Predica IPS Arhiepiscopului Andrei de Alba-Iulia
|
Prima Zi de Pasti, 8 aprilie 2007
Am spus intr-una din paginile de jurnal anterioare ca predica arhiepiscopului de Alba-Iulia, in dimineata de Pasti din prima zi, a fost plina de intelesuri si de viziune. Pentru ca, in zilele acestea, Romania este o rana deschisa din punct de vedere psihologic si identitar, si nicidecum politic, aduc in fata dumneavoastra aceasta predica. *
Cuvântul Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop Andrei al Alba Iuliei În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Maiestăţile Voastre, Prea Cuvioşi şi Prea Cucernici Părinţi, Alteţa Voastră, onorate oficialităţi şi iubiţi fraţi şi surori, Hristos a Înviat! Numele acestei sărbători sfinte, cea mai mare sărbătoare creştină în popor, este cunoscut ca Sfintele Paşti. Cuvântul „Paşti” este un cuvânt evreiesc. Tradus în româneşte, înseamnă „trecere”. Evreii prin această trecere înţelegeau minunea pe care a făcut-o Dumnezeu cu ei, trecându-i din sclavia egipteană în pământul făgăduinţei. Ştim ce s-a întâmplat. Ştim cum, într-o noapte sfântă, în mod minunat, Dumnezeu i-a salvat pe evrei. Prin Moise au primit poruncă ca fiecare familie să taie un miel de Paşti şi cu sângele mielului să ungă pragurile uşilor. Şi la miezul nopţii îngerul lui Dumnezeu a venit şi i-a ucis pe toţi copiii evreilor. Dar acolo unde erau pragurile unse cu sânge n-a intrat, pruncii evreilor scăpând. Şi după aceea, în mod miraculos, Dumnezeu i-a trecut prin Marea Roşie, prin pustiul Sinai şi au ajuns în Pământul Făgăduinţei. Pentru noi creştinii Sărbătoarea Paştilor are un înţeles mult mai frumos şi mai tainic; Sărbătoarea Paştilor este o trecere la o realitate absolut nouă. Am cântat azi noapte cu toţii, că prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice şi săltând, lăudăm pe Pricinuitorul, Cel Unul binecuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri şi Prea Slăvit. Domnul Hristos, în noaptea Paştilor creştine, ne trece pe noi de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer. Sfântul Vasile cel Mare îşi aduce aminte în rugăciunea euharistică de la Liturghia sa, cum la creat Dumnezeu pe om: Dumnezeu l-a făcut pe om tânăr, sănătos, frumos şi nemuritor. Iată ce zice Sfântul Vasile cel Mare: „Zidind pe om, luând ţărână din pământ şi cu chipul Tău Dumnezeule cinstindu-l, l-ai pus în Raiul desfătării, făgăduindu-i întru paza poruncilor Tale, viaţă fără de moarte şi moştenirea veşnicelor bunătăţi.” N-a făcut Dumnezeu moartea. Lucrul acesta îl citim în Sfânta Scriptură, în Cartea Înţelepciunii lui Solomon, în capitolul întâi, versetul 13, că „ Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii.” Dumnezeu a făcut viaţa. Dumnezeu ne-a făcut tineri, sănătoşi, frumoşi şi nemuritori. Din nefericire moartea este o realitate, o realitate pe care o subliniază şi Sfântul Apostol Pavel mergând şi la cauza ei. Citim în Epistola către Romani în capitolul 5 versetul 12: „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” Dumnezeu n-a făcut moartea, ci a făcut viaţa. Totuşi moartea este o realitate pricinuită de păcat. În urma păcatului, necazul, suferinţa, boala, neputinţa a pătruns în lume şi omul tânăr, sănătos, frumos şi nemuritor ajunge bătrân, bolnav, urât şi muritor. Şi atunci, din marea Lui dragoste faţă de om, Dumnezeu L-a trimis în lume pe Domnul Hristos, Care şi-a asumat firea noastră şi şi-a arătat dragostea absolută prin jertfa Crucii. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Unicul Său Fiu, ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică.” Prin moartea Sa cea de viaţă făcătoare, Domnul Iisus Hristos omoară şi distruge moartea. Zice Sfântul Ioan Gură de Aur în cuvântul de la Paşti că „Înviind Hristos, nici un mort nu mai este în morminte.” Şi Sfântul Pavel îşi continuă gândul: „Aşadar, precum prin greşeala unuia, prin greşeala lui Adam, a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa şi prin îndreptarea adusă de Unul Hristos, a venit pentru toţi oamenii îndreptarea care dă viaţă. Căci precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea unuia se vor face drepţi cei mulţi. Pentru că precum a împărăţit păcatul prin moarte, aşa şi harul să se împărtăşească prin dreptate, spre viaţă veşnică, prin Iisus Hristos Domnul nostru.” Iisus Hristos Domnul nostru în noaptea de Paşti calcă moartea cu moartea în picioare şi ne dăruieşte nouă tuturor viaţa veşnică fericită. Aşa au crezut moşii şi strămoşii noştri, primind credinţa de la Apostoli şi transmiţându-ne-o şi nouă. De aceea bucuria din noaptea Paştilor nu se poate asemăna cu nici o altă bucurie. Iată, chiar dacă mă repet, vă voi da două citate scrise de oameni care reprezintă la mare înălţime spiritualitatea acestui popor. Mihai Eminescu, referitor la credinţa căruia s-au făcut multe speculaţii, a fost un om credincios. Iată ce zice, referitor la Învierea din morţi, referitor la ceea ce sărbătorim noi acum în poezia Mortua est. Şi ce meditează Eminescu gândindu-se la moarte, la moartea acelei tinere împodobită cu toate virtuţile, moarte căreia nu-i găseşte sensul: Au, e sens în lume? Înţelesul morţii e întors pe dos şi ateu, pe palida frunte nu-I scris Dumnezeu. Moartea-i atee, Dumnezeu e Viaţă, pe fruntea morţii scrie ateism, pe fruntea Vieţii scrie Dumnezeu, scrie Iisus Hristos, scrie Învierea din morţi. Şi să vin mai aproape de noi, în Ardeal. George Coşbuc a spus cuvintele acelea minunate, pe care le repetăm în tot anul la Paşti: „Şi cât e de frumos în sat! Şi pe chipul nostru, ca şi pe chipul părinţilor, bunicilor şi strămoşilor noştri care s-au mutat în lumea lui Dumnezeu şi care dimpreună cu Domnul Iisus Hristos sărbătoresc în cer Sfintele Paşti, străluceşte bucuria Învierii! În acest an bucuria noastră a fost sporită pentru că Maiestatea Sa Regele Mihai, dimpreună cu Regina Ana şi cu Prinţul Radu au binevoit să sărbătorească cu noi. Multe gânduri sfinte ne trec prin minte cu prilejul acesta, pentru că Maiestatea Sa este simbolul unei Românii fericite. Dacă nu trecea peste noi ciuma comunistă, ne închipuim, (e voie să visăm) ce frumoasă era România de astăzi! Şi aşa nădăjduim că Dumnezeu ne ajută să ne tămăduim rănile şi să mergem înainte. Înainte ca Maiestatea Sa să fie suveran al României, a purtat titlul onorific de Voievod de Alba Iulia. Alba Iulia, nume sfânt care pentru noi înseamnă mult, dar mă tem ca încet, încet, în memoria colectivă acest nume să-şi diminueze importanţa lui simbolică. Poate ne ajută Dumnezeu, ca noi albaiulienii, ţinând la acest nume să-l purtăm cu cinste în lume. Şi să dea Dumnezeu ca aşa cum au crezut moşii şi strămoşii noştri şi-n Dumnezeu şi-n valorile şi frumuseţile acestor plaiuri, aşa să credem şi noi. Şi cum vă spuneam vineri seara la Prohod, eu cred că Dumnezeu are un plan cu noi, din moment ce ne-a ajutat acum, cu eforturile ce s-au făcut, să intrăm în Uniunea Europeană. Eu cred că Dumnezeu vrea ca noi să fim misionarii unui creştinism echilibrat şi serios, care îi duce pe oameni la învierea fericită din morţi şi la viaţa veşnică. Acestea sunt gândurile pe care am vrut să vi le pun la suflet, rugându-L pe Tatăl Cel Ceresc ca bucuria Învierii să rămână neştearsă şi veşnică în sufletele dumneavoastră şi în sufletele copiilor şi în sufletele viitorimii care vine după noi. Amin. |
ALTETA,
Aseara am urmarit la TVR emisiunea “Intre bine si rau” moderata de Liviu Mihaiu. Tema punea in discutie regimul politic actual, daca mai “functioneaza” el asa cum ar trebui, adica in folosul tarii, in acest moment. Printre invitati Alina Mungiu Pippidi, Emil Hurezeanu si Cristian Pirvulescu.
