La Timișoara, două Universități…

Am fost prezent în zilele de 10 și 11 noiembrie 2010 la Timișoara, autorizat de Rege să reprezint pe Majestatea Sa la două evenimente publice universitare. În dimineața de miercuri 10 noiembrie am asistat la ceremonia de dezvelire a bustului în bronz al Regelui Mihai, din fața Universității de Medicină și Farmacie. În după-amiaza de joi 11 noiembrie, la Sala mare a Teatrului Național, în mijlocul unei largi audiențe, au fost aniversați cei nouăzeci de ani de la înființarea, prin Decret Regal, aUniversității Politehnica.

Ceremonia de la Medicină a fost scurtă și emoționantă. Primarul Timișoarei, dl Ciuhandu, alături de PS Episcopul Paisie, reprezentând pe IPS Mitropolitul Nicolae, au fost prezenți. Voi posta mai jos, după fotografiile de la eveniment, cuvântul rectorului, dl profesor Ștefan Drăgulescu, rămas în mintea și inima celor care l-au ascultat. Un model de discurs academic, cu valențe istorice și morale.

Ceremonia de la Politehnică a fost plină de fast și de importanță. Atât prin prezența personalităților din sală, cât și prin efortul considerabil al gazdelor de a lăsa în urmă amintirea unei mari celebrări. Regele Ferdinand I, la Castelul Peleș, a semnat în ziua de 11 noiembrie 1920, documentul prin care se înființa o școală politehnică ce avea să meargă, alături de istoria și cultura noastră contemporane, preț de aproape un secol.

Regele Mihai I este Doctor Honoris Causa al Universității de Medicină, pe care a ctitorit-o în anul 1944 și va deveni, înainte de Crăciunul 2010, Doctor Honoris Causa al Universității Politehnica din Timișoara.

