Leadership

Nicolae Dragusin este student in Romania, actualmente posesorul unei burse de studii in Belgia, pentru jumatate de an. Dl Dragusin a castigat unul din concursurile “Fundatiei Principesa Margareta a Romaniei” avand, drept urmare, publicarea unui volum de interviuri cu personalitati romanesti, semnat de Nicolae Dragusin.

La vremea aceea, Nicolae avea in jur de 20 de ani. Nascut in Teleorman, la Alexandria, Nicolae a fost pentru noi un simbol al tinerilor romani talentati si modesti care, cu putina generozitate din partea societatii, ar putea muta muntii din loc.

Va rog sa cititi textul care urmeaza. L-am asezat la inceput de vara, cu speranta ca adultii acestei tari vor ajunge, curand, la valoarea tinerilor ei. Primit in urma cu cateva ore, acest text este valoros si simplu, el are calitatea de a da incredere, de a convinge. El arata spirit civic, patriotism, generozitate si, mai ales, simt al raspunderii. Plus loialitate. Toate acestea inmanuncheate in personalitatea unui tanar roman de ceva mai mult de douazeci de ani.

De când a intrat în vigoare, nu puţini au fost de părere că actuala constituţie trebuie revizuită. Formula hibridă de guvernare, la fel ca şi termenii echivoci ai dialogului instituţional dintre centrii de putere ai statului (preşedinte, executiv şi parlament) sunt doar două dintre motivele care i-au făcut pe constituţionalişti să opineze că textul legii fundamentale suportă îmbunătăţiri. Ca atare, discuţia asupra modificării constituţiei nu este nouă, însă în prezent devine aproape imperativă. Pentru a înţelege de ce, este necesar de amintit că legea fundamentală este contractul social care defineşte statul, naţiunea, cetăţeanul şi drepturile acestuia, precum şi arhitectura de putere. Textul constituţional, aşadar, nu este doar un document legislativ, la fel cum nu este nici un document exclusiv politic. Înţelegerea utilităţii şi relevanţei sale nu va fi niciodată completă atâta timp cât nu se va face din mai multe perspective. Abordarea psiho-sociologică a constituţiei este un tip de privire a celei dintâi legi care a lipseşte din peisajul dezbaterii autohtone. Dincolo de a privi politic sau legislativ constituţia, analiza psihosocială ar putea schimba sensul dezbaterii în măsura în care nu doar că vine să clarifice conceptul de leadership, ci pune în legătură persoana care corporalizează leadershipul cu instituţia în care investit. Ceea ce s-a întâmplat din 1991 până astăzi reprezintă istoria interesantă a nepotrivirilor dintre statusuri. Tensiunile dintre instituţii nu au venit doar pentru că modul de relaţionare dintre acestea a fost insuficient clarificat, ci şi deoarece carisma persoanei a intrat în coliziune cu tipul de leadership sugerat de instituţie. Prin urmare, o dezbatere autentică asupra constituţiei este incompletă în absenţa unei dezbateri, pe de o parte, despre leadership politic şi carismă personală, iar pe de alta despre stat şi societate în zilele noastre.

Atât leadershipul, cât şi ideea de stat şi societate comportă modificări de substanţă. Distincţia liberală dintre stat şi societate, ştergerea conceptului de stat-naţiune care în mod tradiţional în cele mai multe cazuri a fost asimiliat republicii ca formă de guverare , punerea în discuţie cel puţin în Europa a sensului clasic de stat, la fel ca şi diversificarea tipologiilor de carismă şi emergenţa de noi lideri în contextul impactului pe care mijloacele de informare în masă îl au sunt tot atâtea motive de a crede cu convingere că regândirea contractului social este inseparabilă de sensul pe care România trebuie să-l aibă în prezentul politic al Europei.