Bineinteles ca atat invitatii cat si moderatorul au vorbit realist despre nebuloasa, tragica ori poate penibila stare politica romaneasca actuala, dar si despre neimplicarea, constienta si indarjita de altfel, a tinerilor in politica.
Mi-a placut foarte mult interventia domnului Hurezeanu care spunea ca faptul de-a avea azi in Parlament mai multi tineri decat inainte de 2004 nu este decat un “biologism vulgar”. Iar realitatea asta este, pentru ca acei tineri care se afla azi acolo sunt de fapt claditi dupa chipul si asemanarea celor batrani care i-au adus in acel loc. Deci nu tineretea este solutia, si o spun din postura omului de 25 de ani, ci Elita! Avem intr-adevar un handicap al elitelor calificate. Nu stim sa le cautam, nu stim sa le recunoastem ori nici macar sa le apreciem atunci cand le gasim. Cert este ca azi pe ecranul politic Elita lipseste cu desavarsire!
Si vorbind de tinerete si de o paralela intre oamenii politici contamporani noua si cei din perioada interbelica, spre exemplu, sa ne gandim, asa cum spunea doamna Pippidi ca Bogdan Ungureanu sta azi pe scaunul pe care a stat Nicolae Iorga. Si atunci, pe noi cei de acasa, cei tineri care refuzam sa ne implicam si care nu reusim ( de parca am fi incercat….) sa recunoastem Elitele, ne va izbi diferenta colosala intre adevaratii oameni politici si “acesti chiriasi ai istoriei” de azi.
Pe fondul acestor dezbateri, telespectatorii dadeau mesaje. Aproape ca nu-mi venea sa cred cati sunt de multi romanii care cred ca sansa mult mai buna, mai reala, mai dreapta si mai la indemana pentru noi este Regele. Am citit mesaje dintre cele mai diverse, de la “..in situatia de fata doar Regele ne mai scapa” la “Ne vrem Regele inapoi !”
Ma bucura enorm ca ne spalam, incet ce-i drept, mintea de petele indoctrinarii comuniste. Nu stiu cati suntem, pe ce criterii sau cat de convinsi suntem de asta, dar cert este ca acest cotidian politic romanesc ne stimuleaza, inconstient de asta, sa ravnim la ceea ce bunicii nostrii au avut, o MONARHIE !
Raluca Minculescu – Sinaia
pe site-ul sau http://www.valerianstan.ro valerian stan revine cu o idee
care azi ar trebui luata in seama la bucuresti
dan cruceru
Cogito, ergo sum
Casa Regala a României reprezinta, în actuala criza politica de la Bucuresti, o
sansa care nu ar mai trebui ignorata.
Alteta,
Dumneavoastra ce pare aveti despre ce se intampla chiar acum in tara?
Cu respect,
Mirel Tulei
Mesdames, Messieurs,
Suite à suspension de ses fonctions du président Traian Basescu par le parlement roumain, visé par une procédure de destitution sous l’accusation d’avoir “enfreint la Constitution”, je vous demande de réfléchir sur la grave situation politique de votre pays et d’appeler pour la troisième fois Sa Majesté le Roi Mihaï I er de Roumanie à être le Roi de touts les romains.
