Născuți în același an
|
Marele Duce Jean de Luxemburg, Philip, Duce de Edinburg, Regele Mihai I
Născuți în același an, 1921, trei principi regali au traversat secolul al XX-lea și două decenii din secolul al XXI-lea. La 5 ianuarie, 10 iunie și, respectiv, 25 octombrie 1921 se nășteau, la Castelul Berg din Luxemburg, la reședința regală Mont Repos din Corfu și la Castelul Foișor din Sinaia, Altețele Lor Regale Jean, Mare Duce Moștenitor de Luxemburg, Philip, Principe al Greciei și Danemarcei și Mihai, Principe al României. Marele Duce Jean provine din Familiile Regale luxemburgheză, portugheză, de Bourbon și de Orléans. Principele Philip are strămoși pe regii Greciei și Danemarcei, precum și pe Regina Victoria a Regatului Unit și pe Țarul Nicolae I al Rusiei. Regele Mihai provine din Familiile Regale ale României, Greciei și Danemarcei, Rusiei, Marii Britanii, Portugaliei, din Familia Imperială germană și, desigur, din Familia Princiară de Hohenzollern. Cei trei principi regali au adunat, de-a lungul vieții, multe puncte comune în biografia lor. Toți trei au intrat în al zecelea deceniu de viață și au petrecut multe momente alături, unul de celălalt, familiile lor s-au cunoscut și au avut un destin comun, împărtășind experiența exilului. Toți trei au avut o strălucită carieră militară. Marele Duce Jean, Principele Philip și Regele Mihai au luat parte, fiecare, la al Doilea Război Mondial. Marele Duce Jean a luptat în calitate de ofițer al Armatei Britanice, a debarcat în Normandia, a luat parte la eliberarea orașului Bruxelles, apoi a Marelui Ducat de Luxemburg. Principele Philip a luat parte la război ca ofițer al Marinei Regale britanice. Regele Mihai a fost Comandant Suprem al Forțelor Armate române în al Doilea Război Mondial. Marele Duce Jean a devenit șeful Statului Luxemburghez în anul 1960, Principele Philip a devenit consortul Suveranei britanice în anul 1952 (data urcării pe Tron a Reginei Elisabeta a II-a), iar Mihai I a fost proclamat rege în anul 1927 și apoi în 1940. Anul acesta, Marele Duce Jean a împlinit 96 de ani la 5 ianuarie, iar Principele Philip și Regele Mihai vor împlini aceeași vârstă la 10 iunie și, respectiv, la 25 octombrie. În al nouăzeci și șaselea an al vieții lor, cele trei venerabile personalități regale sunt legende vii și contopesc în povestea vieții lor istoria contemporană a Europei. La mulți ani! |
Marele Duce Jean este varul primar al Reginei Ana a Romaniei. Studiile genealogice au stabilit ca descendentii rezultati din casatoria Printesei Louise de Bourbon, fiica a Regelui Ludovic al XV-lea al Frantei si a Reginei Marie, nascuta printesa poloneza, cu Ducele Ferdinand de Parma il au ca stramos indepartat pe Stefan cel Mare. Deci , Romania poate avea, in viitor, Suverani originari din neamul glorios al Musatinilor!
La multi Ani ! Nimic fara Dumnezeu !
Regele Mihai
Netemeinicia abrogativelor constrângeri comuniste (I)
Născut pe 25 octombrie 1921, la Sinaia, fiu al Regelui Carol al II-lea şi al Reginei Elena, nepot al Regelui Ferdinand, Mihai I a fost rege cu tron al României în perioada 20 iulie 1927 – 8 iunie 1930 şi între 6 septembrie 1940 – 30 decembrie 1947.
Mare Voievod de Alba Iulia, a devenit prima oară rege după moartea lui Ferdinand, bunicul Său şi după ce Carol al II-lea a renunţat la tron, în decembrie 1925. Aceasta a fost o domnie sub o regenţa formată din prinţul Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie. Peste trei ani, Carol al II-lea a revenit la tron, dar zece ani mai târziu, în urma abdicării sale forţate, Mihai I a reluat pentru a doua oară Coroana, în conjunctura istorică a unui regim pro-german, al mareşalului Ioan Antonescu.
Mersul istoric al evenimentelor a consolidat ulterior puterea guvernelor pro-sovietice care au fost acceptate de Rege, la presiunea ocupantului sovietic. Majestatea Sa, însă, a rămas un oponent al acestora, deşi a trebuit să suporte permanentele constrângeri din partea sovieticilor, britanicilor, americanilor. În cele din urmă a fost forţat să abdice la 30 decembrie 1947, exilându-se apoi, mai întâi în Marea Britanie, şi pe urmă la Versoix, în Elveţia.
Abdicarea Majestăţii Sale Regelui Mihai I, la sfârşitul anului 1947, din perspectiva unei analize istorice lucide era previzibilă şi inevitabilă. În noiembrie 1947, regele a participat la nunta viitoarei Regine Elisabeta a II a, la Londra – cu această ocazie a cunoscut-o pe Prinţesa Ana de Bourbon-Parma, viitoarea soţie a Majestăţii Sale şi Regină a României.
Sfătuit de Winston Churchill, dar în primul rând din proprie iniţiativă, după eveniment, regele a revenit acasă pentru a fi alături de naţiunea română în momentele tulburi şi agitate ce se desfăşurau cu rapiditate la Bucureşti. Odată ajuns acasă, pe rege avea să-l aştepte actul abdicării deja întocmit de către comunişti. La 30 decembrie, în şedinţa extraordinară a Cabinetului, Petru Groza a decis soarta regelui şi a României. Din declaraţia sa se reţin următoarele: „(…) monarhia era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru”; „(…) poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie.”; „(…) Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras.” Pe 3 ianuarie 1948, Majestatea Sa Regele a fost silit să părăsească ţara, urmat fiind în exil, peste o săptămână, de principesele Elisabeta de România şi Ileana de Habsburg.
Arhivele Securităţii Române consemnează însă, în legătură cu aces act al loviturii de stat neadevăruri şi diversiuni potrivit cărora abdicarea Regelui s-ar fi negociat cu guvernul comunist, nu a fost consecinţa vreunui şantaj, iar în urma acestor negocieri i s-a permis Majestăţii Sale să plece din ţară însoţit de bunurile solicitate şi de o parte din suita regală. În realitate, Petru Groza l-a ameninţat pe rege că va recurge la arestarea a mii de oameni şi va executa o mie de studenţi dacă nu va abdica.
Fostul şef al spionajului NKVD de atunci, Pavel Sudoplatov, scrie în cartea autobiografică „Misiuni Speciale. Memoriile unui martor nedorit: un şef sovietic de spioni” că ministrul adjunct de Externe sovietic Andrei Vâşinski a negociat personal cu regele şi i-a garantat o parte dintr-o pensie ce-ar fi urmat a i se plăti în Mexic, acuzaţie la care Majestatea Sa a răspuns prin a declara că nu a fost niciodată în Mexic.
Faptul că în exil Majestatea Sa şi-a câştigat existenţa prin propria muncă şi nu a dus un trai luxos pe care i l-ar fi putut asigura presupusa avere luată la plecarea din România dovedeşte netemeinicia acuzaţiilor care i s-au adus de către comunişti şi securişti, ei fiind în realitate acei care au prădat tot ce au
întâlnit în cale din bunurile Familiei Regale a României şi din patrimoniul Casei Regale a României.
În raport cu adevărul, declaraţiile fostului preşedinte Traian Băsescu sunt stupefiante. Istoricul Adrian Cioroianu, fost ministru de Externe al României afirmă că declaraţiile acestuia la adresa Majestăţii Sale Regelui Mihai sunt un fals istoric: „Sunt două interpretări referitoare la cele spuse de Traian Băsescu miercuri seara. Una, din punct de vedere istoric putem spune că este o interpretare falsă care nu are niciun fel de acoperire istorică. Dar este şi bizară pentru cine cunoaşte istoria. A doua, este interpretarea din punct de vedere civic. Îngrijorător este că preşedintele de azi dovedeşte atâta lipsă de eleganţă faţă de un predecesor de-al său, Regele Mihai. Traian Băsescu ar trebui să aibă o anumită urbanitate când se referă la predecesorii săi. Este exemplul americanilor, care oricât de adversari sunt nu au astfel de declaraţii unul la adresa celuilalt. Mai mult, Băsescu nu are niciun fel de relaţie, nici cu regele şi nici cu ceilalţi doi preşedinţi în viaţă, care l-au precedat.” De asemenea, istoricul Vlad Nistor nu admite ipoteza „trădării”, formulată iresponsabil de către Traian Băsescu: „În ziua de 29 decembrie 1947, regele a fost direct şantajat de Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu Dej. Au fost luaţi în discuţie, se pare, cei peste 1000 de studenţi arestaţi în urmă cu doi ani în timpul unor demonstraţii. Regelui i s-ar fi amintit în acel moment că dacă nu abdică acelor oameni nu le va fi bine. Având aceste elemente nu putem spune că Regele a slujit intereselor sovietice, dar nici nu este vorba de vreo trădare”
După actul represiv şi neconstituţional al abdicării, comuniştii au anunţat abolirea monarhiei şi instaurarea unei republici populare. Adevărul este că Regele Mihai I al României a fost silit să abdice şi în acelaşi timp să părăsească ţara. Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte, un rege nu putea abdica decât în nume personal şi nu avea dreptul de a schimba forma de guvernământ a României, abolind monarhia. Nu s-a dovedit nici până azi legalitatea detronării Majestăţii Sale.