Una din problemele pe care actuala constituţie le-a făcut posibile vizează relaţia dintre instituţia preşedintelui şi cea a executivului. O întrebare care trebuie adresată înainte de a redesena instituţia şefului de stat este legată misiunea şi rolul acetuia. Din punctul de vedere al definiţiei şefului statului, constituţia în vigoare a României, la articolul 80 (alin 1), spune că „Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării”. Într-un articol ulterior, se prevede că „statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi” (art. 4). Prima observaţie care se cere făcută citind textul constituţiei, este că nu se reuşeşte desluşirea foarte clară a conceptelor de „stat”, „ţară”, „popor” şi „cetăţeni” între care este susceptibilă o disctincţie nu atât semantică, cât conceptuală. Astfel, dacă citim textul în cheia definiţiei pe care Dicţionarul Explicativ al Limbii Române o dă fiecărui termen, înseamnă că statul ca „instituţie suprastructurală şi instrument principal de organizare teritorială a unei ţări” se fundamentează pe „unitatea poporului”, adică a „comunităţii de oameni care locuiesc pe acelaşi teritoriu, vorbesc aceeaşi limbă şi au aceleaşi tradiţii culturale” şi pe „solidaritatea ceteţenilor săi”, adică a persoanelor care fac parte din popor şi care, în acelaşi timp, au în raport cu statul „drepturi şi obligaţii”. Altfel spus, cetăţenii reprezintă definiţia pe care statul o dă poporului, cetăţenia fiind în sine o formulă instituţionalizată de dialog a individului cu statul, în timp ce ţara este spaţiul comun locuit de popor. În această logică, un cetăţean englez, de pildă, care locuieşte în România, vorbeşte limba română şi se conformează tradiţiilor locale poate fi văzut ca parte din popor. Dacă privim spre constituţia Spaniei, „şeful statului este simbolul unităţii şi al permanenţei” (art. 56, alin 1). Aşadar, rolul de esenţă al şefului statului îl reprezintă personificarea continuităţii şi legitimităţii statului, precum şi a valorilor naţionale pe care acesta se defineşte.

O dată clarificată, fie şi într-un mod schematic, misiunea şefului statului, următoarea problemă este cum îşi poate îndeplini această misiune. Altfel spus, ce instrumente îi conferă constituţia pentru a-şi exercita funcţiunile. Din acest punct de vedere, în linii mari se pot distinge patru modele constituţionale de sistem executiv: un şef de stat care nu are nici o atribuţie executivă, sistem parlamentar în care puterea executivă a şefului de stat este delegată şefului de guvern, sistem semiprezidenţial în care executivul se împarte între guvern şi preşedinte şi sistem prezidenţial sau imperial în care şeful de stat este şi şef al guvernului.

Rediscutarea raportului dintre misiunea şefului de stat şi a instrumentelor constituţionale de acţiune apare, cel puţin în Uniunea Europeană, pe fondul unei schimbări evidente de discurs în care obligaţia cedării unei părţi din suveranitate către instituţiile supranaţionale de la Bruxelles ocupă un loc central prin însăşi noutatea sa absolută în sfera gândirii politice. Până acum, gândirea instituţiilor statului şi a statului în sine s-a făcut plecând de la premisa că statele sunt suverane şi independente, ceea ce în contextul integrării regionale şi conform unora din teoriile relaţiilor internaţionale (neo/funcţionalismul) nu va mai fi întru-totul valabil. Cu alte cuvinte, statul membru al organizaţiei europene va fi cu un pic mai puţin suveran şi cu un pic mai puţin independent. Acest lucru, desigur, are un impact major asupra dinamicii sociale şi asupra golirii de sens pentru prezent a unor moduri recente de a gândi (bunăoară, fundamentarea naţionalismului pe criterii etnice). Pentru a nu părea revolută şi, mai ales, pentru a nu se crea un dezacord între misiune şi modul în care este îndeplinită, instituţia şefului de stat trebuie şi ea regândită. La fel ca în 1866 când România s-a dotat cu o constituţie trăgând cu ochiul către modelul vest-european, România trebuie din nou să opteze pentru un model din organizaţia europeană careia îi aparţine. Experienţa celorlalte state este cu atât mai relevantă cu cât schimbările de fond cu care noi începem să ne confruntăm îşi pot găsi un răspuns. Analizând constituţiile europene, este deloc anevoios de constatat că sistemul executiv se împarte între şeful de stat cu funcţie doar de reprezentare şi simbolizare şi sistemul parlamentar, iar ca formulă de guvernare între republică şi monarhie constituţională. Dacă diferenţa dintre cele două sisteme executive menţionate este mai curând o chestiune de reflecţie juridică şi politică, diferenţa dintre formula de guvernare poate fi privită din modul în care fiecare din cele două influenţează leadershipul. Deşi o monarhie constituţională se poate la rândul ei împărţi între un model constituţional cu şef de stat fără atribuţii executive în persoana monarhului (cazul Spaniei sau al Suediei) şi altul cu atribuţii delegate guvernului (cazul Marii Britanii), sursa legitimităţii are un impact major asupra tipologiei de leadership şi a felului în care aceasta se exercită asupra societăţii în ansamblul său, dar şi asupra felului în care prezenţa monarhului influenţează dinamimca dintre instiuţiile statului şi partidele politice. Pentru o monarhie constituţională în care regele sau regina este şeful de stat, legitimitatea vine prin ereditate, în vreme ce pentru o republică parlamentară cu preşedinte ca şef de stat, sursa legitimităţii sunt alegerile (indirecte, realizate de corpul legislativ sau colegiu de electori). Sursa legitimităţii şi delimitarea legală a funcţiilor îndeplinite conferă o tipologie specifică şefului de stat şi în egală măsură articulează o nouă dinamică între carisma personală şi instituţia pe care o ocupă.

