Perspectivele transatlantice ale Romaniei*

Doamnelor si domnilor,

Este un privilegiu sa ma adresez astazi dumneavoastra intr-un loc in care valoarea ideilor este nepretuita, loc ce reuneste oameni care, prin intermediul ideilor, ne schiteaza lumea de maine, oameni ale caror articole sau carti le-am citit si admirat. In “lumea ideilor”, in aceasta tara, in urma cu cateva decenii, profesorul Einstein a propus asistentului sau un set de probleme pentru examinarea periodica a studentilor. Uitandu-se peste ele, asistentul a exclamat: “Dar, maestre, aceste probleme le-ati dat si luna trecuta”. La care Einstein a replicat: “Stiu, numai ca, intre timp, am schimbat raspunsurile…”

Dinamica evenimentelor politicii internationale este, intr-un anume fel, similara cu pulsatiile lumii academice a stiintelor exacte. La fel ca in fizica, exista anumite constante de la care analizele politice pot pleca, exista formule ideologice, doctrinare sau economice experimentate, dar exista si variabile.  Si, tot ca si in fizica, si in politica mondiala, in anumite momente, apar mituri. La aceasta masa rotunda va propun sa dialogam despre doua dintre ele: “mitul fracturii transatlantice” si “mitul Noii Europe”.

Si cum “spargerea miturilor” a devenit o “specialitate” est-europeana, ca membru al Familiei Regale a Romaniei, sunt astazi aici intr-o pozitie surprinzatoare si neobisnuita, aceea de a reprezenta regele si guvernul unei tari care nu este o monarhie. Dar acesta este numai aparent un paradox. In fapt, este un semn de maturitate a democratiei romanesti, un semn de curaj, clarviziune si creativitate a liderilor politici romani si a societatii romanesti, in general.

Inainte de a avea placerea dialogului cu dumneavoastra, voi incerca sa va vorbesc despre unitatea ansamblului transatlantic, completarea reciproca a puterii soft si hard in acest ansamblu si evolutia tarii mele si a oamenilor iesiti din comunism, in ultimii douazeci de ani.

Dorinta de putere, nevoia de a influenta, nevoia de vizibilitate si de localizare precisa in cadrul marelui tablou al evolutiei umane, acestea sunt cateva “ingrediente” ale sistemului international care nu se schimba. La fel ca in fizica, nimic nu se pierde, totul se transforma. Subiectul numit “Putere”, in relatiile internationale, a metamorfozat, in ultimii ani, o preocupare intr-un mit. Dialogul asupra diferentelor de abordare a anumitor subiecte de catre americani si europeni a fost transformat de studiul lui Robert Kagan «Of Paradise and Power»** (Editura Alfred A.Knopf, New York 2003) intr-un mit. Domnul Kagan pune in discutie disputa dintre Statele Unite ale Americii si Europa, aratand ca in chestiunile legate de eficacitatea, moralitatea si dorinta puterii, SUA si Europa se exprima divergent. De la acest studiu, mitul, deja existent in teoria relatiilor internationale, cum ca ar exista o ruptura in relatiile transatlantice, s-a amplificat. Numita in nenumarate feluri, “devise”, “gap”, “canyon”, accentuata si exagerata, diferenta dintre SUA si Europa mi se pare o iluzie.

Mai mult ca oricand sn istoria societatii umane, cred ca putere inseamna capacitatea de a-l determina pe celalalt sa se comporte in modul in care tu iti doresti, acest comportament putand fi situat mai aproape sau mai departe de optiunea lui originara dar, oricum, nefiind suprapus peste aceasta. Acest gen de expresie a puterii combina atribute soft si hard si este prezenta in relatiile internationale intr-o maniera subtila, manifestata intr-o disputa care ii justifica si ii mascheaza existenta. Peste 70 la suta dintre cetatenii SUA sunt proveniti din Europa si peste 70 la suta dintre tarile lumii au imbratisat un sistem democratic, fie el doar incipient. In materie de cultura, Statele Unite ale Americii sunt un produs distilat european, iar in materie de civilizatie globala, Europa si lumea intreaga sunt sub influenta SUA.

Opinia mea este ca atitudinile diferite de pe cele doua parti ale Atlanticului, incadrate intr-o ipotetica «rama a democratiei», nu fac decat sa deseneze un tablou geopolitic similar cu disputele politice interne ale oricarei democratii liberale, luate ca exemplu. Mai simplu spus, nu cred ca exista nici o prapastie intre abordarea europeana si americana a puterii, este vorba despre o disputa gen «putere-opozitie» exportata la nivelul sistemului international, in principal prin mijloace media, linia de demarcatie fiind cam aceeasi ca intre cei care guverneaza (SUA) si cei care cenzureaza excesele guvernantilor (Europa). Alternanta la puterea globala nu se produce odata la patru ani, dar ea exista in istorie de secole si creeaza frustrari celor care trec in “opozitie”. Impartirea Noua Europa – Vechea Europa este o modalitate a puterii de a diviza opozitia. Mai ales ca Noua Europa nu a cunoscut niciodata gustul puterii globale.