În 1948 s-a căsătorit cu prinţesa Ana de Bourbon-Parma, care a devenit Regina Ana a României şi alături de care a trăit departe de ţară, asperităţile exilului. Au împreună cinci fiice, dintre care Alteţa Sa Regală Principesa Margareta a României este desemnată moştenitoare a Tronului. În perioada exilului, Majestatea Sa Regele a patronat Comitetul Naţional Român, un grup al românilor din Diaspora care avea ca ţel apărarea intereselor românilor în Occident. A profesat în tot acest timp ca pilot comercial pentru o companie de echipament aerian.
După evenimentele din decembrie 1989 Majestatea Sa a încercat să vină în ţară, însă a fost returnată de la aeroport, de către puterea pos-tdecembristă de atunci. Revenind în anul 1992, pentru a sărbători Paştele acasă, s-a bucurat de o mare popularitate şi simpatie. Cu toate acestea i s-a interzis accesul în România, pentru încă cinci ani. Abia în 1997 i s-a reactivat cetăţenia română şi i s-a permis revenirea şi retabilirea acasă. În prezent locuieşte la Castelul Săvârşin în Arad, la Palatul Elisabeta din Bucureşti şi la Aubonne în Elveţia.
Majestatea Sa Regele Mihai I al României este ultimul conducător de stat în viaţă, din timpul celui de- al Doilea Război Mondial. Pentru România şi pentru români este însuşi sufletul românismului, al onoarei şi al dragostei de patrie şi neam! Este model de demnitate şi dârzenie, unul dintre marii oameni ai gliei acesteia, la efigia căreia, mai devreme sau mai târziu, poporul român le aşează numele şi gloria!
23 august 1944, între adevăr istoric şi falsificare de
către comunişti
Adevărul despre evenimentele de la 23 august 1944 începe cu alăturarea României Germaniei în războiul antisovietic, urmare a pierderilor teritoriale ale Basarabiei, Bucovinei de Nord, ţinutului Herţei, Cadrilaterului şi Ardealului de Nord, de către români, la 30 august 1940. ,,Războiul sfânt” împotriva ,,Satanei bolşevice” a început cu îndemnul mareşalului Ion Antonescu, ,,Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul”, la 22 iunie 1941. Evenimentele însă au avut o cursivitate paralelă cu intenţiile şi acţiunile lui Antonescu, armatele române şi germane suferind înfrângeri pe frontul de est şi fiind nevoite să se retragă. Mulţi ostaşi români au căzut prizonieri, alţii şi-au pierdut viaţa în lupta cu armata sovietică. De asemenea, ţara a fost bombardată de avioanele americanne, mai ales la Bucureşti şi în inima petrolieră a maşinii de război germane, la Ploieşti. Odată cu debarcarea trupelor aliate anglo-americane în Normandia, pe 6 iunie 1944, s-a pecetluit soarta războiului. Drept consecinţă, pe 20 iunie 1944 s-a înfiinţat Blocul Naţional Democrat, constituit din Iuliu Maniu (PNŢ), C. I. Brătianu (PNL), Constantin Petrescu (PSD), Lucreţiu Pătrăşcanu (PCR). Blocul avea ca ţintă încheierea unui armistiţiu, prin ieşirea României din Axă şi alăturarea în coaliţia Naţiunilor Unite.
Acţiunea, aflată sub comanda Suveranului, s-a stabilit pentru data de 23 august 1944, la ora 16, dată la care Ion Antonescu şi Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, au fost chemaţi la Palat, pentru ca Regele să ceară Mareşalului acceptarea armistiţiului, fără ştirea fuhrerului, în condiţiile Alianţei. Mareşalul a fost un opozant vehement al acestui demers,
cu toate că armata rusă se apropria de hotarele estice ale României. De aceea, Regele, în acord cu politicienii favorabili Alianţei, a ordonat demiterea şi arestarea lui, ca soluţie pentru trecerea armatei române de partea armatei ruse. Ordinul conţinea şi condiţia explicită de a nu fi predat ruşilor – ceea ce nu s-a întâmplat! Antonescu, împreună cu vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, cu Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei şi Constantin Z. Vasiliu, ministru de interne, a fost executat pe 1 iunie 1946.
După arestarea lui Ion Antonescu, Regele a constituit un guvern de militari prezidat de generalul Constantin Sănătescu, guvern în care liderii celor patru partide constituite în Blocul Naţional Democrat – Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, C. Titel Petrescu şi L. Pătrăşcanu – intrau ca miniştri de stat fără portofoliu.
În seara de 23 August 1944, la ora 22, Majestatea Sa Regele Mihai I a dat citire la radioul public, Proclamaţia către ţară:
„Români,
În ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit în deplină înțelegere cu Poporul Meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea Țării de la o catastrofă totală: ieșirea noastră din alianța cu puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite.
Români,
Un nou Guvern de Uniune Națională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voința hotărâtă a Țării de a încheia pacea cu Națiunile Unite. România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta și orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite. Primiți pe soldații acestor armate cu încredere. Națiunile Unite ne-au garantat independența Țării și neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită.
Români,
Poporul nostru înțelege să fie singur stăpân pe soarta sa.
Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre liber luate și care nu atinge drepturile nimănui este un dușman al Neamului nostru. Ordon Armatei și chem Poporul să lupte prin orice mijloace și cu orice sacrificii împotriva lui. Toți cetățenii să se strângă în jurul Tronului și al Guvernului pentru salvarea Patriei. Cel care nu va da ascultare Guvernului se opune voinței poporului și este un trădător de Țară.
Români,
Dictatura a luat sfârșit și cu ea încetează toate asupririle. Noul Guvern înseamnă începutul unei ere noi în care drepturile și libertățile tuturor cetățenilor Țării sunt garantate și vor fi respectate.
Alături de armatele aliate și cu ajutorul lor, mobilizând toate forțele Națiunii, vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub dominația străină.
Români,
De curajul cu care ne vom apăra cu armele în mână independența împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta depinde viitorul Țării noastre.
Cu deplină încredere în viitorul Neamului Românesc să pășim hotărâți pe drumul înfăptuirii României de mâine, a unei Românii libere, puternice și fericite.”
În momentul în care regele României dădea această proclamaţie către ţară, asumându-şi o uriaşă răspundere în faţa naţiunii şi a istoriei, riscându-şi propria viaţă, armata Germaniei naziste se afla în impas pe toate fronturile, şi a fost luată prin surprindere.
Ceea ce a urmat pe front a cauzat naziştilor mari pierderi. În legătură cu aceasta, Majestatea sa Regele Mihai I afirmă „Actul de la 23 August nu se datorează unei singure minţi, (…) pregătirea lui a început într-un moment când prelungirea războiului devenise pentru mulţi o realitate absurdă.”
Prin urmare, forţele democratice grupate în jurul tronului au izbutit la 23 August 1944 un act curajos, prin care cel de-al Doilea Război Mondial a fost scurtat în Europa cu aproape şase luni.
Ieşirea Regatului României din război a fost aclamată în noaptea de 23 spre 24 august 1944 de manifestaţii spontane ale populaţiei bucureştene. Până la sfârşitul lunii august, Bucureştiul a fost eliberat de ocupantul nazist, de către Armata Română, fără vreun ajutor din partea altei armate.
Acţiunii subite de întoarcere a armelor împotriva armatei germane i-a urmat o contraofensivă infernală, dar fără sorţi de izbândă, Germania capitulând în cele din urmă, pe 9 mai 1945. Pentru actul istoric de curaj, Regelui Mihai i s-a acordat Ordinul Victoriei – cea mai mare distincţie sovietică – iar din partea preşedintelui SUA i s-a conferit gradul de Cavaler, Şef al Legiunii de Merit.
Paradigma uzitată o jumătate de veac, „marea insurecţie antifascistă şi antiimperialistă” este în neconsonanţă cu istoria şi înnoroiază personalităţile care au făptuit evenimentele de la 23 august. Toate popoarele au în devenirea lor o zi care să le fi schimbat radical drumul în istorie, printr-o insurecţie, revoluţie, răscoală sau revoltă. Pentru poporul român, după venirea la putere a comuniştilor şi până în anul 1989 – în cazul unora, chiar până azi şi poate că şi până mai târziu – ziua aceasta a fost considerată 23 august 1944. Ea a fost confiscată de către comunişti, asumată drept o glorie a lor, care le lipsea, deşi faptele se datoreză în primul rând Regelui.
Majestatea sa, Regele Mihai I al României, ultimul fort uman în calea sovietizării ţării, a sperat atunci şi întreaga viaţă, într-o Românie cu adevărat liberă, aşezată pe fundaţia unei istorii neprelucrate, neartificializate şi neîngenunchiate. Odată, însă, cu venirea la putere a comuniştilor, după abdicarea forţată a Regelui, la 30 decembrie 1947, tributar unei înăduşitoare ideologii ,,frăţeşti”, bolşevice, noul regim a făurit Suveranului României, întregii dinastii monarhice, o biografie denigratoare.
Având de plătit o poliţă României pentru participarea ei în războiul antisovietic, sovieticii au ocupat-o, după terminarea războiului, au dezarmat unităţi militare române, au deportat în lagărele din Siberia 130 000 de soldaţi şi ofiţeri români. Aceasta, deşi trupele româneşti au plătit un mare preţ de sânge pentru eliberarea Ardealului, Ungariei şi Ceoslovaciei, scurtând durata războiului.
