Principesa Margareta, la Savarsin

Principesa Margareta si cu mine citim in Evenimentul Zilei despre o batrana de 101 de ani, care locuieste in judetul Deva, isi taie singura lemnele, traieste intr-o casa mica de 150 de ani si nu are nici electricitate, nici apa. Casa este de o armonie perfecta, arata ca o figurina de turta dulce. Alexandrina, femeia de 101 ani, a fost pana la varsta de 85 de ani, „colindatoarea sefa“ din sat.

Este, poate, detaliul care m-a miscat cel mai mult din toata povestea. Fotografia femeii taind lemne era artificiala, arata de parca ar fi fost pusa de fotograf sa faca acest gest. Casa arata frumos, dar am mai vazut case frumoase, modeste, de tara. Batrani de 100 de ani mai exista, unul din ei a venit la castelul de la Savarsin in ianuarie, sa-i cante Regelui Mihai „Traiasca Regele“, cu glas darz. Dar „colindatoarea sefa“, acesta este un detaliu care imi aminteste de Elisabeta Rizea. Darzenia cu care Alexandrina a tinut vii traditiile, cantul, portul, obiceiurile, dincolo de ortodoxie, dincolo de iubire, dincolo de sentimentul de „acasa“, dincolo de toate. Alexandrina a tinut sa pastreze, alaturi de casa ei fara electricitate, colindele.

De cate ori petrec cateva zile la Savarsin, ma uit cu uimire la hotararea cu care Principesa Margareta vrea sa refaca, pas cu pas, memoria Reginei-mame Elena. Regina, care a marcat definitiv viata si destinul a doi oameni, fiul ei Mihai si prima ei nepoata, Margareta, a construit aici, in numai cativa ani, un model de regalitate, de comunitate, de armonie si frumos, de respiratie europeana, in timpul unuia din cele mai detestabile decenii europene ale secolului trecut, anii 40. Femeia aceasta inalta si fragila, de un rafinament absolut, intoleranta la urat si la nedrept, cea care ii cerea maresalului Antonescu sa nu ucida evrei, cea care se uita cu indiferenta politicoasa la Hitler si care a suportat o viata intreaga lipsa de cavalerism si de cuvant a fostului ei sot, cea care a refuzat propuneri care i-ar fi schimbat viata doar pentru a nu afecta viitorul fiului ei surghiunit, femeia aceasta de sange regal si imperial, cum va fi reusit ea sa creeze Savarsinul, ca model european cu parfum stravechi, in asemenea contrast cu momentul romanesc de atunci, confiscat sovietic?

Poate ca acesta este motivul pentru care Principesa Margareta doreste cu atata ardoare sa redea frumusetea sobra si calda a caminului regal si a parcului de douazeci de hectare: nevoia launtrica de a reface un model, un legamant, un pariu cu istoria europeana a secolului trecut, care nu prea flateaza continentul. Principesa Margareta, absolventa de stiinte politice si relatii internationale la faimoasa universitate din Edinburg, are un puternic reflex, caracteristic generatiei ei, de impotrivire la nedrept, la ipocrizie, la aventurierii politici, la crimele sistemelor totalitare si la „demagogia latrans“, cum spunea, din cate imi aduc aminte, Ibraileanu.

Dupa o asteptare de sase ani, in care am incercat toate sentimentele, de la deznadejde la speranta si de la umilinta la privirea cu umor a situatiilor de necrezut, castelul golit de 40 de ani de lasitate, furt si indiferenta vindicativa isi reface, putin cate putin, profilul, incepand sa dea semne de frumusete, de armonie, de autenticitate si de catifelarea aceea protectoare si feminina, de nespusa gratie, care a caracterizat-o pe Regina-mama Elena, din prima pana in ultima clipa a vietii ei.

Castelul va intra in reparatii, parcul va fi refacut cu specialisti romani si britanici, iar comunitatea va beneficia de proiecte sociale, culturale si educative, prin intermediul Asociatiei de Dezvoltare Durabila, creata tot de Principesa, cu cativa ani in urma. Primarul Ioan Vodicean, sotia sa Adina, ca si angajatii castelului Sebastian, Elena, Viorica mica si Viorica mare, Iosif, Adam, Nelu si ceilalti care au ramas fideli castelului de azi, vor dovedi curand ca Romania rurala nu este un subiect de dispretuit de la inaltimea cinismului civic al inteligentei europene.