Nouă carte despre Regina Elisabeta a României

Recent, scriitoarea germană de origine română Silvia Zimmermann a publicat un nou volum dedicat personalității primei regine a românilor, Elisabeta. Cartea se numește “Carmen Sylva, Regina poetă. Literatura în serviciul Coroanei“. Cartea a fost încredințată Editurii ALL. Îmi face plăcere să prezint volumul cititorilor acestor pagini de jurnal online.

http://www.all.ro/carte/carmen-sylva-regina-poeta.html

Elisabeta, Regina României

Prefață de Principele Radu al României

Sunt bucuros ori de câte ori aflu despre publicarea unei noi cărți despre Regina Elisabeta a României. Om de cultură de înaltă clasă, erudită și talentată, Elisabeta rămâne unul dintre cele mai vibrante modele pentru spiritualitatea Uniunii Europene. Din păcate, puțini sunt astăzi cei care înțeleg rolul binefăcător al modelului în societate, cred în puterea exemplului personal și admiră devotamentul discret al liderilor atipici.

Evocând complexitatea prezenței publice a Reginei Elisabeta, este lesne de apreciat extraordinara modernitate, lipsa de prejudecată și, mai ales, viziunea Suveranei.

Elisabeta, prima regină a României, a petrecut în țara ei de adopție 49 de ani, s-a identificat cu poporul ei și a contribuit la împlinirea lui culturală. A fost inteligentă și cultivată, a scris cu distincție și cu avânt romantic, a fost o bună vorbitoare multor limbi străine.

A produs creații literare cu aceeași ușurință în germană, franceză, engleză și română. A tradus în limba germană poezii de Mihai Eminescu. Pentru o parte din scrierile ei a avut colaborarea doamnei sale de companie, Mite Kremnitz. Protectoare a artelor și pasionată de pictură, uneori regina și-a ilustrat singură volumele cu desene. Scrierile reginei Elisabeta depășesc cincizeci de volume.

Regina Elisabeta a avut o neobosită activitate caritativă. A urmărit cu bunătate și discreție o sumedenie de instituții de binefacere și le-a ajutat nemijlocit. Una dintre ele, îndeosebi, rămâne exemplară pentru caracterul ei modern și umanitar: Așezământul Vatra Luminoasă. Instituția, dedicată ajutorării celor fără vedere, a devenit în timp atât de cunoscută și de apreciată, încât întreg cartierul i-a luat numele, iar identitatea sa a supraviețuit comunismului, astăzi fiind una dintre cele mai pitorești și mai neatinse arhitectural zone din capitală. Chiar clădirea așezământului  a rămas neatinsă în ani. Doar statuia de marmură albă a reginei, din fața clădirii principale, a fost sfărâmată. Urmașii operei ei de binefacere doresc, însă, punerea pe soclu a unei noi statui, replică a originalului.

Acum, când intrarea României în Uniunea Europeană pare o ispravă masculină, să ne gândim o clipă la una din cele mai europene figuri printre liderii români, ce se întâmplă să fie o femeie.

Când Elisabeta a venit la București, în noiembrie 1869, știa, probabil, câteva cuvânte în românește. După un deceniu, în anul 1878, începea tălmăcirea versurilor lui Eminescu în limbile de mare circulație ale lumii. Este autoarea a peste cincizeci de volume, dintre care multe au fost hărăzite punerii versurilor populare românești sau ale lui Alecsandri și Eminescu în sunetele altor limbi. În anul 1874 își pierde singurul copil, pe principesa Maria care, înainte de a muri, la vârsta de patru ani, îi spune: “Mamă, aș vrea să călăresc odată pe o stea”. În 1876, la temelia construcției Peleșului, în prezența constructorilor, Carol I și Elisabeta au zidit o poezie semnată de regină.

Regina-poetă i-a tradus lui Eminescu mai întâi “Melancolie”, primele versuri eminesciene traduse vreodată. Despre unica întâlnire cu poetul, regina spunea în jurnalul ei:

“Eminescu ne apărea neliniștit și răvășit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros, el îmi amintea de Manfred și de Faust, de chipurile palide și răvășite ale marilor romântici (…) Avea pe chip acel vag surâs crispat și copilăresc ce se zărește pe portretul lui Shelley (…). Eminescu se amuza deșirând fraze și sonorități verbale. Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes;  mă compătimi că nu cunoșteam îndeajuns Moldova lui natală. Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri”.

Regina îl servește chiar ea cu o ceașcă de ceai, pe care poetul o primește cu stângăcie, însă cu blândețe:

“A băut ceaiul cu sete. Trăsăturile feței trădau oboseala unei tinereți trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi și înghețate, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoțiile.

Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceașca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de-o muritoare.

În toată viața mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuși, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pământ, nemaiștiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. Avea vocea răgușită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălțat din umeri: ‚Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci‘, a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate. Regina unei țări s-a înălțat, spre cinstea ei, până la regele poeziei românești…”

Carmen Sylva a fost distinsă în 1888 cu premiul Academiei Franceze și a devenit, în 1890, membră de onoare a Academiei Române.

În martie 1898, îl cunoaște pe tânărul George Enescu pe care îl numește “copilul meu de suflet”; până în 1914, Enescu merge la Sinaia în fiecare vară. Saloanele de la Peleș au ascultat de multe ori piese muzicale interpretate de duetul regina Elisabeta – pian și George Enescu – vioară.

La 18 februarie 1916, la ora opt și treizeci de minute dimineața, Elisabeta moare la București, în urma unei duble pneumonii.  Avea șaptezeci și doi de ani.  A fost înmormântată alături de Carol I, la Curtea de Argeș.

Regina Elisabeta scria: “Puțini sunt aceia care să se fi bucurat atât de mult ca mine când am împlinit șaizeci de ani.  Când eram de douăzeci de ani doream cu ardoare să fiu de șaizeci.  Mi se părea că această vârstă e limanul desăvârșit al liniștei și păcii și că atunci viața, care a început pentru mine foarte viforoasă, ar trebui să se netezească și să oglindească numai în culori strălucite cel mai frumos apus de soare. Dar viața rămâne de cele mai multe ori întunecată și plină de enigme până la sfârșit.  Nu viața se netezește, ci sufletul.”