Sarbatoarea de 1 Decembrie 2007
Principesa Margareta si cu mine am participat, de dimineata, la parada militara cu ocazia Zilei nationale. Ca si anul trecut, militarii si-au facut datoria cu brio. Ceremonialul a fost scurt, cuprinzator, exact si cu masura. Intreaga manifestare a durat patruzeci si cinci de minute. Tot astazi, la ora 14, am primit la Palatul Elisabeta un numar de elevi de la Liceul Cuza Voda din Husi, veniti sa sarbatoreasca 1 decembrie in Capitala. I-am intalnit pe liceenii vasluieni in urma cu cateva luni, la sfarsit de mai, la ei acasa. Bucurosi ca ne-au trecut pragul, Principesa si cu mine am stat alaturi de ei, vorbindu-le despre Palatul Elisabeta si despre rostul lui, ca si despre insemnatatea adevarata a zilei de astazi, incercand sa suplinim amnezia unora dintre cei care dovedesc proeminenta in viata publica.
1 Decembrie 1918, Marea Unire
Bucureşti, 1 dec /Rompres/ – Românii din Transilvania au decis, la 1 decembrie 1918, unirea Transilvaniei cu România. Adunarea Naţională de la Alba Iulia convocată pentru data de 1 decembrie a fost considerată de contemporani decisivă pentru ‘unitatea naţională a tuturor românilor’. Toate apelurile au subliniat importanţa istorică a actului ce urma să se decidă la Alba Iulia: ‘Veniţi cu miile, cu zecile de mii – se scria în apelul Consiliului naţional din Blaj. E ziua când se va hotărî asupra sorţii noastre pentru o veşnicie. Veniţi şi juraţi că nedespărţiţi vom fi şi uniţi rămânem de aici înainte cu fraţii noştri de pe cuprinsul pământului românesc, sub una şi nedespărţită cârmuire’. Şi într-adevăr, la Alba Iulia, atmosfera zilei de 1 decembrie a fost una cu totul deosebită. Pe lângă cei 1 228 de delegaţi, la Alba, au venit, după cum menţionează contemporanii, peste 100.000 de români din toate colţurile Transilvaniei: ‘cât cuprindea ochiul numai om şi om în continuă mişcare, producând un vuiet de parc-ar fi fost talazurile mării în vreme de furtună’. În timp ce, pe câmpul lui Horea, mulţimea aştepta cu înfrigurare, în sala cazinoului ofiţerilor din Alba Iulia, delegaţii se adunaseră. Lucrările şedinţei au început la ora 10,30. Dintr-un colţ al sălii izbucneşte cu energie vechiul cântec patriotic ‘Pe-al nostru steag e scris unire’. Întreaga asistenţă îl cântă cu o însufleţire deosebită. El este practic lozinca sub care se va desfăşura întreaga zi. Rând pe rând, îşi fac apariţia membrii Consiliului Naţional Român Central primiţi cu ropote de aplauze. Ultimul soseşte George Pop de Băseşti – preşedintele CNRC, ultimul dintre memorandişti. În sală se aflau 680 de delegaţi aleşi în cele 130 de circumscripţii electorale ale Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului şi Sătmarului. Alături de ei participau reprezentanţii episcopiilor româneşti, societăţilor culturale, institutelor de învăţământ superior şi şcolilor medii, reuniunilor învăţătoreşti, reuniunilor de meseriaşi şi femei, delegaţii Partidului Social Democrat Român, ai gărzilor naţionale şi ai societăţilor studenţeşti; în total 1 228 de delegaţi. În discursul său, George Pop de Băseşti a amintit marile momente ale luptei naţionale a românilor. ‘Vrem să zdrobim lanţurile robiei noastre sufleteşti prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: Unirea tuturor celor de o limbă şi de o lege, într-un singur şi nedespărţit stat românesc’, a afirmat memorandistul. A urmat la cuvânt Vasile Goldiş care a spus: ‘Naţiunile trebuiesc eliberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat, Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi eliberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: Unirea ei cu Ţara Românească’. În finalul discursului său Vasile Goldiş a dat citire textului Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale: ‘I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre. II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal. III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea Naţională proclamă următoarele: 1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc. 2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate confesională pentru toate confesiunile din stat. 3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambe sexe, în vârstă de 21 ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament. 