Deşi teoretizată încă din vremea polis-ului grecesc, imaginea republicii moderne s-a născut relativ târziu, spre sfârşitul veacului al XVIII-lea, pe fondul iluminismului de la care au emers ideile raţiunii, antidogmatismului şi ale egalităţii indivizilor încapsulată în formula cetăţeniei. Republica modernă s-a născut deci în baza unui nou tip de contract social în care cetăţenii sunt liberi şi egali, iar privilegiile care făcuseră obiectul vechiului regim au fost înlăturate. Altfel spus, oricare cetăţean poate ajunge la cel mai înalt nivel după alt criteriu decât cel al eredităţii. În această linie de reflecţie, sociologul Max Weber a raţionalizat şi depersonificat birocraţia prin schimbarea de discurs, de la instituţia orientată către valoare şi persoană (specifică tipului de autoritate tradiţională şi carismatică) la cea orientată către scop şi acţiune (autoritatea legală şi raţională). Consecinţa gândită de Weber ar fi însemnat raţionalizarea vieţii umane şi controlul bazat pe regulă. Analiza lui Weber se dovedeşte aşadar atât de profundă încât după opt decenii de la publicarea lucrării „Economie şi societate” trebuie să ne întoarcem din nou la el pentru a înţelege natura noului tip de leadership pe care evoluţia socială îl solicită (cum altfel decât ca o inadecvare s-ar putea interpreta tensiunile dintre instituţia şefului de stat şi cea a guvernului?).

Distincţia dintre autoritatea tradiţională şi carismatică a cărei sursă este individul însuşi şi autoritatea legală şi raţională în care sursa este scopul şi acţiunea, reprezintă un alt mod de a vorbi despre lidearshipul carismatic şi cel tehnocratic, aşa cum apare în lucrările post-weberiene de psihosociologie. Pe fondul clasificării tipului de autoritate, lectura constituţiei sugerează prin ea însăşi cui ar trebui să aparţină autoritatea tradiţională şi cea raţională. Dacă şeful statului personifică statul, guvernul „asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi execută conducerea generală a administraţiei publice”, în conformitate cu „programul său de guvernare acceptat de Parlament” (art. 102). Atâta vreme cât autoritatea raţională, leadershipul tehnocratic aparţine guvernului, aparent dificil este de înţeles care variantă de şef de stat ar reprezenta mai bine autoritatea tradiţională care, conform sarcinilor instituţionale, trebuie să fie simbolul dar şi sursa unităţii naţionale şi a existenţei statale: preşedintele sau monarhul. Richard E. Neustadt, unul din cei mai cunoscuţi istorici americani specializaţi în instituţia şefului de stat, priveşte tehnocraţia şi prestigiul ca două tipuri diferite de leadership. Tehnocraţia are o nuanţă executivă, în vreme ce prestigiul încorporează poziţia şefului de stat ca atare şi personalitatea individului care o ocupă . Prima corespune comenzii, în vreme ce a doua corespunde persuasiunii . Aşadar, în persoana şefului de stat prestigiul şi persuasiunea reprezintă caracteristica şi instrumentul de acţiune. Spre deosebire de instituţia preşedintelui, cea a monarhului aduce un ingredient în plus în compoziţia prestigiului: tradiţia. Pentru toate monarhiile constituţionale de astăzi şi pentru majoritatea republicilor, formarea statală se leagă de prezenţa monarhului, iar pentru multe din monarhiile în funcţiune linia de succesiune începe de la fondatorul statului modern. În această optică, invocarea de către Regele Juan Carols a autorităţii conferită de tradiţie pentru dejucarea în 1981 a tentativei de lovitură de stat care ar fi ameninţat drumul către democraţie al Spaniei a fost legitimă. Este unul din exemplele cele mai recente în care un monarh (în persoana Regelui Juan Carlos) şi-a însuşit o valoare carismatică prin asumarea poziţiei de mediator în favoarea democraţiei .