Un président divise, car il est toujours issu d’un des partis qui s’affrontent dans l’arène politique. Un roi unit. Il est au-dessus des clivages, il incarne la continuité historique. Juan Carlos d’Espagne, à qui l’on demandait d’où il tirait sa légitimité, a répondu qu’il la tirait du «plébiscite des siècles». J’aime beaucoup cette expression.
Issu d’une authentique lignée de Hohenzollern-Sigmaringen, le Mihaï I er naît en 1921 au château Pelés, à Sinaïa, près de Brasov. En 1940, avec la connivence de Hitler, la Roumanie est démembrée par les Soviétiques qui lui arrachent la Bessarabie, la Bukovine septentrionale et le district de Hertza par les Hongrois qui s’emparent de la moitié nord de la Transylvanie, et par les Bulgares qui remettent la main sur le quadrilatère sud de la Dobroudja. Broyé entre Hitler et Staline, le pays perd le tiers de son territoire sans tirer un seul coup de fusil. Partout, l’émotion est immense, on crie à la trahison du roi Carol II qui renonce au trône en faveur de son fils Mihaï, âgé de 19 ans. L’armée, conduite par le général Ion Antonescu saisit alors le prétexte de mater les troubles qui secouent le pays pour prendre le pouvoir.
En ce 6 septembre 1940, il s’agit en fait d’un coup d’Etat militaire qui range Bucarest au côté de l’Allemagne nazie, mais le conducator Antonescu fait allégeance à la monarchie pour asseoir sa légitimité. La Roumanie fasciste se lance avec la Wehrmacht à la conquête de l’Union Soviétique, reprend la Bessarabie, Hertza et la Bukovine, et pénètre profondément en territoire russe. Les revers militaires ne tarderont pas, et après l’hiver 1942-1943 où les Roumains apprennent à leurs dépens ce qu’est une tenaille russe, ce n’est qu’une terrible retraite. Le 23 août 1944, Mihaï I er arrête le conducator revolver au poing et renverse les alliances militaires. L’armée roumaine désormais alliée, appuie l’Armée rouge dans l’écrasement final du nazisme.
Au sortir de la guerre, les premières élections voient la victoire des partis conservateurs. Mais le gouvernement de Nicolae Radescu, issu de ce scrutin, déplaît fort au vice-ministre soviétique des Affaires étrangères Vychinsky qui exige sa démission. Bien que le Parti communiste roumain, gros d’à peine un millier de membres, n’ait aucune assise populaire, le coup de force de Moscou lui ouvre les portes du pouvoir. Les dirigeants des partis d’opposition sont arrêtés. Le Roi Mihaï, retranché à Sinaïa où il refuse de signer les décrets qu’on lui soumet, s’accroche toujours au pouvoir. Situation surréaliste, en 1947, la Roumanie est la première monarchie communiste du monde. En décembre, le Roi a vent d’arrestations massives de bucarestois, au hasard, dans les rues de la capitale, et reçoit l’explication suivante : ce sont des otages: abdiquez, sinon… Il abdique donc sans condition le 30 décembre 1947.
La Monarchie, présentent un intérêt lorsqu’elle constituent la solution nationale du problème du régime et, en conséquence, se stabilisent et permettent de tirer le maximum de profit de leur force intrinsèque et de leurs vertus spécifiques.
Les personnes étrangères à la vie de l’État s’étonneront d’entendre dire, surtout de la bouche d’une personne se trouvant depuis si longtemps au Gouvernement, que le pouvoir est par essence délicat et fragile et que seul le fait qu’il repose sur la base d’une large compréhension et d’un appui solide lui permet de se maintenir sans violences et de travailler avec
efficacité.
Quand on nous demande de compléter et de perfectionner les institutions qui sont l’essence et la structure du régime, on nous adresse un appel qui est dans la pure logique des choses; quand, de mon côté, je demande et redemande que nous fassions nôtres les principes et que nos convictions soient converties en actions pratiques, je soutiens que les institutions sans les principes sont des corps sans vie, qui ne pourront se maintenir longtemps incorrompus, et que, perdant la vie, elles perdent immédiatement leur pouvoir d’action. S’enorgueillir d’une doctrine, ce n’est que hisser un drapeau: la vivre intensément c’est entrer tout armé dans la lutte.