4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti. 5. Reformă agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e, pe de o parte, promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii. 6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus. IV. Adunarea Naţională dă expresie dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale. V. Românii adunaţi în această Adunare Naţională salută pe fraţii lor din Bucovina scăpaţi din jugul Monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara-mamă România. VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume naţiunile: cehoslovacă, austro- germană, iugoslavă, polonă şi ruteană şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştinţa tuturor acestor naţiuni. VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române. VIII. Adunarea Naţională dă expresiune mulţumitei şi admiraţiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizaţiunea de ghiarele barbariei. IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii’. Votată, într-o atmosferă de un entuziasm de nedescris în cuvinte, Rezoluţia a devenit, astfel, documentul istoric prin care se înfăptuia visul de veacuri al poporului român: România Mare. Pentru ca mulţimea să poată fi informată simultan de hotărârea luată s-au înălţat, ca şi la 1848, în cele patru puncte cardinale ale platoului lui Horea, patru tribune. De aici au vorbit mulţimii liderii mişcării naţionale. ‘În ziua aceasta poporul român din tot cuprinsul plaiurilor de dincoace de Carpaţi şi-a rostit voinţa nestrămutată de a se uni cu fraţii lui de un sânge din România. Prin această rostire înţeleaptă unitatea neamului nostru e desăvârşită. Dacia lui Traian şi România unită pe timp scurt de Mihai Viteazul şi-a luat fiinţă pentru toate timpurile cât va trăi neamul românesc pe pământ’, scria ziarul ‘Libertatea’. ROMPRES/(Anca Pandea) |
Lupeni, 1 decembrie 2007
Alteţa Voastră,
În urmă cu optzeci şi nouă de ani, Basarabia, Bucovina şi Transilvania s-au unit cu Regatul României. La 1 decembrie 1918 toate ,,piesele” României au revenit în interiorul aceluiaşi mecanism.
Acum ne rămâne să îndeplinim o datorie sacră: aceea de a ne aminti de generaţiile care au făcut unirea şi de Regele Ferdinand, care ,, a fost cel mai nimerit spre a prezida această unire”. Dar actul din 1918 nu a fost opera numai a generaţiei de atunci. Este şi opera Regelui Carol I, care a pregătit fundamentele României Mari în timpul întregii Sale domnii, a marilor oameni de stat şi a soldaţilor morţi la datorie în războaiele care ne-au adus independenţa şi reîntregirea.
Ziua în care ,,toţi fraţii s-au întors la sânul aceleiaşi mame” va rămâne legată de numele regelui FERDINAND I, numit nu la întâmplare Întregitor, Nobil şi Leal.
Se cuvine a ne aminti că simboluri ale Marii Uniri vor rămâne mereu Imnul regal şi Stema Regatului Român.
A fost o dovadă a abnegaţiei tuturor: a Regilor şi Reginelor, a oamenilor politici, a clerului şi a naţiunii.
La Lupeni, Marea unire a fost sărbătorită printr-un simpozion judeţean, deschis prin citirea mesajului Alteţei Voastre. Au participat persoane din aproape întreg judeţul care l-au comemorat pe Regele Ferdinand I şi şi-au amintit de evenimentul care va rămâne pe veci în conştiinţa poporului nostru.
Cu loialitate,
D.A. Halga
Alteta,
Indraznesc ca azi, 1 Decembrie, sa va trimit atasat o scurta povestire scrisa de M.S. Regina Maria.
