fost obligată să învăț, în compania altor elevi, la școală.
La sfârșitul anilor 1920, părinții mei aveau o proprietate destul de mare la Saint-Maurice, un sat la aproximativ douăzeci de minute de Paris.  Pe urmă ne-am mutat la Saint-Cloud, la ieșirea din Paris, după Bois de Boulogne.  La Saint-Cloud am stat o vreme, și-mi amintesc faptul că mergeam în fiecare dimineață la o grădiniță de copii din apropiere.  Despre grădiniță nu-mi aduc aminte prea multe, dar am păstrat în minte deliciul nostru din fiecare dimineață:  frații mei și cu mine eram transportațI cu motocicleta cu ataș a șoferului care era și administratorul casei, un fel de om bun la toate, pe nume Raymond.
Când a venit criza bancară, am plecat la bunica mea de pe tată, la Viareggio, în Italia.  Casa ei se numea Pianore.  Cu mine au venit și cei trei frați.  Părinții au rămas în Franța, luând o cameră la o pensiune din Paris.  La bunica am stat toți patru un an, alături de o bună parte din familie:  Unchiul Xavier, mătușa Isabelle, pe care o numeam Bella, și mătușa Henriette, căreia îi spuneam Nica.  Cum nici frații mei, nici eu nu puteam să mergem la școală, neștiind o boabă italienește, în acea perioadă am avut o guvernantă cu care făceam lecțiile acasă.  Guvernanta se numea Madame Boutellier și era învățătoare, în același timp.  A fost prima mea guvernantă, fiindcă în Franța mersesem tot timpul la grădiniță, alături de ceilalți copii.  Cunoștințele noastre erau completate de unchiul Xavier:  cu el făceam, frații mei și cu mine, o parte din teme.
Odată revenită la Paris, am reînceput să merg la cursuri.  Nu eram o elevă prea bună.  După cum am spus, universul livresc mă inspira mai mult, aveam libertatea să învăț după propriile mele gusturi și după prioritățile considerate de mine.  Îmi plăceau, totuși, istoria și geografia, la școală.  Mult mai mult decât matematica sau gramatica!
Nu m-am găsit niciodată frumoasă.  Văd frumusețea altfel.  Nu fac această afirmație din modestie, ci din lipsă de interes pentru acest capitol.  Nu țin să fiu la modă, fiindcă o consider o pierdere de timp și un fel de a arunca banii pe fereastră.   Mama mi-a adus odată o fustă ecoseză.   Eram în al nouălea cer!  Altă dată o pălărie…  Ce mândrie!   Dar cred că eram fericită că mama mă onora cu atenția ei, mai mult decât eram încântată de obiecte propriu-zis.  Eu singură am încercat rar să fiu în ton cu moda, pe care nici nu o prea cunosc.  Atunci când urmează să întâlnesc un mare creator de modă la o recepție oarecare, mă interesez la fetele mele cine e persoana, fiindcă de cele mai multe ori celebritatea lor nu face parte deloc din cunoștinețele mele generale (în altă ordine de idei, îmi aduc aminte cum am scandalizat partea tânără a familiei mele acum câțiva ani, când le-am spus că nu știu cine este acest cântăreț, “Sting”, cu care stătusem la masă la Londra, spre invidia celorlalți).
Atunci când ai cincisprezece sau șaisprezece ani și locuiești la Paris, e ușor de presupus că moda te preocupă.  Nu era cazul meu, deloc!   Eram mai degrabă sportivă.   Sportul mă făcea să mă simt mult mai bine decât moda.  Am păstrat toată viața mea această preferință, acest obicei.   Chiar astăzi, încerc rar să-mi înnoiesc garderoba, numai în caz de necesitate absolută, și sunt atât de ușurată când operația ia sfârșit!
Prima parte a vieții mele, copilăria, s-a petrecut fără tulburări, liniștită, lipsită de evenimente extraordinare, afară de pierderile financiare ale părinților mei, pierderi care aveau să ne oblige, pentru toată viața, la cumpătare și modestie.
Cea care a ținut drumul drept în anii care au urmat, nu numai în timpul războiului, dar și mult după aceea, a fost mama mea.  Următorul capitol voi vorbi despre ea.  E firesc ca tabloul mamei să preceadă celelalte pagini, fiindcă ea a jucat un rol primordial în cea mai mare parte a vieții mele, ca și în cea a fraților mei.

Ana a României
Primul capitol din cartea “Un război, un exil, o viață”, apărută la Editura Humanitas în anul 2000. Cartea s-a bucurat de mare interes din partea cititorilor și a cunoscut patru ediții, două în limba română și două în limba engleză.

Filmul “Aniversare regală”, dedicat de Marilena Rotaru Reginei Ana, poate fi vizionat la adresa http://www.youtube.com/watch?v=qDxQlpHvBok&list=UUU09nIpdZMGHY5vJI5p-u8A&index=7&feature=plcp