Sovietizarea ţării se datorează abandonării României de către puterile occidentale, predării ei în sfera de influenţă a puterii sovietice, ceea ce a condus la 45 de ani de comunism totalitar. Acesta este adevărul istoric şi nu, în nici un caz, scenariul comunisto-bolşevico-securist de la Moscova sau Bucureşti, care timp de mai mult de jumătate de secol a trucat adevărata istorie şi o mai falsifică uneori şi azi.
Evenimentul de la 23 august 1944, o decizie
responsabilă a Regelui
Cine, dacă nu Majestatea Sa Regele Mihai I al României, protagonist al evenimentelor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, poate fi acreditat, pentru evaluarea acelui timp istoric, scris cu faptele jertfei dar, uneori şi ale cruzimii şi trădării? Vreme de peste şaizeci de ani a fost falsificată istoria evenimentelor de la 23 august. Atunci, luând decizia întoarcerii armelor împotriva Germaniei naziste, Regele şi-a riscat viaţa sau libertăţiile personale deoarece, după arestarea mareşalului Antonescu, Hitler a ordonat ambasadorului german de la Bucureşti, Manfred von Killinger, să organizeze arestarea suveranului.
România s-a desprins de Puterile Axei, pentru a fi salvată de la sinistrul unui bombardament care ar fi prefăcut-o într-un câmp năruit şi ar fi făcut sute de mii de victime din rândurile populaţiei civile, în condiţiile în care situaţia de pe front devenise dramatică: Armata Roşie ataca violent, provocând mari distrugeri pe frontul Chişinău-Iaşi. Pe valurile acestor contexte, decizia de la 23 august 1944 în care Regele a fost susţinut de patru partide ale Blocului Naţional Democrat a fost un act de salvare, nu de „trădare naţională”, cum spun cei care spun.
Astăzi, când sunt cunoscute şi exterminările din lagărele naziste, când sunt cunoscute atrocităţile Germaniei naziste, din timpul războiului, se ajunge la paroxism prin afirmaţia că trebuia să fie atacaţi Aliaţii. Comunizarea postbelică a României nu putea fi împiedicată prin continuarea războiului alături de Axă fiind o consecinţă a raportului de forţă şi a acordurilor dintre marile puteri care au învins în cel de-al Doilea Război Mondial.
La 53 de ani de la aceste evenimente, pe 30 decembrie 1997, Majestatea Sa Regele Mihai I avea să rostească într-un discurs adresat naţiunii, următoarele:
„Unii susţin că, dacă nu l-aş fi înlăturat pe Antonescu în 1944, România ar fi semnat un tratat de pace cu Aliaţii şi ar fi putut evita ororile care au urmat. Putem oare susţime în mod serios că Uniunea Sovietică, care a câştigat războiul în Est împotriva trupelor germane, ar fi putut fi oprită să controleze statele din sudul Europei, în faţa armatei noastre, oricât de bravi ar fi fost soldaţii români? Actul de la 23 august a avut loc pentru că am înţeles că este singurul pas esenţial pentru a opri întreaga distrugere a ţării şi anihilarea noastră ca stat. S-au salvat zeci de mii de vieţi de români de la o moarte inutilă. Nu am putut opri România de la căderea în mâinile sovieticilor. Dar acelaşi lucru s-a întâmplat cu Ungaria, care a luptat până a fost înfrântă, cu Polonia şi cu Cehoslovacia, care erau considerate aliaţi ai Uniunii Sovietice, şi chiar Bulgaria, care a rămas neutră cea mai mare parte a războiului. Adevărul tragic este că am pierdut controlul asupra propriei noastre independenţe din 1933, când Hiter a venit la putere. Noi nu am vrut nici fascism, nici război, nici comunism. Dar a trebuit să suferim toate aceste boli una după alta. Ca şef al statului, rolul meu era să ameliorez efectele acestor boli şi să câştig timp, în speranţa că o nouă Europă va veni în ajutorul nostru. Imediat după război, toate ţările mari europene, inclusiv Franţa şi Italia, au avut guverne de uniune naţională, în care comuniştii au găsit loc, şi s-au grăbit să facă noi Constituţii. În România, primul meu pas a fost să evit o astfel de soluţie. Constituţia din 1923 a fost repusă în funcţiune, cu bază legală de funcţionare a statului nostru, şi un guvern a fost numit cu singurul scop de a asigura alegeri libere. Nu a fost o naivitate. Ştiam că promisiunile sovietice, cuprinse în armistiţiul semnat cu noi, nu puteau fi crezute. Dar merita orice efort de a întârzia stabilirea dictaturii comunismului. România a fost ultima ţară din centrul Europei unde sovietele şi-au consolidat controlul, mult după ce independenţa Poloniei sau Cehoslovaciei s-a spulberat. După discuţiile pe care le-am avut la Londra în noiembrie 1947 mi-a fost limpede că nici Marea Britanie, nici Statele unite nu erau gata să ridice un deget ca să ne salveze. Am hotărât să mă întorc pentru a fi cu poporul meu cât mai mult posibil. Nu am un merit pentru aceste acţiuni. Am făcut numai ceea ce am crezut că poate fi bun pentru ţară.
Milioane de români au suferit greu în anii aceia. Dar poate cele mai dureroase evenimente pentru mine au fost sistematica distrugere a trecutului nostru şi falsificarea voită a Istoriei.”
30 decembrie, 1947: zi înnoptată şi devastatoare
pentru destinul Regelui şi al României
Momentul 30 decembrie 1947 a fost unul sumbru, ilegal şi tragic pentru ţară şi Rege, abdicarea Majestăţii Sale fiind un act sub ameninţare, o decizie brutală, lipsită de alternative, a comuniştilor români, în familiaritate cu bolşevicii consilieri de la Moscova, dar şi ca urmare a predării României ruşilor de către marile puteri. Un act de trădare, nefiind greşeală sau ezitare, ci acţiune deliberată, nu se asociază cedării în condiţii de presiune, de acţiune forţată, neasimilată voinţei personale. De aceea, abdicarea de la 30 decembrie 1947 nu poate fi considerată iniţiativa Regelui, ci o execuţie prin forţă, fiind din acest motiv, ilegală.
Totuşi, sunt astăzi voci care acuză pe Majestatea Sa Regele Mihai I al României de trădare şi laşitate. Aceasta vine din partea unora care sunt bântuiţi frenetic de duhul urii, care nu îşi găsesc liniştea fără să perpetueze „opera” comunistă de a ţinti asupra Regelui cinismul, bătaia de joc, descărcarea unei răutăţi fără limite!…
Dacă şi fostul preşedinte al României, Ion Iliescu îşi reprimă astăzi atitudinea sa ostilă din trecut faţă de Rege, despre care spune că nu a abdicat, ci a fost abdicat, este de neînţeles tirul atacurilor încărcate de ură asupra Majestăţii Sale, din partea unora, printre care şi a fostului preşedinte Traian Băsescu, demis de către popor dar rămas în forţă până la sfârşit de mandat ca preşedinte fără susţinere.
Atribuirea, printre altele, a culpei umilirii ruso-bolşevice a ţării, fără a se ţine cont de faptul că România a fost silit atrasă la consolidarea sovietizării în Europa, cu o gravă consecinţă, chiar până azi, în primul rând pentru că ideologia comunistă a erodat istoria şi a despiritualizat-o, este o gravă şi condamnabilă diversiune de natură a menţine în continuare falsitatea ca zid împotriva restaurării monarhiei constituţionale în România! În opinia detractorilor, evenimentul de la Palat, din 30 decembrie 1947, al cărui curs a avut loc sub somaţie şi şantaj, a fost o acţiune de trădare a Regelui, o consecinţă a slăbiciunii şi laşităţii. Prin această iraţiune se explică agăţarea de putere, cu orice preţ, incapacitatea de a înţelege spiritul de sacrificiu care a fost la baza abdicării Majestăţii Sale, sub presiune. Astfel de atitudini alunecă în eroare şi vor fi reprimate de istorie. Dar, pentru fiecare există un peron de gară pe care va coborî cândva.
Avântarea în analiza trecutului trebuie să aibă în miezul zelului grija pentru adevăr, deoarece prin grote nu se poate ajunge decât la regatul întunericului. Or, cei
care atribuie Majestăţii Sale, Regelui Mihai I al României, un rol nefast în istoria României dezvăluie întocmai neştiinţa hrănită cu răutate, faţă de singurul Şef de stat astăzi în viaţă, care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial era în funcţie.
Este de neînţeles şi de necrezut că un om ca Majestatea Sa, Regele Mihai I, care a petrecut o viaţă în exil, alături de Majestatea Sa, Regina Ana a României, şi de Alteţele Lor Regale Principesele, fără să ponegrească vreodată România şi fără să piardă nici o clipă speranţa într-o Românie restaurată, poate să fie atacat şi întâmpinat cu încă o nedreptate, în propria ţară…! Cu atât mai nedrept, cu cât Familia Regală a României a trăit cu demnitate departe de ţară, fără a fi jefuit bogăţia ei, aşa cum se fac uneori acuzaţii, din neştiinţă şi deopotrivă din ură, din partea unora, şi fără să spună o singură dată, un singur cuvânt rău despre poporul român sau despre România!…
„Acum exact şaizeci şi cinci de ani, la 30 decembrie 1947”, spune Alteţa Sa Regală Principele Radu al României („Regele, garantul Naţiunii”, 30 decembrie 2012) „România era deposedată de ultima instituţie cu autoritate naturală şi cu vocaţie de garant al democraţiei, Regele Mihai. Dictatura uzurpa monarhia, în numele unei republici pe care nu avea de gând şi nu putea să o pună în operă. Vocea naţiunii avea să fie înăbuşită pentru patruzeci şi doi de ani. Dar, lovitura grea dată României în acea zi a fost zdruncinarea brutală a identităţii naţionale. Între patru decenii de comunism şi decapitarea statalităţii este o deosebire echivalentă cu cea dintre confiscarea unei case şi incendierea ei.