ALTEŢA VOASTRĂ REGALĂ,
ONORAT AUDITORIU,

Participăm astăzi la un eveniment deosebit pentru Universitatea de Medicină şi Farmacie Victor Babeş,  pentru Timişoara, pentru România: DEZVELIREA BUSTULUI MAJESTĂŢII SALE REGALE MIHAI I AL ROMÂNIEI.
Referitor la personalitatea de excepţie a Majestăţii Sale Regele Mihai I al României, putem spune că Majestatea Sa regele Mihai I este regele tuturor românilor de pretutindeni, fără nicio diferenţiere de orice natură, politică, socială, economică, educaţională, culturală, naţională, religioasă, lingvistică ori de vârstă.
Majestatea Sa, de-a lungul întregii vieţi, a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă, ca să aducă bine românilor. Printre multele fapte benefice înfăptuite, se numără şi semnarea Decretului lege nr. 660 din 30 decembrie 1944, prin care, în articolul I, se consfinţeşte înfiinţarea Universităţii de Vest din Timişoara, alcătuită din mai multe facultăţi, printre care se numără şi Facultatea de Medicină Umană. Aşadar, dacă astăzi există în Timişoara Universitatea de Vest şi Universitatea de Medicină şi Farmacie Victor Babeş, se datorează în primul rând Majestăţii Sale Regele Mihai I, care a înţeles, acum mai bine de şase decenii, importanţa creării unor asemenea instituţii în această parte de ţară.
Astfel, Majestatea Sa Regele Mihai I al României a reuşit, pas cu pas, faptă după faptă, să se ridice la aşteptările contemporanilor săi şi să-şi ocupe un loc merituos în Istoria României, alături de celelalte personalităţi ale pantheonului istoric românesc. A urcat pe Tronul Regatului României în anul 1927, la frageda vârstă de numai 6 ani. Cu toate acestea, micuţul băiat-rege a ştiut să se comporte majestuos la toate evenimentele oficiale la care trebuia să participe, a reuşit să se facă iubit de către toţi supuşii săi, prin acel zâmbet copilăresc, plin de bunăvoinţă. Cadourile ori donaţiile din propriile-i jucării au alintat sufletele multor orfani cu care Majestatea Sa se întâlnea periodic. Au urmat apoi anii în care a fost Mare Voievod de Alba Iulia, perioadă în care a urmat şcoala într-o clasă specială, care era alcătuită din copii din toate categoriile sociale, din toate regiunile ţării, precum şi din copii aparţinând minorităţilor naţionale şi confesionale. Aceşti ani l-au făcut pe Prinţul Moştenitor să cunoască îndeaproape toate categoriile de cetăţeni ai României, iar prin faptul că această clasă era itinerantă, a luat contact şi cu fiecare colţ al ţării. Îndrumarea pedagogică şi ştiinţifică fiind făcută de cei mai buni profesori din România, au conferit valoare reală studiilor efectuate.
A doua domnie a M. S. Regele Mihai I a început în tragicul an 1940. România suferea de pe urma pierderilor teritoriale şi mai ales a pierderii a milioane de cetăţeni separaţi de naţiunea română. Extrema dreaptă, apoi dictatura militară, au întrerupt dezvoltarea democraţiei din ţara greu răscolită şi de pe urma conflictului mondial aflat în desfăşurare. Intrarea României în război, alături de Axa Berlin – Roma – Tokio, în 22 iunie 1941, şi prelungirea stării beligerante şi după trecerea Nistrului, au aruncat naţiunea română în întregime în nenorocirile care se înmulţeau an de an. Regele a încercat mereu să menţină Poporul Său cât mai departe de suferinţă şi privaţiuni. Alături de Regina-Mamă Elena, a vizitat şi ajutat, cum se putea mai bine, pe răniţi, văduve, orfani. Chiar şi prizonierii anglo-americani erau vizitaţi şi protejaţi de către Regele Mihai, acesta neuitând niciodată că România Mare s-a înfăptuit şi cu ajutorul Regatului Unit şi al Statelor Unite.
Momentul crucial al vieţii Regelui Nostru a fost ziua de 23 August 1944, dată la care a hotărât singur, după ce în prealabil se sfătuise cu toţi liderii politici democraţi ai ţării, să curme suferinţele inutile ale Naţiunii Sale iubite. Doar astfel a putut ieşi România din alianţa cu Reichul, îndreptată împotriva Naţiunilor Unite. Dar nu a reuşit să scoată ţara şi din război, România fiind atacată de Germania nazistă. Acest fapt a obligat Armata Română să treacă în tabăra Aliaţilor. Dar gestul acesta curajos al Regelui Mihai, care a riscat şi sacrificat aproape totul până la urmă, a fost recunoscut de către toţi oamenii politici şi istorici, ca fiind unul care a scurtat întreg conflictul mondial cu aproximativ 9 luni. Concret, milioane de militari şi de civili, femei, copii ori bătrâni, din ambele tabere, din toate colţurile lumii, inclusiv din lagărele de exterminare ori de prizonieri, au scăpat cu viaţă, cu sănătatea nedistrusă, cu integritate corporală ori mentală. Mii şi mii de localităţi, clădiri, monumente, ori obiecte de artă din patrimoniul universal, din atâtea state beligerante au scăpat de distrugerea totală ori parţială. Toate acestea au fost posibile doar ca urmare a acestei decizii deosebit de grele pe care tânărul Suveran a trebuit s-o ia în acel moment de cumpănă al anului 1944. Doar dacă numai atât s-ar reţine legat de personalitatea Sa în istoria secolului al XX-lea, Majestatea Sa Regele Mihai I al României ar avea un binemeritat loc între cele mai marcante personalităţi ale secolului trecut. Şi pentru acest fapt, milioane de oameni au o nedisimulată recunoştiinţă.