In secolul al XVII-lea, statul-natiune devenea principalul actor si subiect al relatiilor internationale. Europa a exportat sistemul statului-natiune intregii lumi. Uniunea Europeana este proiectul post-modern, suprastatal, avansat institutional, pe care Europa il ofera lumii acum. Multi europeni nu il inteleg, unii nu il agreeaza, important este ca acum nu mai moare nimeni, opunandu-se lui. Asadar liderii continentului incearca sa clarifice acum “visul european”, iar populatiile ii vor da consistenta pana la finalul secolului acestuia. Explicatiile asupra acestui proces, le vor da istorici care nu s-au nascut inca. Existenta proiectului unirii Europei si noile lui tehnici de persuasiune pentru accedere la puterea globala l-au facut pe Kagan sa incadreze continentul nostru in zona soft a puterii si sa aseze o bariera peste Atlantic.

Mitul Noii Europe este, pe de o parte, justificat de lipsa accesului la puterea globala iar pe de alta, de eliberarea recenta de comunism.

Analizele, comentariile, luarile de pozitie din ultimi anii au cerut desavarsirea procesului democratic in partea noastra de lume, buna guvernare, domnia legii, respectul pentru proprietatea privata, inlaturarea coruptiei, respectul drepturilor omului, consolidarea rolului femeii, intensificarea dezvoltarii economice. Nimeni nu cred ca a putut oferi, insa, solutia pentru aceste chestiuni. Nimeni nu a stiut cum se poate reaseza o societate dupa 50 de ani de comunism si de paralizie a responsabilitatilor sociale reale. Cincizeci de ani in care, atat Europa cat si SUA au vazut cu ochii lor, fara nici o intermediere sau intrerupere, cum relativa democratie, libertate si prosperitate a sud-estului european se distrugea sub control sovietic.

Iesirea din comunism a reprezentat descoperirea unei lumi noi. Aici SUA si partea noastra de Europa se intalnesc din nou si tot aici gasim explicatia solidaritatii directe dintre noi si americani, care a dus la pronuntarea dihotomiei Vechea Europa – Noua Europa. De fapt, in afara de aceasta “descoperire a unei noi lumi”, partea noastra de lume mai are doua puncte comune cu Statele Unite ale Americii, distantandu-se temperamental de Europa occidentala. Primul este legat de religie si de pozitia credintei in societate. Desi critica uneori la adresa slujitorilor bisericii, opinia publica din Romania, natiunea romana este profund legata de credinta si Biserica ocupa un loc major, distinct in viata romanului, fie el orasean sau taran. La fel, in Statele Unite credinta reprezinta un subiect solid al timpului prezent, cu o relevanta distincta, materializata in propozitia de pe bancnota americana “In God we trust”***. In Europa occidentala, populatiile (uneori) si elitele (mai totdeauna) trateaza cu indiferenta aspectul religios, aceasta in cel mai bun caz. In forma in care Constitutia europeana este in curs de votare, nu se face referire la importanta religiei in indentitatea continentului, desi personalitati ca Papa Ioan Paul al II-lea au cerut in mod public acest lucru. Al doilea punct comun intre tarile din “Noua Europa” si SUA este cel al romantismului, al idealismului. Nu pot vorbi despre spatii culturale pe care nu le cunosc, dar Romania este o tara in care oamenii sunt romantici, patrioti si au idealuri; lor le place sa vorbeasca despre sperantele lor, asa cum le place sa-si croiasca viata in functie de idealuri, de visari. Aceasta seamana destul de mult cu felul de a fi al americanilor, dar contrasteaza puternic cu cinismul occidentalilor Europei. Este, evident, imposibil de generalizat aceste aprecieri la intreg spatiul vest-european, dar in mare privind lucrurile, punctele comune intre sud-estul european si SUA, in contrast cu Europa de vest, sunt destul de vizibile.

Raspunzand stimulilor sistemului international, este Romania conectata la fluxurile internationale de putere sau este doar un exponent al Noii Europe care subliniaza, o data in plus, distanta dintre SUA si Europa sau dintre partea noastra de lume si Vechea Europa?