Sovietizarea a reprimat nu doar oameni şi grupuri sociale, ci şi instinctul binelui naţional, bazat pe conlucrarea dintre autoritatea monarhică şi democraţia reprezentativă. Statul a fost acaparat de un grup de putere fără nici un sprijin natural, altul decît voinţa tancurilor sovietice. Administraţia s-a transformat într-o maşinărie menită să satisfacă ambiţii personale de putere”.
Toţi aceşti ani scurşi de la abdicarea Majestăţii Sale Regelui Mihai au fost mult prea mulţi pentru ca istoria să îi mai poată răbda! Într-un mod logic de judecată, forma de guvernământ legitimă a României este şi în prezent Monarhia. Avem a face azi în România nu cu o monarhie nelegală, ci cu o monarhie nefuncţională în baza faptului că legitimitatea ei este uzurpată de republica impusă de tancurile sovietice!
Ceea ce se impune azi este în primul rând reconectarea naţiunii la vibraţiile patriotismului pe care unele manifestări cu deosebire culturale şi artistice sunt cel mai în măsură să le evidenţieze. Cu acest ţel, Uniunea Naţională Culturală pentru Monarhie, constituită în temeiul iniţierii unor manifestări strict culturale, artistice şi sportive, în favoare promovării unui proiect de susţinere a restaurării României din nou sub Rege, într-o formă statală legal monarhică, cuprinde membri în majoritatea judeţelor din România, precum şi în Basarabia şi în comunităţile româneşti din spaţiul internaţional. În jurul ei au aderat unele personalităţi din mediul cultural, artistic şi sportiv şi sunt invitaţi să adere, de asemenea, toţi acei ce doresc să răspundă chemării la unitate în Regatul istoric şi restaurat al României!
Regele Mihai I al României, ani preluaţi
de la eternitatea munţilor
Ziua de naştere a Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României, 25 octombrie, vine dintr-o lumină a istoriei, ca mărturie a resimţirii curgerii intime şi solemne pe aşternerea istoriei, a apei izvorului celor care au făptuit-o. Cu ea, cronicile se înrămează în simboluri legitime, care nu sunt numai ale depărtării şi trecutului. Ele se perpetuează într-un aer de aur îngreunat numai de floarea şi lumina frunţilor inelate de simbolurile ce încoronează bolţile catedralelor şi pe regi.
Jubileul de 90 de ani ai Majestăţii Sale Regelui a fost o configuraţie a sentimentelor de contemplare, iubire şi susţinere pentru Coroana Regală, care întipăreşte şi legitimează independenţa, suveranitatea şi
unitatea României şi, deopotrivă, pentru Regele în a cărui înfăţişare străjuiau nouăzeci de ani preluaţi de la eternitatea munţilor!
Manifestările jubiliare prilejuite de ziua de naştere a Majestăţii Sale au fost complexe, unice, magnifice, toate pecetluite cu aurul unui miez de soare ce a strălucit apoteotic în întreaga zi de douăzeci şi cinci octombrie a anului 2011. Această zi s-a înzestrat pentru istorie cu supremaţia unui cristal în care, toate razele timpului istoric s-au concentrat într-un punct şi apoi s-au proiectat pe cerul viitorului, dând semne că, revenită din adânca istorie a României, naţiunea va dezbrăca mantia plumburie, îmbrumată, a toamnei înârziate într-o gară ponosită a timpului, îşi va curăţa curpenii care vor rodi flori, în puritatea zăpezilor va visa şi se va reînnoi în primăvara viitoare. „României i-a fost dat să trăiască 24 de ore de mândrie, iubire, regăsire identitară şi exemplu impecabil de comportament public!”, a rezumat Alteţa Sa Regală Principele Radu al României, pagina glorioasă a zilei de 25 octombrie 2011, care va redeschide cartea istoriei României cu o nouă prefaţă pentru viitorul ei.
Evenimentele zilei au început cu Sesiunea solemnă a celor două Camere reunite la care, Majestatea Sa Regele Mihai I, s-a adresat naţiunii, de la tribuna Parlamentului, instituţie supremă a democraţiei. Au fost douăsprezece minute de discurs istoric, în care s-au
reanimat demnitatea, respectul, speranţa. Europa, lumea, au revăzut pe toate canalele de televiziune o altă Românie care impune respect şi apreciere, iar românii au ascultat un altfel de discurs, un altfel de comportament statal!
Ziua de 25 octombrie 2011 a devenit un reper de comparaţie pentru cum a fost, dar în primul rând pentru cum ar trebui să pulseze de acum înainte viaţa parlamentară românească.
Spectacol de gală la Opera Naţională
A urmat seara de la Opera Naţională Bucureşti, gazdă a unui Spectacol de gală, mirabil, organizat cu ocazia aniversării de 90 de ani ai Majestăţii Sale. Invitaţii au trăit elocvenţa sărbătorii, într-o privelişte mirabilă a ceremonialului regesc. Frumuseţea a fost neacoperită de cuvânt şi nici de imaginea filmului, dincolo de universul real al ochiului şi puterea inimii!
Gala de la Opera Naţională Bucureşti, din seara zilei de 25 octombrie, a avut înălţimile prelungite din adâncul intim uman, până la lampadarele astrale ale cerului, spre care nicio aspiraţie nu ajunge dacă nu este călăuzită de iubire adevărată şi nemărginită.
A fost grandios! Au evoluat Orchestra Operei Naţionale din Bucureşti şi Muzica Reprezentativă a Ministerului Apărării Naţionale, conduse de la pupitru de către dirijorii Tiberiu Soare şi lt. Col. Aurel Gheorghiţă. Muzica magnifică, orchestrală, a fost sporită în amplitudine elevată şi solemnă prin interpretare vocală de către Nelly Miricioiu, Vlad Miriţă, Teodor Ilincăi. Publicul a fost purtat pe aripile operei, întipărind în fiecare bătaie a inimii iubirea şi susţinerea pentru Majestatea Sa, pentru Familia Regală, pentru Coroana României.
Au participat Familii Regale din Europa şi din afara ei, personalităţi de prim rang, politice, culturale, ştiinţifice. Seara a avut grandoarea unui eveniment care şi-a trimis spre universalitate pe vestitorii desluşiţi numai în artă, credinţă şi istorie. „Coroana a strălucit în România, pentru o zi!…” afirmă Alteţa Sa Regală Principele Radu al României, prezent alături de Alteţa Sa Regală Principesa Moştenitoare Margareta a României, lângă Majestăţile Lor Regele şi Regina. Au fost alături, de asemenea, Alteţele Lor Regale Principesele României, capete încoronate, prinţi şi prinţese de pretutindeni, care l-au omagiat pe Rege, printre care Regina Sofia a Spaniei sau Regele Simeon al Bulgariei. Splendoarea zilei jubiliare de 90 de ani ai Majestăţii Sale Regelui s-a încheiat cu un dineu oficial, în onoarea Majestăţii Sale, la Palatul Casei de Economii şi Consemnaţiuni.
Va rămâne scrisă în cartea de istorie, sfântă, a ţării, această zi! Ea va răsfira unde diafane de iubire şi solemnitate, în inimile celor care am trăit-o…!
Majestatea Sa Regele, cea mai mare personalitate
din contemporaneitate
Imaginile conducătorilor, suprapuse pe imaginile ţărilor sunt adevăruri pe care istoria universală nu le
ignoră deoarece orice realitate a ei se îndreaptă, fie direct, fie în substrat, la conducătorii statelor. Fiecare popor, de pe oricare meridian şi din oricare timp istoric se depăşeşte pe sine în unele dintre cumpenele propriei istorii, adeseori prin tipul comportamentului conducătorilor, prin valoarea faptelor lor decizionale, deziderate preponderente în care consistă imaginea unui stat naţional, într-o perioadă dată.
De la Nicolae Ceauşescu până azi, în continuitate, de vreme ce s-a sperat şi crezut că monarhia a fost înlăturată definitiv, la 30 decembrie 1947, în România (Republica Socialistă România, cândva) s-a statuat o dinamică ireversibilă a gândirii, potrivit căreia, de la omul antic şi până la republicanism, preşedintele ar fi conducătorul cel mai benefic pentru viaţa popoarelor.
Acest cult rămas într-o adormire senină a conştiinţei politice aliniate haosului naţional începe să fie demitizat de cea mai mare personalitate din contemporaneitate, a românilor, Majestatea Sa Regele Mihai I. Întreaga biografie a Majestăţii Sale nu decurge din constatarea unui timp fixat cronometric pe coordonatele unei etape istorice a statului român, ci dintr-o analiză exactă a acestei etape.