Dar meritele Regelui nostru nu se rezumă doar la atât. În următorii trei ani de domnie, sub ocupaţia militară sovietică dură, Majestatea Sa a trebuit să dea dovadă de mult tact şi mai ales curaj în a împiedica, ori a încetini măcar comunizarea din ce în ce mai accelerată a Patriei Noastre. Repunerea valorilor democraţiei în legitimitatea lor firească, imediat după 23 august, a adus speranţele cetăţenilor români într-un viitor mai bun. Dar comuniştii, sprijiniţi de forţele militare sovietice cantonate pe teritoriul naţional, au reuşit să răpească oamenilor încrederea în mai bine. Regele Mihai s-a opus din răsputeri, prin toate mijloacele democratice aflate la îndemână, pentru a consolida fragila democraţie. Greva regală a fost un gest disperat de salvare a ţării, dar efectele nu s-au mai fructificat. Lovitura de stat organizată de sovietici şi comuniştii români în data de 30 Decembrie 1947, avea să fie ultima lovitură, cea fatală, dată poporului român. A fost, însă, din nou, un prilej nefericit cu totul, cu care Regele Mihai a demonstrat încă odată dragostea faţă de supuşii săi şi spiritul său de sacrificiu. Majestatea Sa a preferat să renunţe la Tron, alegând astfel calea amară a lungului exil, obţinând în schimb salvarea vieţilor celor peste 1000 de studenţi arestaţi ilegal de către comunişti, pentru că îndrăzniseră să demonstreze în favoarea Regelui lor. La fel cum făcuseră alte milioane de români în cei trei ani, care suferiseră şi ei diverse pedepse, fără ca Regele lor să poată să-i apere. Nici Regele nu avea să-i uite pe toţi aceştia, nici aceştia, pe Regele lor!
Au urmat ani grei de exil forţat. Majestatea Sa a lucrat din greu, a luptat în continuare pentru democraţie şi şi-a crescut cele cinci fete împreună cu Majestatea Sa Regina Ana, care l-a urmat, cu toată dragostea, în pribegie. Întotdeauna Regele şi-a arătat dragostea faţă de Patria părăsită atât de trist şi niciodată nu a demonstrat vreun resentiment faţă de Ea, ori faţă de Poporul Său. Mesajele trimise de sărbători, din exil, Naţiunii Sale erau mereu îmbărbătoare, dătătoare de speranţe milioanelor de români de bună credinţă, ce ascultau pe ascuns pe regretatul lor monarh. Regele Mihai a fost mereu nădejdea şi sprijinul moral al celor care visau la libertate, democraţie, prosperitate, ori adevăr. Şi niciodată speranţa nu l-a părăsit pe cel mai crunt pedepsit dintre români, Regele fiind mereu o prezenţă activă în lupta pentru reinstaurarea democraţiei în zona de după Cortina de Fier.
A venit apoi Revoluţia din Decembrie 1989 şi toate speranţele au renăscut. Printre lozincile scandate peste tot în Revoluţie a fost şi „Regele Mihai, Regele Mihai”. Şi nu strigau doar cei vârstnici, care l-au cunoscut, ci şi tinerii care fuseseră obligaţi să înveţe manuale de istorie falsificate în care regalitatea era prezentată ca cea mai mare nenorocire. Şi iarăşi soarta a fost crudă. Şi cu naţiunea română, şi cu Suveranul ei! Omului respectat în întreg Occidentul pentru meritele sale incontestabile, i se refuza din nou dreptul de a reveni în Patrie. Şi, majestuos, ca întotdeauna, Regele s-a supus refuzului, pentru a nu produce, în vreun fel, mişcări de protest care ar fi periclitat „fragila democraţie” originală, din ţară, cum s-au exprimat neocomuniştii! Dar, în sfârşit, soarta avea să-i zâmbească Suveranului. Paştele anului 1992 a adunat peste un milion de români, din toate regiunile ţării, care au dorit să-l vadă, sau să-l revadă pe Regele lor iubit şi respectat. Niciodată nu a fost aşa o aglomeraţie, absolut spontană şi nu forţată, de cetăţeni care să dorească să-şi arate respectul faţă de cineva. Popularitatea şi dragostea demonstrate atunci pentru Majestatea Sa Regele Mihai I al României şi întreaga Familie Regală au şters toate nedreptăţile şi suferinţele pe care Regele le îndurase timp de 45 de ani. Totodată, Naţiunea Română a arătat lumii întregi, şi mai ales nostalgicilor comunismului, că cea mai febrilă propagandă antimonarhică făcută timp de două generaţii nu a reuşit să pervertească sufletul şi mintea majorităţii populaţiei, terorizate de ideologia de extremă stângă.
Din acel moment, pas cu pas, Regele Mihai I, dar şi Regina Ana, Principesa Margareta şi Principele Radu au început o campanie de promovare oficială a României pe plan mondial, rezultatele acestor demersuri dezinteresate fructificându-se apoi în integrarea României în structurile NATO şi ale Uniunii Europene. Pe plan intern, actele de caritate, implicarea în acţiuni culturale, ştiinţifice, politice, artistice, economice ori sociale, au arătat o dată în plus că Familia Regală, sub patronajul Regelui Mihai, a rămas aceeaşi Familie Dinastică Română care a cucerit Independenţa, a proclamat Regatul şi a înfăptuit România Mare şi care continuă, în acelaşi spirit, opera de propăşire a ţării noastre, în toate domeniile, chiar dacă nu mai este Regat.
Toate din dragostea Regelui pentru Patrie şi Naţiune.

Rector
Prof. univ. dr. Ştefan I. Drăgulescu