Cette distinction entre les principes et les institutions, il faut également la faire entre les institutions et les régimes; ceci nous évitera bien des désillusions et en particulier les risques de tomber dans une espèce de fétichisme politique donnant aux formules une valeur absolue, ou, tout au moins, supérieure à celle qu’ils possèdent. Ce n’est pas le moment de m’occuper expressément de la question posée dans quelques thèses présentées au Congrès, et qui concluent à la Monarchie. C’est pourquoi je n’y ferai qu’une légère allusion.
La Monarchie possède cette supériorité réelle de, par sa propre nature, résoudre – dans la mesure où elle peut être humainement résolue – la question de la stabilité de la direction suprême de l’État; mais la, Monarchie n’est pas un régime, elle n’est qu’une institution. En tant que telle, elle peut coexister avec les régimes les plus divers, de structures et d’idéologie les plus différentes. Dans ces conditions, elle ne peut être, à elle seule, la garantie de la stabilité, d’un régime déterminé et elle ne le devient que lorsqu’elle est le couronnement logique des autres institutions de l’État et se présente comme une solution si efficace et si naturelle qu’elle ne soulève aucune discussion dans la conscience générale. Telle est la question. Dans la difficulté des temps que nous traversons, les consciences sont absorbées par des problèmes d’une nature toute différente: la paix, les questions économiques et sociales n’ont pas seulement aujourd’hui la primauté absolue, elles exigent encore, dans chaque pays, unité de pensée et unité d’action, c’est-à-dire la plus grande cohésion nationale possible, afin de pouvoir trouver les solutions appropriées. En conclusion, et en guise de conseil, je dirai: étudions tout, mais ne nous divisons en rien.
J’en reviens à l’allusion que j’ai faite à la conscience collective comme étant la garantie la plus solide de la stabilité et de l’efficacité du régime. Il ne suffit pas d’une conscience passive et plus ou moins conformiste, car ce qu’il faut c’est une conscience vive et vibrante, fût-elle tant soit peu rebelle, qui soit, en elle-même, le stimulant et l’inspiratrice de l’action. Mais cette conscience, nous ne pouvons la trouver que dans une élite politique ayant en outre derrière elle une pléiade d’hommes d’étude, appliqués à approfondir des problèmes, à agiter des idées, à définir des principes d’orientation, à créer une doctrine, à donner l’impulsion à l’activité même du régime. On peut faire de la politique avec le coeur; on ne peut gouverner qu’avec la raison éclairée.
Sa Majesté le Roi Mihaï I er est cousin au troisième degré de la Reine Elisabeth II du Royaume Uni de Grande Bretagne et d�Irlande du Nord, du Roi d’Espagne Juan Carlos, du Roi Carl XVI Gustave de Suède, de la Reine Margrethe II de Danemark et du Roi Harald V de Norvège… de bonnes relations pour la Roumanie.
Que Dieu vous bénisse!
Vive le Roi Mihaï I er et la Reine Anne!
Vive la Roumanie!
Am participat, cu emotie si multa incredere, la aceasta liturghie istorica ! Din nou si din nou, am putut sa simt direct cum se construieste, la propriu, ISTORIA… In duminica Pastelui 2007, cind INTREAGA crestinatate sarbatorea Invierea, inima Romaniei era din nou la Alba Iulia !
A fost ca o revenire la vechea atmosfera de ZECE MAI, asa cum ne este redata de batrinii care pastreaza aceste amintiri.
Vreau sa subliniez ca a fost pentru prima oara dupa 1990 cind un ierarh al Bisericii Ortodoxe Romane a declarat raspicat adevarul despre MONARHIA ROMANA !! Iata o trezire a bisericii, inca in grea culpa fatza de UNSUL ei din 1940… Ar fi multe de spus aici, e de amintit doar ca BOR ar fi fost principalul actor,dupa 1990, care ar fi putut sustine revenirea Monarhiei la noi !!