Într-o ţară fără un conducător care să-şi arboreze propria conştiinţă într-o stea călăuzitoare a conştiinţei poporului său, ideea de naţiune demnă rămâne fără realitate. Istoria modernă a României dovedeşte ca exemplu elocvent al acestui principiu, regalitatea. Dar ţara, în viziunea contemporană românească republicană înmănuşează între hotarele sale întregul teritorial, totalitatea resurselor umane, economice, culturale şi puterea politică în care se încadrează preşedintele iar regele în acest context este încorporat uneori în mirajul mitic, de către generaţia tânără, în primul rând, mai puţin sau chiar aproape deloc familiarizată cu valorile monarhiei. Rangul statal de rege, pentru această generaţie coboară înt-o noţiune veche reprezentată pozitiv în preferinţa pentru poveste şi denigrator în jocul speculaţiilor clasei politice aservite principiului binelui personal, cu puterea de partea sa.
Istoria are, însă, elemente convenţionale, adevărul istoric neputându-se adapta scopurilor nimănui. În cazul istoriei României, personalitatea Majestăţii Sale Regelui Mihai I nu poate fi proiectată în definiţii subiective. Adevărul obiectiv despre Majestatea Sa nu se mărgineşte la istoria trecută, ci interferă cu istoria prezentă şi se proiecteză în viitor. Majestatea Sa Regele este o istorie vie din care ipotezele dispar, de vreme ce putem să întrebăm pe făptuitorul ei, de vreme ce îl putem privi, asculta, îi putem surprinde privirea, îi putem primi strângerea mâinii. Înţelesul peiorativ cel
mai nejustificabil în ce priveşte personalitatea Majestăţii Sale Regelui Mihai nu are echivalent decât în superficialitate – atunci când se vrea lămurită istoria prin neştiinţă. Ura, în această categorie de judecăţi este o meteahnă testamentară securisto-comunistă.
Nicicând, nici chiar înainte de 1989, ura nu a fost ca uraganul ce nu cunoaşte pacea, aşa cum e în fierea gândului şi în tunetul discursurilor unora, azi. Fundamentarea urii acestora se inversează din partea poporului pe care îl dispreţuiesc şi cu toate acestea, seva adevărului continuă să nu se transfere natural, de la rădăcină la tulpină, ci convertit în inconştient şi ireal, în incitaţii halucinante, în atac laş, neanticipativ al efectelor pe care istoria le va condamna.
Aceştia-s servanţii de grup nu numai antimonarh ci şi antipatriotic! Nu există la ei judecată, atitudine şi faptă pe care istoria să le aprecieze altfel decât ca pe o ofensivă cu armele defensivei morale, asupra Regelui urcat de la simpla individualitate, la simbol naţional. Dar ceea ce este statornic în ce îl defineşte ca personalitate umană pe Rege este atitudinea Sa emoţională, căldura sufletească, eleganţa, generozitatea, iar ceea ce îl fixează ca mare personalitate istorică este demnitatea, onoarea, patriotismul, drept vocaţii desăvârşite pentru un mare bărbat de Stat.
O exprimare în măsură să evoce o astfel de personalitate conţine tonalitatea şi substanţa adevărului plin, puterea, exactitatea, ca prelungiri în descriere a unui Rege, ca înfăţişare a tabloului unei etape de istorie căreia i-a fost protagonist. În niciun moment de viaţă al Majestăţii Sale, prezentul nu a avut şi nu are specificul de temporalitate. Prezentul Regelui vine de la iluştrii înaintaşi ai Majestăţii Sale, prin perioada înserată în propria viaţă şi se continuă în viitorul României, prin rămânerea Majestăţii Sale în cartea universală a istoriei şi prin urmaşii succesorali ai Majestăţii Sale. Între ei, Alteţa Sa Regală Principesa Moştenitoare Margareta a României este aşteptată de către naţiune ca regină providenţială a României restaurate, ceea ce va mărturisi posterităţii că nu a traversat incidental istoria ţării Sale, ci a împlinit-o!
Începuturile rezidirii temeliei dezansamblate a României moderne îşi au vechime, încă din următoarele zile ale revoltei populare din decembrie 1989. Această operă de restauraţie se înrădăcinează cu mult mai elaborat şi durabil, odată cu participarea la ea a Alteţei Sale Regale Principele Radu al României. Încep astfel să se redeschidă orizonturile strâmtate ale României încătuşate.
Regele s-a întors acasă. Poporul îl iubeşte, îl aclamă, încearcă să identifice locul, izvorul, originea acestei iubiri. Ele sunt însăşi istoria Naţiunii.
Regele trăieşte într-un perpetuu prezent. Regele nu a fost niciodată plecat! Deşi a trăit jumătate de veac în marea fiartă de furtunile exilului, nu a devenit nici pentru un singur moment un Saturn care să-şi devoreze proprii copii. Niciodată, Majestatea Sa nu şi-a vorbit de rău poporul şi ţara. Majestatea Sa Regina Ana şi Alteţa Sa Regală Principesa Moştenitoare mărturisesc azi că România nu a lipsit niciodată din memoria Regelui, că Majestatea Sa Regele nu s-a aşezat niciodată la masă, în timpul exilului, fără să povestească ceva despre ţară, că ţara Majestăţii Sale şi poporul Său au existat dintotdeauna în imaginea Familiei Regale a României, prin tabloul păstrat viu şi înfăţişat zilnic de către Rege.
Fără a fi un mozaic, viaţa Majestăţii Sale Regelui Mihai nu a fost nici unidimensională, nici omogenă, ci un capitol de istorie plin de evenimente cruciale pentru România, o odisee amară, plină de nedreptăţi nesfârşite, o existenţă trecută prin perioade marcate de sentinţele lipsurilor materiale, înstrăinării, aruncării în diversiunile securisto-comuniste, de umilire, acuzare, atac verbal cu ură bestială. Faţă de aceasta, Regele şi-a păstrat demnitatea şi nu şi-a pierdut iubirea de ţară şi naţiune.
Printre deciziile capitale pentru ţară, ale Regelui se numără trecerea României de partea Alianţei, împotriva Axei, către deznodământul celui de-al Doilea Război Mondial.
Cea mai mare şi meschină nedreptate asupra Majestăţii Sale a fost abdicarea prin forţă şi şantaj, din 30 decembrie 1947. Dar, nimic din ce a întâmpinat într-o viaţă grea, care ar slăbi rezistenţa spirituală a altcuiva, nu l-a împiedicat pe Rege să iubească România şi să spere în eliberarea ei.
Tot ce e substanţial în sufletul omenesc se încarcă de putere prin speranţă şi iubire. Acestea au întărit pe Rege. După marile mitocănii ale preşedintelui demis Traian Băsescu, ce vor indigna mai târziu istoria însăşi, a venit şi vremea ca invectivele să-şi piardă susţinerea duşmănoasă de oriunde ar veni, încetându-se cu periodicitatea loviturilor de culcare la pământ a valorilor perene ale României. Între cursul istoriei şi cursul vieţilor omeneşti, Majestatea Sa Regele Mihai aşează o columnă a vocaţiei, demnităţii şi iubirii! Orice praf întărit pe munte se dislocă. Muntele rămâne! El nu merge spre dispariţie, el urcă spre eternitate. Întocmai, faptele mari se înţeleg şi se judecă prin finalitatea lor istorică. În ele e găsită baza solidă faţă de care raţiunea omenească va calcula în timp dacă au avut calitatea benefică umanităţii.
Astfel, personalitatea Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României deschide drumul spre conştiinţele românilor, rechemate după 1989 în armonia raporturilor
raţionale dintre oameni şi dinspre ei, spre Rege, spre Coroană ca o mare compensaţie de aur pentru un popor ţinut în întuneric, ce se va regăsi pe sine, îşi va regăsi istoria, îşi va regăsi Regele!
Majestatea Sa Regele Mihai este un simbol al continuităţii transcedentale şi eterne a tradiţiilor monarhice ale României, o verigă de aur a Familiei Regale a României, o strajă a civilizaţiei şi binelui material şi spiritual al naţiunii române de mâine, un încheietor de pace între oameni care pun puterea înălţării deasupra urii, efemerului şi fricii.
Pentru toate acestea, Majestatea Sa Regele Mihai I al României trebuie să fie nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace. De aceea, naţiunea ar trebui să ceară prin reprezentanţii săi legitimi în Parlamentul României, revenirea la Constituţia monarhică şi, prin urmare, la Monarhia Constituţională. Intelectualii României, Academia Română, instituţiile culturale, artiştii, vârfurile din toate domeniile trebuie să exprime criterii de îndreptare a prejudiciilor şi omisiunilor istorice, să se însumeze într-o forţă elitară, aşezată în fruntea naţiunii pentru călăuzirea ei spre ieşirea la lumină!
În fiecare an, când ne aniversăm Regele, pe 25 octombrie ne înflorim sufletele cu iubire şi speranţă!
Majestatea Sa Regele, ofrande şi toamne
Majestatea Sa Regele Mihai I, personalitate aurorală a istoriei contemporane, care exemplifică demnitatea şi patriotismul, nearborând cu înflăcărare un pavilion ceremonios pentru aceasta, s-a născut din lăuntrică solidaritate cu regina anotimurilor! Încoronată de auroră, toamna irizează unde aurii, lăcuite. Îmbrumată, e florăreasa ce-aduce crizanteme suave şi ultimii trandafiri înfriguraţi! Nimic nu intră în armonie cu timpul, ca toamna! Ea îl vălureşte sub ceţuri liliachii. Sus, pe câte un ciob al cerului de cobalt, ieşit dintre nori, îl preschimbă în golful soarelui! Aceasta-i regina anotimpurilor, aceasta-i toamna! Din inima ei a venit în zorii vieţii regele românilor, Mihai I!
