Memoria si cultura

Citesc trei biografii diferite: una, intitulata „Tragedia lui Bush“, scrisa de Jacob Weisberg si publicata la editura Random House din New York in anul 2008, alta numita „Cronica domniei lui Nicolae I“, o satira la adresa dlui Sarkozy scrisa de Patrick Rambaud si publicata de editura Gasset la Paris, in anul 2008 si, in fine, a treia, „O viata cu Karol“,povestea a patruzeci de ani de colaborare cu Papa Ioan Paul al II-lea, scrisa de cardinalul Stanislaw Dziwisz, publicata de editura Doubleday, tot in anul 2008.

Dintre toate cele trei carti, bine si documentat scrise, cu argumente convingatoare si cu un condei sigur pe sine, volumul despre Papa este cel mai interesant. Aduce in discutie efortul lui de a reconstrui tesatura crestina din societatea postcomunista, dar si din lumea a treia si din democratiile influentate de liberalism.

Un pasaj al cartii ma preocupa de cateva zile incoace si gasesc ideile lui neasteptat de apropiate de ceea ce traim noi in Romania anului 2008:

Papa Ioan Paul al II-lea credea ca baza dezvoltarii integrale a persoanei este cultura. Cultura il face pe om sa fie mai mult el insusi; il face sa fie mai „omenesc“. Cultura este radacina principiilor si valorilor care definesc etosul unui popor (ansamblul de trasaturi, fizionomia morala) si normele prin care societatea traieste. Si se gaseste in cultura, respectiv in memorie, calea de a gasi originea, mijloacele de a apara identitatea si suveranitatea.

De asemenea, Papa dorea sa fie informat despre ultimele dezvoltari in gandirea umana si sa verifice daca ele servesc sau nu pe om si demnitatea lui.
Incerc sa aplic aceste adevaruri la prezentul romanesc de astazi. Memoria si cunoasterea sunt cele care ar trebui sa stea la baza structurarii institutiilor romanesti si functionarii lor. Astfel se apara identitatea si suveranitatea: prin coerenta, limpezime, profunzime si bun-simt.

Totodata, cultura este obligatorie celor care conduc institutiile, pentru a evita dezastrul provocat de prostul exemplu personal. Experienta prezentului dovedeste ca lipsa culturii si a principiilor care definesc etosul romanesc la nivelul liderilor nu afecteaza cariera acelor lideri, ci in mod direct institutiile pe care acestia le conduc.

Batjocorirea continua a institutiei in folosul performantei personale sau de grup este aproape o virtute, in Romania. De aceea, mesajul Papei, chiar si dupa moarte, este important. Romania nu va avea, in viitor, probleme de democratie sau de libertate, nici de prosperitate sau de conectare la lumea globalizata. Probleme va avea la nivelul identitatii, al statorniciei, al statalitatii si al institutiilor. Iar venirea unor noi generatii nu rezolva problema, daca memoria, cunoasterea si cultura nu sunt inradacinate in criteriile comportamentului institutional.