Regalitate si monarhie

Despre noi (II)

Cred ca este bine sa facem diferenta dintre „monarhie“ si „regalitate“. În introducerea volumului sau „Despre Rege”, aparut în Romania la Editura Fundatiei Anastasia”, Vladimir Volkoff explica deosebirea:

“Sa nu saracim vocabularul transformand monarhie şi regalitate în sinonime.
Monarhia este un sistem de guvernare, în care un singur om conduce. Nimic mai mult.

Ea prezinta avantaje şi inconveniente. Ea poate fi sau nu ereditara, poate fi sau nu de inspiratie religioasa. Este atacata în numele anumitor principii, este aparata în numele anumitor optiuni. Monarhia este o idee politica ca oricare alta. Monarhia poate fi pusa în discutie.

Regalitatea, care doar printre alte rosturi îl are şi pe acela de a guverna oamenii, nu este nicidecum o idee, ci o realitate, inseparabila de coordonatele istorice sau geografice. Ea place sau displace. Ea nu poate fi pusa în discutie, aşa cum nu poate fi pus în discutie un munte sau un meteor. În cel mai bun caz, poate fi contemplata. Ori judecata de acela ce doreşte s-o judece.

Regalitatea este un ansamblu organic de institutii – dintre care una, cea centrala, este monarhica – de corpuri constituite, de traditii, de legi scrise şi nescrise şi mai ales de persoane grupate într-o anumita ordine.

Rezulta ca monarhia se poate instaura de azi pe maine, printr-un referendum sau printr-o lovitura de stat, în timp ce regalitatea presupune mai degraba o maturizare decat o victorie, mai degraba consens decat plebiscit.

Dar, facand distinctia dintre monarhie şi dictatura – care poate fi a unui partid şi nu a unui om – observam monarhi care nu sunt regi – Regentul, de pilda – şi regi care nu sunt monarhi, în sensul ca nu guverneaza: de pilda, regina Elisabeta II.

Regalitatea poate contine o doza mai mica sau mai mare de monarhie: Ludovic al XIV-lea a fost mai mult monarh decat Sfantul Ludovic, dar prin aceasta n-a fost mai mult rege.

Se întampla ca monarhia sa aiba tendinte absolutiste. Regalitatea este îngradita prin definitie, pentru ca ea este un organism viu. Monarhia poate fi constitutionala. Regalitatea este prin ea însaşi o constitutie.

Exista regalişti care nu sunt monarhişti: multi belgieni şi englezi nu doresc ca printul lor, pe care-l venereaza, sa-şi asume responsabilitatile guvernarii. Exista monarhişti care nu sunt regalişti: Falanga a produs asemenea oameni, care-l urmau în totul pe Franco, dar nu şi în pietatea lui regala. Unii monarhişti devin regalişti împotrivindu-se din rasputeri: exista asemenea oameni în Actiunea franceza. Unii regalişti se silesc sa devina monarhişti: e cazul celor din anturajul lui Ludovic al XVIII-lea.

Se pun anumite întrebari incidentale. De exemplu, ce se întampla – presupunand ca se întampla ceva – cand un monarh care purta un alt titlu se hotaraşte sa devina neaparat rege, ca sultanul Marocului, care s-a intitulat malek? Vrea oare sa se înalte în rang? Vrea sa para mai occidental, mai modern? Urmareşte el oare o legatura mai stransa cu tara? Asta ne-o va spune într-o zi istoria”.

Calea monarhiei europene, dupa 1945, a fost batatorita de doua fenomene oarecum diferite. Primul a fost continua democratizare şi creşterea libertatilor, ceea de a dus apoi la prosperitate si la stabilitate. Monarhiile europene au rezistat postbelic, şi-au ajustat carmuirea din mers, ramanand în totalitatea lor institutii cu un rol ceremonial, continand simbolul şi autoritatea statala. Pe masura ce democratia s-a adancit, puterea politica a trecut exclusiv în mana clasei politice. Pentru a-si defini o noua menire, generatiilor regale tinere le-au fost încredintate sarcini publice specifice: promovarea economiei, activitatea militara, sustinerea intereselor culturale ale tarii, proiecte ecologice sau educative, etc. Asa cum aminteam ieri, Principele de Wales a fost primul membru al Familiei Regale britanice, în toata istoria ei, care a urmat cursuri universitare. Specializarea regalitatii a trecut rampa într-un fel diferit decat ritualurile de la Curte dinainte de razboi. Generatiile noi au fost percepute mai putin misterios, dar mai concret si mai modern. A disparut mult din ritualul regal, iar locul a fost luat de meritul personal.

Al doilea fenomen a fost imensa crestere a puterii retelelor mass-media. A aparut televiziunea. Nunta Reginei Elisabeta cu Principele Philip a fost vazuta de milioane de oameni, s-a produs un fel de revolutie mediatica. Radio-ul a cunoscut o dezvoltare galopanta, iar cinematograful a ocupat întreaga planeta, jucand un rol cultural imens, fara precedent. Ziarele, revistele, la fel. Iar cand, dupa 1989, faxul, telefonul mobil, computerul si internetul au devenit instrumente populare, forta mediatica nu a mai avut egal, nici masura. Ea face astazi parte din globalizare si, de aceea, este practic imposibil sa comparam popularitatea lui Carol al Romaniei sau a Mariei cu cea a Principesei Diana sau a fiilor ei, William si Henry de Wales.

Regalitatea în republica, oricat ar încerca, nu poate evita atingerea lumii politice. Atata timp cat în democratia de tip euro-atlantic clasa politica are raspunderi administrative, regalitatea cooperareaza cu guvernarea, daca doreşte sa aduca aportul ei constructiv la dezvoltarea Romaniei. De aceea, prezenta regala irita uneori o parte a societatii civile implicate politic, îndeosebi acea parte care sustine opozitia. A fost cazul nostru între anii 2001-2004. Mai multe personalitati din elita intelectuala au pastrat o raceala fata de Casa Regala, datorita cooperarii prea directe dintre Palatul Elisabeta şi Palatul Victoria, în guvernarea Adrian Nastase. Probabil ca importanta istorica a intrarii Romaniei în NATO şi, apoi, în UE, era mai mica, în vederea lor, decat repulsia personala fata de o doctrina sau decat protestul fata de un comportament politic.

Regalitatea în democratie este obligata sa accepte comportamentul politic democratic şi nu are libertatea de a placea o doctrina politica sau o personalitate politica. Un exemplu este cel al Regelui Juan Carlos care, în calitatea sa de monarh constitutional, si-a exercitat prerogativele de suveran timp de peste un deceniu şi jumatate într-o Spanie condusa de socialisti, care nu au fost nici atunci şi nu sunt nici astazi monarhisti.

Cand partea vocala sau „tele-vizibila“ a societatii civile, prin functia ei de aparator public al unei doctrine politice, al unei personalitati sau al unei administratii, considera regalitatea drept o prezenta incomoda, atunci se poate produce o manipulare (uneori destul de primitiva) a imaginii si sensului regalitatatii. Mai ales ca monarhia/regalitatea sunt alcatuiri de esente greu de definit si explicat.