În atâtea prilejuri s-a scris, se scrie şi se va scrie despre cele mai de seamă personalităţi pe care istoria neamului românesc îşi reazemă meritata statornicie. Rar s-a întâmplat însă, ca pentru o viaţă trăită cu cea mai curată simplitate să nu se găsească îndeajuns cuvinte, spre a i se alcătui povestea.
Despre Majestatea Sa Regele Mihai I al României, scrisa aceasta e însăşi o temă de scris, pentru că se urzeşte într-o operă dintr-un ghem ce pe măsura depănării, scoate afară fluturi de molie. Ei au zăcut acolo şi au ros, neaşteptându-se ca la întâlnirea cu lumina libertăţii să fie prinşi. În exterioritatea oricărui sistem de convingere, combinând ura cu lichelismul, întocmai au fost şi or mai fi persoane sinistre, activând deliberat pentru suprimarea adevărului în legătură cu Majestatea Sa Regele Mihai. Acestea au conspirat pentru scoaterea istoriei la vânzare, ori s-au constituit în pluton de execuţie a ei, a culturii noastre, a fiinţei noastre naţionale – aceasta-i reputaţia reală şi cinică a regimului comunisto-bolşevico-securist, propulsator al celei mai inadecvate imagini a Majestăţii Sale Regelui. Istoria a scris însă biografia Regelui intens oglindită în fapte şi nu după inspiraţii travestite.
Rămâne dincolo de mitologiile securisto-comuniste emblema fulgerătoarelor decizii ale regelui nostru, la o vârstă fragedă, dar dovedite optime, în raport cu realitatea naţională şi mondială a vremii, invariabile şi necontroversate, apreciate de liderii lumii, contemporani. A fost împotriva trecerii liniei Nistrului şi înaintării Armatei Române în interiorul URSS, ca aliată a Germaniei naziste, apoi, la 23 august 1944 a decis trecerea României de partea Aliaţilor, ceea ce a avut drept consecinţă scurtarea războiului cu şase luni şi implicit cruţarea a sute de mii de vieţi omeneşti, forţând armata germană să se retragă de pe teritoriul României.
Nu este fără însemnătate faptul că Mihai I a redevenit rege al României ca urmare a abdicării tatălui său, Regele Carol al II-lea, într-o perioadă grea, de colaps economic, prin care trecea ţara măcinată de cel de-al Doilea Război Mondial. La fel de devastată este azi România, azi când numai cerul este Coroana ei, pe când Regatul sfânt al nostru nu mai e decât un pământ împărţit, un stat stors, slăbit, muribund.
De la luarea în gheare a României de către comuniştii ruşi şi români, precum şi de securitate, până azi (azi pare că încă şi mai abitir) se ajustează hiperbolic biografiile, se dirijează relatarea faptelor în aşa mod încât se falsează totul. Majoritatea demnitarilor intră în istoria noastră oripilată, pe o altă uşă, cu biografii înscenate, cu peronalităţi dedublate. E de neimaginat câtă imaginaţie coexistă în aceasta. Dar, unde ni-s patrioţii şi elitele? Majestatea Sa Regele Mihai a avut o viaţă din care nu a trăit cu gratuitate nici o secundă. Nedreptatea, trădarea, singurătatea i-au fost pietrele anilor Majestăţii Sale, dar comorile conştiinţei i-au fost forţa de a suferi cu tăcere demnă, de a nu ceda, a nu da la schimb contra unui bine şi unei linişti, nici un bob din nisipul onoarei şi dragostei de ţară al Majestăţii Sale.
Patimile Majestăţii Sale nu se pot asemui cu izbirea pietrei de sticla unei vitrine. Faţă de toate opresiunile, Majestatea Sa nu a opus doar scutul pieptului, a opus demnitatea, onoarea, dârzenia, patriotismul şi a fost mai puternic decât omul, a fost omul întărit şi apărat de aceste virtuţi; a fost omul cu un drum croit fără greş pentru eternitatea României, a fost, este şi va fi veşnic Regele României!
Ceea ce e încă trist, e faptul că tinerii de azi încă învaţă strâmb, contorsionat, insuficient iatoria! Iar ceea ce spune Majestatea Sa, nu prin bogăţie de cuvinte, dar cu elocinţa a tot ce e bun, nu prin fapte ipotetice şi etalate cu trâmbiţe, ci prin act istoric şi eroic, nu va fi aflat şi înţeles de către tinerii de azi, decât după ce ei vor relua de la capăt istoria.
Oricât de târziu, inima României va fi tot în piept, munţii nu vor pleca nicăieri, pădurile vor înveli ţara cu umbrele lor, soarele o va lumina şi-o va încălzi! Într-o zi, primăvara, crăiasa anotimpurilor, va veni! Majestatea Sa Regele Mihai I, născut într-o zi a reginei îmbrumate, toamna, nu va avea speranţele ruinate şi dreptatea pierdută, pentru că vom avea o regină a inimii, născută într-o zi a crăiesei anotimpurilor: primăvara! Nu suntem copiii unui destin nemilostiv. Suntem un neam şi o ţară care avem un Rege pentru istoria, speranţa şi statornicia României şi vom avea o regină pentru Restaurarea României. Alteţa Sa Regală Principesa Moştenitoare Margareta!
Un Rege şi o Coroană
Pare cel mai mic, dar este cel mai grav rău, dezinformarea şi menţinerea în somnul îngheţat, a României, prin diversiunea aruncată asupra regilor şi reginelor ei, astăzi după ce fostul preşedinte Traian Băsescu, cel care nu-şi vedea ilegitimitatea, vedea în bulibaşe, regi şi li se adresa cu „măria ta!”. E o dislocaţie spirituală, un gol în conştiinţă, o surpare a istoriei, o încenuşare a patriotismului, un de neînţeles efort de a se abate raţiunea spre triumful denigrării, spre solemnitatea culcării la pământ a demnităţii naţiunii târâte în acceptarea uzurpărilor statale, dureroase şi cu urmări sinistre pentru români.
Avem un Rege căruia istoria îi zideşte soclul şi pe care cancelariile lumii îl primesc, dincolo de atitudinea indecibilă şi greu educabilă a României, cu solemnitate.
Avem o Regină căreia frunzele toamnei îi aştern an cu an, covor necălcat, spre necuprinsa istorie care vine din reflexiile aproape unui secol de viaţă, spre azi şi spre mâine. Avem o Principesă descinsă din familii regale care au întemeiat istoria veche şi recentă a continentului nostru şi au pus temelia României moderne, ridicând-o la rangul de regat şi întărindu-i o economie egalabilă cu a civilizaţiilor vestice, leul ajungând să aibă putere de cumpărare la Paris. Alături de Alteţa Sa Regală Principele Radu al României, Principesa precuvântează vestea noilor zori ai României Restaurate!
„Majestatea Sa Regele Mihai”, scrie Alteţa Sa Regală Principele, în volumul „Persona”, „a spus de nenumărate ori că forţa, creativitatea şi identitatea româneşti trebuie să fie unitare, că ţara noastră trebuie să se conducă după principiile de bază ale democraţiei, că un popor care nu consideră trecutul nu poate avea prezent şi viitor, că istoria nu trebuie reinventată după cum ne aranjează mai bine, că tradiţiile şi continuitatea noastră românească trebuie privite în faţă, şi nu puse în paranteze, mai scurte sau mai lungi. De asemenea, Regele Mihai nu iubeşte românii numai atunci când îi este la îndemână să o facă.
Regele a stat departe, dar cu grijă pentru ţara lui cincizeci şi patru de ani, a început să-şi exercite îndeletnicirea acum şaptezeci de ani şi şi-a alăturat numele unui şir de evenimente din viaţa românească, lung cât o sută treizeci şi şapte de ani de istorie, nu întotdeauna uşoară sau comodă. Toate aceste cifre arată constanţă, profunzime, seriozitate, iubire şi credinţă. Mai avem în istoria contemporană cazul unui singur alt om de stat care a tratat (direct sau indirect), de la egal la egal, cu Mussolini, Hitler, Roosevelt, George al VI-lea, Truman, Stalin, Churchil, Vîşinski, şi care să militeze pentru integrarea ţării lui în NATO, în anul 2002? Câte personalităţi, posesoare de mandat politic de patru ani, i-au trecut prin faţă?”
Omagii pentru Regele Mihai, la Londra
În ziua de 8 noiembrie 2012, a Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, corespunzător calendarului ortodox, Majestatea Sa Regele Mihai I a fost sărbătorit oficial la Londra, într-o atmosferă de solemnitate, fast, respect şi admiraţie. În onoarea Majestăţii Sale s-a oficiat un serviciu religios în Capela Regală Savoy, sediul Ordinului Regal Victorian. Programul ceremonial a cuprins un Te Deum condus de capelanul Reginei Elisabeta a II-a şi capelan al Ordinului, reverendul profesor Peter Galloway.
Evenimentul a fost închinat împlinirii a 75 de ani de când Majestatea Sa Regele Mihai a primit Marea Cruce a Ordinului Victorian, în grad de Mare Cruce, cu prilejul încoronării Regelui George al VI-lea, în anul 1937, Majestatea Sa devenind primul suveran străin al cărui blazon a fost aşezat în capela Regală Savoy.