Sunt foarte recunoscatoare intamplarii de a fi avut posibilitatea sa citesc povestirile din timpul razboiului scrise de M.S. Regina. Multi români nu au posibilitatea sa citeasca aceste povestiri si sa inteleaga realitati pe care nimeni, niciodata, nu le-a evocat pentru a cuprinde in intelegere ceea ce s-a petrecut.
Dincolo de “imaginile” redate in povestirile din razboi intelegi ca a conduce o tara este o mare responsabilitate, iar deciziile pe care le iei afecteaza oameni.
Gabriela Medrea
SELF PORTRAITS
SERIES: ARTICLES FOR ROUMANIA
QUEEN OF ALL ROUMANIANS
for Goga’s Paper
Queen of all the Roumanians
To others it only sounds a grand title, one of which any woman might be proud, one striven for and at last obtained.
But for me it has another sound, a much more holy sound; a sound which seems to come from very far, like the whisper of many lips at a time of sore trial and distress. To me it has the sound of tears as well as of hymns of thanksgiving.
Queen of all the Roumanians!…. and closing my eyes for a moment, visions rise before, one after another, and so vividly that I am living them all over again….
I see trains crowded with a gay throng of youths with flower-decked caps, youths who with a song on their lips are going off to battle. I have come to see them off, to bring them my blessing, my arms are full of flowers, my eyes dim with unshed tears.
They are happy to see me amongst them at that hour of farewell and as the train steams out of the station, a shout rises into the air, a shout from many youthful throats: La revedere, la revedere! and may you live to become Queen of all the Roumanians….
And then it is a long line of beds that I see and heads, many heads lifted as I pass down between their double row, weary heads, wounded heads, bandaged heads, and hands are stretched out towards me and many a mutilated hand is amongst them, and when with a mother’s solicitude I lean over the most pitiable, the same words greet me but this time in a whisper: May you live to become Queen of all the Roumanians…. The words are taken up and repeated endlessly, the sound goes with me like a sigh of relief or hope.
And still I see hospitals endless hospitals, but more and more miserable they become, poorer and poorer, ever more destitute, more comfortless, for now they are the hospitals of exile, the hospitals of those who have had to surrender their homes, their possessions, all that was theirs. Many are but mean huts of which the beds are wretched pallets, hard and bare; the wounded are shivering for it is winter and wood is scarce; there are no flowers in my hands, a black veil covers my bowed head and the heart I carry within me is heavy, heavy as lead….
But although it is a burden weighing me almost to the ground, it has become the heart of my people, it understands them, warms them, they feel me theirs, utterly, one with their grief, with their hope not yet surrendered, and my face, though marred by many tears, has veritably become to them a mother’s face.
The huts are dark, have been so hastily constructed that he winter-winds pass howling through them, the voices of the wounded have become faint through misery, the eyes that stare after me are hollow, haunted, the hands which seem to want to hold me fast are skeleton hands; but like a long-drawn sigh which the wind prolongs, the same brave words: May you live to become Queen of all the Roumanians…. and whispered by those dying lips as such an hour in such surroundings, it is more than a wish, more than a blessing, it is a desperate holding on to an invincible hope that I incarnate and to which they mean to cling, even beyond the shadow of death….
Stepping out of those huts suffering, I raise my arms to Gods vast sky, demanding of the mute infinite an answer to the eternal: Why? Why? of every human heart.
Now I am in the trenches, silently wending my way through a labyrinth of secret passages, my feet ankle-deep in the mud. The armed men around me are like shadows, their eyes follow me, their lips smile a happy recognition in which one reads wonder as well as joy, but no voice is raised in greeting or otherwise, for the enemy is but a few yards off! Above us the trees move their naked arms, dropping their last leaves over our heads. A grey fog is creeping through the forest hanging like smoke in the air.
Silence, only the rain-drops patter softly down like giant tears.
In a hidden corner a tiny fire is burning; relieved of their many-houred watch a handful of soldiers are cooking a frugal meal. I crouch down beside them under cover of a rough shed. In low voices we begin talking. Drip, drip, the heavy rain-drops beat down upon the dry branches over our heads. The men’s voices are muffled, it all seems unreal, dream-like, strange.