Pentru Alexandre Dorna există trei stiluri de conducere: orientarea raţională către sarcină, orientarea afectivă către celălalt şi, conform unor studii, activismul, adică cel de-al treilea stil care le îmbină pe cele două într-o singură persoană . Dat fiind că primului stil de conducere îi este specifică specializarea, abordarea tehnică în funcţie de datele de intrare şi cele care se presupune că trebuie să rezulte, iar al doilea este puternic modelat de factori personali precum reputaţia profesională, prestigiul public, trăsături personale de caracter, îmbinarea celor două reprezintă imaginea tipică a liderului cu risc de instabilitate datorită faptului că spaţiul mai larg de acţiune conferit de lege ca executor este dublat de carismă care prin sine însuşi se cere limitată în virtutea aportului de putere non-formală pe care-l are. Doar pentru a cita un exemplu, ar merita amintit că la articolul 5 din Actului de Succesiune la tronul Suediei este menţionat expresis verbis că un principe sau principesă nu se poate se poate căsători fără acordul guvernului. Faptul că un aspect de viaţa personală devine public şi chiar oficial vine să întărească  relevanţa persoanei pentru funcţia de şef al statului ceea ce desigur nu este cazul unui preşedinte de republică parlamentară. Această cutumă care sugerează că „viaţa personală a unui monarh se confundă cu destinul ţării”  poate valida ipoteza că un monarh va îndeplini mai bine misiunea de simbolizare a unităţii şi a statului.

O dată ce s-a stabilit că gradul de personalizare a funcţiei de şef al statului este proporţional cu îndeplinirea rolului pe care-l are, o altă întrebare care se naşte vizează importanţa faptului ca unitatea să fie păstrată chiar şi cu renunţarea la practica democratică în alegerea statului (monarhia constituţională poate fi privită ca nedemocratică nu pentru că s-ar opune democraţiei ca atare, ci pentru că, aşa cum notează istoricul Ernst Kantorowicz, legitimiarea puterii sale politice nu se face prin principiul electiv-democratic, ci prin cel ereditar). Un răspuns la această întrebare ar veni din însăşi percepţia pe care o avem asupra statelor care au ca formă de guvernământ monarhia constituţională. Marea Britanie este privită ca un stat la fel ca şi Franţa, de pildă, însă câţi îşi dau seama de diviziunile profunde de religie, limbă, tradiţie? Faptul că atunci când gândim Marea Britanie ca pe un stat unitar când nici pe de parte să fie aşa, este un argument pentru impactul pe care şeful statului în persoana monarhului îl are nu doar asupra unităţii Marii Britanii, ci şi asupra Commonwealth-ului în ansamblul său care face ca alte state mari precum Australia sau Canada să fie, de asemenea, monarhii. Aceeaşi logică s-ar putea aplica şi în cazul Belgiei sau al Spaniei. O lectură a principalelor cotidiene britanice arată că nici cea mai îndelungată monarhie din Europa nu este ferită de critici republicane, însă majoritatea criticilor se termină într-o întrebare căreia deocamdată nu pare să i se fi dat un răspuns (cel puţin care să convingă): ar reuşi un preşedinte să menţină unitatea insulei în situaţia în care monarhia ar fi schimbată cu republica?

În condiţiile integrării europene şi ale regionalizării în virtutea principiului că decizia cea mai bună este cea apropriată de cetăţean, statul naţional şi unitar pare că se află într-un proces lent de inadecvare. Modelul federalist de stat tinde către confederalism, adică mai aproape de cetăţean din punct de vedere al deciziei, iar preşedintele este treptat deposedat de puteri executive, însă reconfirmat şi chiar întărit în rolul de simbol prin prelungirea mandatului prezidenţial (în Japonia, de pildă, şeful statului chiar aşa se numeste: simbol naţional). Un posibil exemplu de monarh republican este cel al Germaniei al cărui mandat de şapte ani cu posibilitatea reînnoirii doar o singură dată, tinde către „mandatul” unui monarh. Se poate conchide în primă instanţă cu constatarea că dacă în ce priveşte rolul, misiunea, atribuţiile şi durata mandatului, şeful de stat într-o monarhie constituţională şi republică parlamentară nu lasă aparenţa unei diferenţe majore, ceea ce face însă deosebirea este, aşa cum sugera Richard Neustadt, tradiţia şi posibilitatea ca personificarea instituţiei să se traducă în sentimentul de indentificare reciprocă atât a poporului cu şeful de stat, cât şi invers. În condiţiile în virtutea tradiţiei se asumă principiul eredităţii ca sursă a legitimităţii monarhului, alegerea (directă sau indirectă) preşedintelui pe criteriul aritmetic al celor mai multe voturi poate fi privită, conform unor autori, ca sentiment de nereprezentare nu doar a celor care nu au consimţit sau nu s-au prezentat la vot, ci şi a celor care nu au cum să fie reprezentaţi la un moment dat deoarece constituie o minoritate. Acesta ar fi punctul de plecare în abordarea din perspectiva politicii comparate a diferenţelor de suprafaţă şi profunzime între diferitele forme de guvenare şi tipurile de şef al statului, abordare care ar merita desigur un spaţiu separat.

Nicolae Drăguşin