Majestatea Sa Regina Elisabeta a II-a a fost reprezentată la ceremonie de către Alteţele Lor Regale Ducele şi Ducesa de Gloucester. Au fost prezente, alături de Majestatea Sa Regele Mihai, Alteţele Lor Regale Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu, ai României, Principesa Elena şi fiica, Elisabeta-Karina. În timpul ceremoniei religioase a fost arborată în catedrală Stema Regală a României.
Solemnitatea serii a fost continuată cu un dineu oficial oferit de Ordinul Regal Victorian, la Stationers’Hall, din Londra, una dintre cele mai vechi şi prestigioase clădiri a ghildelor tradiţionale englezeşti, monument de arhitectură şi patrimonial al Angliei. Au participat la dineu, alături de Familia Regală a României, Alteţele Lor Regale Ducele şi Ducesa de Gloucester, care au reprezentat pe Majestatea Sa Regina Elisabeta a II-a. Au mai fost prezenţi membri ai Guvernului Britanic, oficiali ai Londrei, membri ai Corpului Diplomatic, personalităţi militare, politice, din mediul de afaceri şi ale societăţii civile din Marea Britanie.
Ceremonia militară de primire a fost oficiată de către una dintre gărzile istorice ale Suveranei britanice, în prezenţa a peste trei sute de participanţi. Sir Gavyn Arthur, al 675-lea Lord Primar al Londrei şi Alteţa Sa Regală, Principesa Moştenitoare Margareta au rostit cuvinte de respect şi afectivitate, adresate Majestăţii Sale, Regelui Mihai. Au fost intonate Imnurile Regale britanic şi român. Orchestra militară a interpretat Marşul Carol I, de Iosif Ivanovici, iar doi tineri muzicieni români au interpretat „Balada”, de Ciprian Porumbescu.
Evenimentele organizate de sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil succed unui şir de manifestări omagiale dedicate Majestăţii Sale Regelui Mihai I pe perioada vizitei efectuate în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, împreună cu Alteţele Lor Regale Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu ai României.
Referindu-se la unul dintre evenimente, ASR Principele Radu al României consemnează, printre altele: „Majestatea Sa Regele, însoţit de Principesa Moştenitoare şi de mine, am participat la un dineu oficial organizat de breslele tradiţionale ale Londrei, organizaţii care numără mai multe sute de ani vechime. Regele a fost primit cu ritualul tradiţional, neschimbat în ultimele secole. Personalităţile prezente au omagiat pe Majestatea Sa şi au scos în evidenţă rolul său fără pereche în istoria contemporană a României şi a Europei, cu precădere în cel de-al Doilea Război Mondial”.
În cartea „Persona”, Alteţa Sa Regală Principele Radu al României o creionează astfel pe Majestatea Sa Regele Mihai I:
„Majestate, aţi început să exercitaţi autoritatea de şef al statului acum şaptezeci de ani. Până şi cei mai înverşunaţi birocraţi din birourile lumii sunt nevoiţi să admită că aveţi mai multă «vechime în muncă» decât oricine altcineva pe acest pământ.
Aţi devenit mareşal al Armatei Române la nouăsprezece ani şi aţi realizat 23 August când aveaţi douăzeci şi doi de ani.
Sunteţi singurul şef de stat în viaţă care a condus o ţară participantă la cel de-al doilea război mondial. Aţi fost decorat şi de Uniunea Sovietică, şi de Statele Unite ale Americii, în acelaşi timp.
Sunteţi unul din puţinii, dacă nu singurul, şef de stat care a crescut găini ca să-şi întreţină familia, şi unul din rarii care a fost pilot de încercare. Sunteţi, de asemenea, un rege care obişnuia să primească românii la Versoix, iar la plecare le repara maşina, dacă era nevoie.
Aţi supravieţuit duşmanilor Majestăţii Voastre şi, lucru curios, aţi supravieţuit şi copiilor lor. Spre exemplu, nu cred că Gheorghiu-Dej s-a aşteptat în seara de 30 decembrie 1947 ca, peste cincizeci şi doi de ani, să dormiţi în casa lui, la Bucureşti; aceasta s-a întâmplat în 1999, adică la treizeci şi patru de ani după ce el dispăruse dintre noi, şi poate chiar şi din Istorie. Nu aţi fost singurul locatar al casei propriilor voştri călăi. V-au stat alături şi regina, şi principesa şi cu mine, iar pe urmă a venit şi Nicolae.
I-aţi întâlnit pe Hitler şi pe Mussolini; dar i-aţi întâlnit şi pe Truman şi pe Churchill şi, uneori, aţi avut curajul de a nu le asculta sfaturile, deşi aveau vârsta tatălui sau bunicului vostru.
Aţi trăit disperata experienţă a comunismului, dar aţi «gustat» şi «dezgustul» cauzat de dispreţul, neînţelegerea şi indiferenţa Occidentului. În cei optzeci de ani de viaţă plină de roade aţi fost dezamăgit nu numai de duşmani, ci şi de prieteni.
Aţi precedat pe tron propriului tată, căruia i-aţi devenit apoi şi succesor.
V-aţi întors la Palatul Elisabeta după cincizeci şi patru de ani, în aceleaşi camere din care aţi plecat la 30 decembrie 1947. Încăperea în care Vîşinski a trântit uşa crăpând peretele este şi astăzi, ca şi ieri, biroul vostru; iar peste puţin timp, camera personală a Majestăţii Voastre va fi chiar salonul unde Petru Groza îşi permitea să fie glumeţ, în acea zi de 30 decembrie, arătându-vă pistolul şi spunând că l-a luat ca să nu rişte să îl arestaţi, ca pe Antonescu.
Aţi refuzat propuneri avantajoase financiar, dacă ele nu corespundeau principiilor voastre. Priviţi senin în ochii oamenilor, deşi aţi avea motive să fiţi întunecat; Regele Pavlos al elenilor, unchiul vostru, spunea: «[…] să ai încredere în absolut fiecare din cei din jurul tău, dar să te aştepţi să fii trădat în orice clipă.»
Cunoaşteţi bine arta de a fi singur, amărăciunea de a nu fi înţeles şi grozăvia de a nu împărţi cu numeni momentele epocale. V-am însoţit deunăzi la sărbătoarea de la Târgovişte; aţi mers în spate, cu paşi măsuraţi, departe de efervescenţa, să-i spunem «aniversară». Nu v-a perturbat nimic, nu eraţi vesel, nu eraţi supărat, vă făceaţi doar, cu delicateţe, datoria. Cineva din mulţime s-a apropiat şi v-a spus: «Majestate, ne place şi tăcerea voastră.»
Aţi fost clar cu convingerile proprii şi ferm în impunerea lor, încă de mic copil: la biserică, atunci când preotul a vrut să vă ofere, în prezenţa reginei-mamă, paharul pentru împărtăşanie, aţi răspuns, la vârsta de şase ani : «Mulţumesc, nu beau niciodată vin dimineaţa !»
Dar cum se vede, atâtea fapte excepţionale în atâtea împrejurări excepţionale ne obligă la o evaluare a evenimentului de azi în tăcere, adică în sinea noastră, şi nu declarativ.
Ceea ce principesa şi cu mine am făcut e un mic, neînsemnat gest. Va veni o zi când alţii vor scrie mai mult, aşa cum se cuvine, despre fenomenul naturii umane care sunteţi.
Despre rege trebuie scris la timpul prezent. Şi la timpul viitor: dacă lucrurile merg bine, cred că o să ne întâlnim aici şi peste zece ani, spre disperarea celor care nu vă iubesc. Iar, judecând după arborele genealogic al familiei, cred că o să ne întâlnim, cu aceeaşi ocazie, şi peste douăzeci de ani.”
Pe 2 iunie 1997, Majestatea Sa Regele Mihai, într-un discurs susţinut la Biblioteca Naţională din Luxembourg, drept un lobby convingător pentru integrarea României în NATO, spunea, printre altele:
„Aţi putea fi surprinşi să aflaţi că nu vă cer nimic mai mult decât am obţinut deja: reafirmarea identităţii europene a României, condiţie ce nu mai trebuie demonstrată. Evident că nu vin aici să cerşesc admiterea României în NATO, ci vin, mai degrabă, pentru a vă spune că, astăzi, apartenenţa ţării mele la Alianţa Nord-Atlantică este o necesitate nu numai pentru stabilitatea României şi a vecinilor ei, dar şi pentru securitatea voastră […]
Nu suntem nou-veniţi în această lume. România independentă este un fapt împlinit încă din secolul al XIX. În plus, nu am descoperit ieri democraţia. Sistemul parlamentar din ţara mea a fost ultimul care a căzut în Europa, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial.”
„Ultimul şef în viaţă”, scrie Alteţa Sa Regală Principele Radu al României în cartea „Persona”, capitolul „Regele Mihai şi dialogul România NATO”, „al unui stat beligerant din al doilea război mondial, bărbat de stat care a tratat de la egal la egal cu Churchil, Truman, George al VI-lea, Stalin, Hitler sau Vâşinski, Regele Mihai a fost, de pe una din cele mai înalte poziţii, martorul coborârii Cortinei de Fier asupra Europei şi al divizării continentului nostru. Astăzi, Regele Mihai este martorul activ al ridicării Cortinei de Fier. În plus, este mareşal al Armatei Române şi promotorul unei «campanii regale» pro-NATO (1997-2002). Despre această prezenţă unică, peste timp, aş vrea să vorbesc în continuare.