Night comes on suddenly, it is time to go. I rise and stand for a while listening…. the silence is almost tangible, then out of the dark, as I am moving away, a young voice takes up the same refrain, it is like a dream-voice hushed and mysterious: May God bless you for coming amongst us and may he grant that you become Queen of all the Roumanians….
Yet there came a day when nearly every lip was afraid to utter that blessed wish, that brave wish which kept our hope alive, for our humiliation had reached its utmost and the flame of enthusiasm had become so small, so small that it was all but blown out….
But “it is never so dark as before dawn” so says the old proverb – and dawn broke over us all at once, gloriously, with almost fearful joy, so that we, who had been groping in obscurity, who had suffered over-much, could hardly with our tear-burnt eyes stand a light bursting so suddenly upon us. Light, light, freedom, and with it the stupendous realisation that our century-old dream had come true, even beyond our wildest, widest hopes.
Our race was free, united at last, the bonds broken, the mountain barriers removed; brother’s hand could clasp brother’s hand!
Amidst this glare I stood with beating heart – almost afraid to open my eyes, to conceive a truth, a reality so stupendous that it was almost more difficult to bear than all the suffering gone before.
Queen of all the Roumanians….
From all sides the wonder-words came rushing in upon me, the familiar, blessed words which had followed me so poignantly through all our struggles, all our hopes, all our days of distress.
Queen of all the Roumanians…. and beside me stood my life’s companion, the one who had sacrificed his own heart so as to realize his people’s dream. Humbly hand in hand we stood looking out upon that light which nearly blinded us but which God in his mercy had allowed us to see!
* * *
Then came Alba Julia…. Alba Julia! a name dear and precious to every Roumanian patriot; a name which has the sound of Union, Hope and Faith.
Within the walls of the one time fortress, I knelt and received according to the will of the people, from the hands of your King and mine, the crown made of Transylvanian gold, given to me by those who had been freed through our sacrifices, the crown which had the same shape as those worn by the Roumanian Princesses of yore.
And I knelt there and received that symbolic weight upon my bowed head, that weight which to all others was the outward, tangible sign of honour done to one who had won, I felt as a soldier whom the King decorates on the fields of battle; and it was to me as though the murmur of all those voices, many of them now for ever stilled, were raised once more in a vast phantom chorus, blessing me with the dear familiar words which had followed me all through the war, which so many dying lips had murmured: Queen of all the Roumanians….
And there at Alba Julia, in the old city of our National Union, their great wish, their blessed hope, clung to even beyond the shadow of death had received its utmost consecration – beyond their dearest dreams it had come true!
But when the bells began pealing, loudly, joyfully, gloriously, proclaiming that at last the first Sovereigns of Greater Roumania had been crowned within the walls of the old city, in my heart all those bells were ringing to the memory of those who had laid down their lives for the accomplishment of this ideal, and I sent up a dumb but ardent prayer that some echo of our joy on this day should reach them amongst the shadows of peace and rest into which their souls had flown….
Amen! so let it be.
Sunt uimit de faptul ca lipseste cu desavarsire, de pe blog, mesajul Majestatii Sale, eu, care sunt un citior fidel…poate v-a scapat sau poate nu ati avut timp…sau poate la ce folos…?…dar noi mai suntem …acei putini care credem…sau traim cu speranta…ca poate candva …vor reveni acele vremuri…sau daca nu…atunci sa fie aceste cuvinte, in amintirea acelor vremi…uitate…pierdute prin gandurile bunicilor nostrii. Scriu cu durere in suflet…
Supus
Sunt uimit de faptul ca lipseste cu desavarsire, de pe blog, mesajul Majestatii Sale, eu, care sunt un citior fidel…poate v-a scapat sau poate nu ati avut timp…sau poate la ce folos…?…dar noi mai suntem …acei putini care credem…sau traim cu speranta…ca poate candva …vor reveni acele vremuri…sau daca nu…atunci sa fie aceste cuvinte, in amintirea acelor vremi…uitate…pierdute prin gandurile bunicilor nostrii. Scriu cu durere in suflet…
Supus Altetelor Voastre, al vostru si al tuturor, de tot binele doritor,
Marius-Gabriel .