Atentatele din ziua de 11 septembrie 2001 nu numai ca au dus terorismul, ca manifestare violenta, la un nivel inimaginabil, dar au condus la trasarea de catre SUA – principala putere in sistemul international si principalul responsabil de starea de securitate sau dezechilibru a sistemului – a unei directii dupa care s-au pliat, pana la ultimele consecinte, toti ceilalti actori statali si suprastatali, fie ca ei recunosc acest lucru sau nu. Epoca riscurilor asimetrice, mediul actual de securitate sau insecuritate subliniaza conexiunea organica SUA-NATO-UE si, in consecinta, a dictat si liniile directoare ale strategiei nationale de aparare a tarii noastre.

Astfel, circumscrierea eforturilor Romaniei paradigmei trasate de noile riscuri si amenintari la adresa stabilitatii sistemului international nu a servit doar intereselor NATO, UE sau ONU, ci s-a suprapus perfect matricei nationale de securitate, antrenand chiar efecte pe care strategii si analistii romani nu le-au prevazut in anul 2000 si nici nu le-au putut retusa pe deplin in anul 2004. Si daca “atac preventiv”, “operatiune out of area”, “cultura strategica europeana” sau “inel de securitate” nu pareau a face parte din vocabularul politico-strategic romanesc, combinatia soft power – hard power reunita transatlantic si planurile strategice pentru zona Marii Negre, a Caspicei si a Caucazului de sud au plasat Romania intr-o pozitie privilegiata, poate, pentru douazeci de ani de acum inainte.

In afara participarii institutionalizate si teoretizate sn diferite combinatii geostrategice internationale, Romania va trebui sa mizeze in mileniul al III-lea, cred, si pe aportul unor personalitati autohtone si pe cel al unor simboluri care ne leaga organic de lumea civilizata, in afara legaturilor de circumstanta si a calculelor geopolitice.

Glasul european al Romaniei in anul 2005 are o nota unica printre natiunile europene.  Regele Mihai I, ultimul sef de stat in viata care a participat la cel de-al Doilea Razboi Mondial, barbatul de stat care a tratat de la egal la egal cu Mussolini, Hitler, Churchill, Truman, Stalin, Vasinski si altii, cel care a primit Legiunea de Merit a Statelor Unite ale Americii, in grad de Sef Comandor, cel care a vazut Cortina de Fier cazand si peste neamul lui si strivind speranta natiunii lui, este omul care astazi militeaza pentru NATO si pentru Uniunea Europeana. Mai mult, in acest an, la implinirea a saizeci de ani de la incheierea catastrofei reprezentate de al Doilea Razboi Mondial, regele Mihai a facut o vizita istorica in estul Europei, plecand cu masina din tara lui si mergand din loc in loc, in Ungaria, Slovacia si Cehia, acolo unde soldatii comandati de el au murit pentru eliberarea teritoriilor europene de sub cizma fascista. Este o poveste romaneasca direct legata de contributia la libertate si democratie pe continentul european, o poveste unica, pe care nici o tara din lume nu o poate avea, dat fiind ca Mihai I este ultimul sef de Stat beligerant in viata.

Rasfoind o carte despre Familia Regala a Romaniei, m-am oprit asupra unei imagini extraordinare imortalizata in anii ’20. Regele Mihai, la varsta de 6 ani, in 1927, la o zi dupa moartea bunicului sau, regele Ferdinand, saluta legislativul roman. In preajma lui se aflau regina-mama Elena, patriarhul Miron Cristea, inalti ofiteri ai armatei romane si toti membrii Parlamentului Romaniei. Simbolurile unei tari europene, Romania inceputului de secol XX, sunt concentrate in acest tablou – Familia (Familia Regala), Biserica, Armata, Politica.

Aproape un secol a trecut si nimic nu s-a schimbat, in afara de “raspunsurile la probleme”, nu ale lui Einstein, ci ale lumii, pur si simplu. Cand am vazut, zilele trecute, intr-un ziar american, pe sergentul major Steven J. Lair prezentand drapelul american impaturit copilului de trei ani Erik Shepherd, in timpul unei ceremonii de comemorare a tatalui lui Erik, ucis In Irak, am vazut imaginea Statelor Unite, reunite in jurul simbolurilor ei, in marginile unei poze. Inca o data, am gasit aceleasi componente ce alcatuiesc esenta unei natiuni: Familia, Biserica, Armata, Drapelul si, deci, politica.

Daca as sti mai multa geografie, v-s putea vorbi despre timpurile imemoriale in care marginile celebrelor “canioane” care brazdeaza Statele Unite erau lipite una de alta. Pentru ca in vremuri tare de mult ele erau lipite, nu-i asa?

* Conferinta Principelui Radu sustinuta la Washington D.C., Universitatea Nationala de Aparare a SUA, 1 iunie 2005.
** Despre paradis si putere (in limba engleza).
*** Credem in Dumnezeu (in engleza).