Deşi primul turneu pro-NATO al Regelui Mihai a început în martie 1997, Majestatea Sa a avut din 1990 până în 1997 o atitudine constant încurajatoare a principiilor care stau la baza principalelor organizaţii europene şi euroatlantice (UE, OSCE, NATO), precum şi ale ONU: apelul la respectarea drepturilor omului, la dezvoltarea economiei de piaţă, la salvgardarea culturii naţionale, la respectarea adevărului istoriei naţionale, la respectarea şi garantarea proprietăţii private care trebuie restituită, la consolidarea statului de drept şi a democraţiei în ţara noastră, la respectarea drepturilor minorităţilor şi la o relaţie armonioasă şi demnă cu vecinii noştri, la atenţia pe care trebuie s-o acordăm minorităţilor româneşti din statele vecine. În luările sale de poziţie la Versoix, la Bucureşti sau în lume, regele a pledat constant pentru aceste principii.
În anul 1997, de toate aspectele organizatorice, conceptuale şi pregătitoare ale vizitelor europene ale Regelui Mihai I pentru a promova România în cursa ei către NATO s-a ocupat familia regală a României. Cu un secretariat minim dotat, fiecare membru al familiei a depus eforturi pentru a îndeplini acest angajament faţă de poporul român şi, nu în al doilea rând, faţă de Armata Română. Am participat, deci, în mod nemijlocit la acest prim program din 1997, aşa cum o fac şi astăzi, la cel de-al doilea, din 2002.
Campania regală pro-NATO din 1997 a început la Bucureşti, unde preşedintele Emil Constantinescu a cerut public Majestăţii Sale să pledeze cauza României în Europa. La discursul preşedintelui, regele a răspuns cu o frază scurtă: «Îmi iubesc prea mult ţara ca să refuz.»
Regele Mihai
Netemeinicia abrogativelor constrângeri comuniste (II)
Nu a existat până acum o trecere în revistă completă a eforturilor Regelui Mihai I pentru promovarea imaginii României în lume. Opinia publică românească, şi mai ales, forţele militare româneşti trebuie să ştie că regele a pledat între 1997 şi 2002 în multiple rânduri, direct sau indirect, pentru integrarea României în structurile europene şi euroatlantice. Acest lucru s-a petrecut şi în anul 2000, în cursul vizitei sale la New York, din luna mai, dar şi la San Francisco în luna octombrie 2000, ori în declaraţiile sale la Bucureşti, Geneva, Bruxelles sau la Londra.
Puţini ştiu că regele a declarat în octombrie 2000, chiar în Statele Unite ale Americii, la discursul ţinut la World Affaris Council la San Francisco: «Prima concluzie este că popoarele din sud-estul Europei nu sunt nici neobişnuite, nici înapoiate, nicui violente. Este valabil şi pentru români, şi pentru iugoslavi. Poate că am fost mai puţin norocoşi cu dictaturile pe care le-am suportat, dar popoarele noastre vor democraţie. Românii au răsturnat dictatura cu propriile lor mâini. În Iugoslavia, dictatura a căzut ca urmare a unei rebeliuni populare, şi nu ca rezultat al războiului NATO în Kosovo.».
La 5 mai 2000, la recepţia de la Hotelul Regent Wall Street organizată de cotidianul «Ziua » şi de săptămânalul «Ziua» USA, în prezenţa reprezentanţilor Preşedinţiei României şi ai comunităţii româneşti din New York, precum şi a oficialilor newyorkezi, Regele Mihai a spus:
«Ştiu că nu e totdeauna posibil să justificaţi în faţa celor de aici tot ce se întâmplă în ţara noastră, ştiu că în ultimii zece ani au fost multe frustrări şi multe ocazii pierdute. Dar, în cele din urmă, interesele înalte ale ţării cer unitate şi efortul nostru reunit. Nu pot decât să respect legământul pe care l-am făcut acum şaizeci de ani, când am fost hărăzit de Atotputernicul să-mi însuşesc îndatoririle: atât timp cât vom exista familia mea şi cu mine rămânem devotaţi cauzei românilor, oriunde s-ar afla ei.»”
Aurel V. ZGHERAN (aurel.vzgheran@yahoo.com)
Multi ani inainte, sa fie sanatosi.Niste persoane minunate.
TRAIASCA MONARHIA! Fie ca bunul Dumnezeu sa Le daruiasca multi ani sanatosi! TRAIASCA REGELE MIHAI I al Romaniei!
Într-o perioadă în care VALOAREA devine din ce în ce mai mult un cuvânt lipsit de conținut, când forma și ambalajul contează mai mult decât conținutul, când felul de a te îmbrăca valorează mai mult decât gândirea, când inteligența, învățătura, cultura și educația nu sunt puse în slujba interesului național și a iubirii de oameni, când este criză de adevăr, de oameni sinceri, de respect, de bun simț, de onestitate și decență…, avem nevoie de MODELE , de exemple, de oameni care ne-au marcat și ne marchează existența în sens pozitiv, de oameni de la care am auzit și auzim cuvinte, idei, opinii care ne schimbă viața, de oameni care ne -au făcut să înțelegem că trebuie să fim mai buni, mai generoși, mai toleranți, mai înțelepți… Respect și considerație pentru cele trei mari personalități regale ale lumii contemporane, adevărate modele , care merită din plin să primească și să se bucure de recunoștință. În ceea ce-L privește pe MS Regele Mihai, Regele tuturor românilor, pot spune că finețea gândului, eleganța cuvântului și frumusețea sufletului, principiile și concepțiile despre om și rostul existenței lui, unitatea de gândire , de acțiune și credință, calitatea vieții Sale , și a Familiei Regale, direct proporțională cu angajamentul Său pentru excelență, indiferent de greutățile vremurilor…, i -au conturat și desăvârșit o personalitate de referință, distinsă, aleasă și o imagine de neuitat. Relevante sunt cuvintele lui Aristotel care spunea : ” Excelenta morală este un rezultat al felului în care trăim. Devenim corecți făcând fapte corecte, devenim temperați, comportându-ne temperat și devenim curajoși făcând acte curajoase. ” Trăiască Regele ! Trăiască Monarhia !
TRAIASCA REGELE !
Multa putere pe mai departe.
Se mentin foarte bine. Multa sanatate si putere pe mai departe.
Mari personalitati, o pata de istorie care inca nu s-a sters definitiv. Probabil printre singurele persoane cu importanta care au prins fragmente importante din perioada interbelica si nu numai. Tot ce sper este ca ei sa fie ultimele persoane care au mai prins o perioada de razboi si ca lumea sa-si dea seama ca nu e singurul mod prin care poti sa-ti declari suprematia.
Frumoasă evocarea aceasta a unor personalităţi de seamă ale Europei. Nihil sine Deo! Excelsior Familiei Regale a României!
LA MULTI ANI ALTETELOR REGALE EUROPENI
La Mulți Ani ! Trăiască Regele ! România Regat ! Nihil Sine Deo !
Am citit in cea de a doua adnotarre a domnului Zgherean (carreia ii multumesc din tot sufletul pentru tot ce scrie despre Regele nostru si despre Monarhie) declaratia Majestatii Sale Regelui Mihai la New York, in ziua de 5 mai 2000 la receptia comunitatii romanesti din New York, receptie la carre erau de fata si reprezentanti ai Presedintiei Romaniei (presedinte era domnul Emil Constantinescu) si ai oficialitatilor newyorkeze. Reiau aici aceasta declaratie pentru ca mi se pare a exprima chintesenta gandirii, atitudinii si actiunilor Regelui pe tot parcursul vietii Sale, legamantul Sau fata de noi si fata de tara de la care nu s-a abatut si care il defineste ca reper moral suprem pentru noi.
Copil fiind si nascandu-ma intr-o familie care mi-a cultivat simtul respectului pentru adevar si m-a ajutat sa-mi dezvolt criterii solide de a recunoaste valorile autentice atunci cand imi apar in viata, dragostea mea de copil pentru Rege era instinctiva. Ii simteam valoarea desi nu stiam sa mi-o explic atunci. Parintii mei mi-au explicat ce insemnase Regele pentru noi (Doamne, cu cata claritate imi amintesc si acum discutiile despre golul imens lasat de plecarea Regelui !). Fragmentul de mai jos din discursul Majestatii Sale cu ocazia evenimentului evocat sunt cu adevarat lamuritoare pentru toti cei care se mai intreaba de ce ne iubim Regel, Coroana si de ce vrem Monarhie. Iata fragmentul din declaraia Regelui Mihai in anul 2000, la New York:
“…Stiu ca nu e totdeauna posibil sa justificati in fata celor de aici tot ce se intampla in tara noastra, stiu ca in ultimii zece ani au fost multe FRUSRARI si multe OCAZII PIERDUTE. Dar, in \cele din urma, INTERESELE INALTE ale tarii cer UNITATE si EFORTUL NOSTRU REUNIT. Nu pot decat SA RESPECT LEGAMANTUL pe care l-am facut acum saizeci de ani (in 1940, la revenirea pe tron – n.m.), cand am fost HARAZIT de Atotputernicul SA-MI INSUSESC INDATORIRILE: atata timp cat vom exista, FAMILIA MEA SI CU MINE SUNTEM DEVOTATI CAUZEI ROMANILOR, oriunde s-ar afla ei.”
Se mai intreaba cineva, dupa ce a citit aceste cuvinte, dece Regele este icoana valorilor morale si a simtului datoriei mereu implinite?
Nihil sine Deo! Trăiască Majestatea Sa Regele Mihai I și întreaga Casă Regală a României! Trăiască România dodoloață!