Domnule Rus,
Ultimul mesaj pe care Majestatea Sa l-a adresat romanilor este cel din 10 mai 2007, pe care il gasiti pe blog, exact la acea data, cu foarte multe comentarii si raspunsuri din partea cititorilor.
De 1 decembrie Majestatea Sa nu a trimis niciodata mesaje.
Urmatorul mesaj va fi cel de Anul Nou, pe care il veti putea citi in ultimele zile ale acestei luni, pe acest blog.
De asemenea, va anunt cu placere ca a aparut online situl Casei Regale a Romaniei, la adresa http://www.familiaregala.ro/ El este, desigur, doar la inceput, dar in timp va deveni o enciclopedie electronica a Familiei Regale a Romaniei.
Cu toata consideratia,
Principele Radu
Alteţa Voastră,
Vă mulţumesc pentru promptitudine cu care aţi răspuns comentariului meu de pe blog. Ca de fiecare dată se observă caldura şi răbdarea pe care le manifestaţi faţă de noi, admiratori şi susţinatori ai Casei Regale române.
Chiar dacă incercarile mele de dialog cu Casa Regală nu au avut răspuns (am înmânat o scrisoare unei distinse doamne care mi s-a recomandat ca fiind şefa de protocol, în urma cu un an, cu prilejul unei vizite a Majestatii Sale in Arad) sau pe blog, ma bucur de această dată pentru rândurile primite din partea Alteţei Voastre.
Mă bucură faptul că mai sunt tineri de vârsta mea cu admiraţie şi loialitate faţă de Casa Regală, lucru pentru care v-aş sugera o întâlnire cu aceşti tinerii susţinători ai Alteţelor Voastre, as ta dacă vă permite protocolul, în speranţa unei colaborări sau promovări a imaginii Casei Regale, fie altceva. În ciuda articolelor care apar in mass media pentru a denigra imaginea dvs. personala, vreau să vă asigur de sustinerea si increderea mea…doream sa amintesc şi de susţinerea Bisericii…dar cu noul patriarh … se pare ca Majestatea Sa, cu prilejul unei ceremonii, nu a mai ocupat locul care i se cuvenea in tron. Nu vreau sa acuz … poate a fost neatentie sau … altceva, dar eu care am absolvit Seminarul Teologic Liceal Ortodox din Arad, nu pot sa nu condamn un astfel de gest. În prezent, am părăsit şi eu , şi mulţi altii studiile superioare teologice, înlocuindu-le cu Faculatatea de Istorie şi Filosofie din Cluj-Napoca, chiar dacă tânjesc … încă după teologie. Nu vreau să continui discuţia dezamăgirii mele … există o dezamăgire şi mai mare … cea a Majestăţii Sale…
Vă doresc multă sănatate, multe împliniri şi multă bucurie alături de Casa regală, vieţii pe care aţi dăruit-o acesteia! Nu uitaţi ca puteţi conta pe sprijinul nostru al admiratorilor, orincând!
Cu loialitate, dragoste şi însufleţire,
supus al Casei Regale,
Marius-Gabriel Rus.
In primul rind as dori sa va urez tuturor membrilor Familiei REGALE multa sanatate si putere de munca. Am avut deosebita placere si onoare de al cunoaste pe Majestatea Sa Principele Radu, cind a fost in vizita la RADAUTI jud. Suceava, iar dupa ce am citit acel raport pe care l-am primit am inteles care este cu adevarat scopul familiei Regale, motiv pentru care am tinut sa imi las si eu o parere pe un site unde din momentul in care il accesezi iti dai seama ca exista cu adevarat cineva in tara aceasta care tine la ROMANI.
Cu Stima si Respect Anheliuc C.