Incoronarea modernitatii

1210.jpg

Viata natiunilor, ca alcatuiri de fiinte-impreuna supuse destinului istoric, este controlata de jocul dintre libertatea traita si mutarile geopolitice.

Pentru Romania ultimilor 90 de ani, ca si pentru majoritatea celorlalte state influentate de schimbarile mari ale anului 1918, constrangerile geo-strategice au diferit putin. Intre instinctul de supravietuire si presiunile fortelor disjuncte, care au actionat pe axa Est-Vest a continentului, aproape toate au avut de facut alegeri impotriva propriei istorii sau a logicii, dupa cum au avut de suportat consecintele drastice ale alegerilor pe care altii le-au facut, calcandu-le in picioare traditia, continuitatea, identitatea si aspiratiile de dezvoltare, in tiparele cultural si social ale locului. Ceea ce s-a schimbat, nu neaparat in bine, este modul in care societatea romaneasca si personalitatile ei si-au asumat spatiul libertatii pe care l-a creat istoria.

Marea noastra Unire din 1 decembrie 1918 a venit ca urmare a primeia dintre cele doua tentative de sinucidere a Europei modernitatii, razboaiele mondiale. In Secolul XX, societatea europeana, si cu ea cea romaneasca, a fost mai mult bantuita de moarte, decat de viata, iar spatiul libertatii a fost constant restrins, pina la sufocare.

Dupa 1989, am trait speranta ca arcul libertatii, deschis mai larg ca niciodata de la crearea Romaniei moderne, va defini destinul nostru european si euro-atlantic, reasezat de schimbarile geo-strategice.

Suntem, in continuare, precum in secolul XX, insa, prea stapaniti de instinctul distrugerii. Vanitatea, in randul elitelor intelectuale, este mai puternica decat instinctul binelui national. Continuam, in sinea noastra, sa ignoram, sa dispretuim Statul, ori sa-l manevram in numele puterii, asa cum a facut-o regimul comunist, impotriva caruia ne-am ridicat. Libertatea se exprima, in arena publica, mai mult prin agresivitate si badaranie, decat prin etica si comportamentul institutional corect.

Pentru a schimba modelul de leadeship, pentru a limpezi si a face institutiile fundamentale ale Statului sa fie complementare, pentru a realiza diferenta intre a fi om de stat si a fi om politic, este nevoie de cultura politica bazata pe respectul valorilor, de o textura psihologica, in societatea romaneasca, permeabila la ideea de respect fata de  binele public. Generatia care a facut Marea Unire stia ce inseamna aceasta diferenta.

Altminteri, 99% dintre cei care comenteaza realitatea zilei sunt de acord ca Marea Unire din 1918 a fost o opera benefica pentru Romania si ca cei care au infaptuit-o au fost lideri locuiti de viziune. Cu greu am gasi pe cineva care sa nu fie de acord ca, astazi, situatia nu mai este, nici pe departe, aceeasi. Doar ca nimeni nu va spune de ce: pentru ca atunci exista un respect intrinsec fata de institutia statului, care era intruchipata, servita si imbogatita de institutia Casei Regale si nu ipotecata tranzactiilor politice. Fiindca atunci exista o diferenta intre un sef de stat si un sef de partid, de parlament sau de guvern. Fiindca atunci etica insemna ceva, tinerea cuvantului dat era o performata care „nelinistea“, iar spiritul de raspundere si generozitatea erau un fel de mortar aflat intre caramizile institutiilor. Chiar daca ele, institutiile, nu erau la momentul 1918 atat de democratice precum astazi.

182.jpg

Echivocul, lipsa limpezimii institutionale si lipsa de complementaritate a institutiilor creaza vulnerabilitate in realitatea romaneasca acum, la 90 de ani de la Marea Unire. In decembrie 1989, in timp ce comunismul se prabusea cu varsare de sange, biblioteca lui Carol I, care insemna exact legamant european si constiinta de sine a Romaniei, era mistuita in flacari. Ca si cum cineva facea cu ochiul catre istorie si comenta pisicher: democratie da, identitate si institutii nu!

In ultimii 18 ani, anticomunismul a supravietuit comunismului, tot asa cum anti-monarhismul a aparut dupa ce a disparut monarhia. Spirite alese ignora sau dispretuiesc regalitatea din Romania, dar vor sa stearga urmele dictaturii comuniste din mintile noastre. Ei doresc democratie si libertate, in timp ce Statul si coerenta institutionala nu le spune mare lucru.

Daca institutiile ar fi puternice, respectate de cei care le servesc si coerente, atunci coruptia ar scadea. Institutia nu are cum sa mearga daca cel care o serveste este talentat si inconsecvent, erudit si iresponsabil sau clarvazator si imoral. Aceste pete de culoare sunt posibile la nivel individual, nu insa si la nivel institutional.

In lumea euro-atlantica, interactiunea dintre clasa politica, oamenii de afaceri si mass-media este libera si inevitabila. Dar daca ea se manifesta intr-un climat in care etica institutionala este dispretuita sau ignorata, atunci interactiunea devine un fel de mal, in loc sa fie un mediu proteic al ideilor si libertatilor.

Este de inteles ca oamenii politici nu au cum sa se simta oricand tentati sa rezolve chestiunile fundamentale ale natiunii, fiindca temele solide sunt intotdeauna pe termen lung, iar ei sunt alesi pe patru ani. Tot ce este fundamental este de lunga durata. Dar atunci, diferentierea intre omul de stat si omul politic, intre valorile si ritualurile statalitatii si virtutile democratice, diferenta intre leadership-ul statal si cel politic ar trebui sa fie intelese, mai ales de catre cei inteligenti si eruditi.

Continua sa nu se faca o legatura intre inlocuirea monarhiei cu republica si impunerea totala a comunismului la 30 decembrie 1947 si evenimentul cel mai grav al acelei zile: injunghierea Statului roman si inlocuirea lui cu o grupare de indivizi care raspundeau comandamentelor altcuiva. Diferenta dintre instalarea comunismului si sfaramarea statalitatii unei natiuni este echivalenta cu diferenta dintre consfiscarea si incendierea unei case.

Nu toate dictaturile au sfaramat institutiile existente inaintea instalarii lor. Unele dictaturi, dimpotriva, au intarit institutiile ingrijorator de mult. Comunismul in varianta romaneasca a facut praf fibra statalitatii si a ingenuncheat complet establishment-ul. Iar instinctul binelui si uneori chiar bunul-simt s-au pierdut ca reflex, ca practica publica. De aceea noi, cei de dupa 90 de ani de la Marea Unire, putem face critici fulminante impotriva coruptiei si apucaturilor staliniste din Romania anului 2008 iar apoi, in aceeasi zi, sa trecem prin fata statuii provizorii a lui Carol I, din Piata Palatului, si sa ii criticam amplasarea. De parca biblioteca, palatul si statuia nu ar fi bucati de geopolitica, de viziune statala, ci bunuri de consum cultural ajunse prin hazardul istoriei in Piata Revolutiei. Acest fapt imi aminteste de o gluma a ducelui de Edinbugh, care citeaza afirmatia recenta a unui american: „Eu nu inteleg de ce au construit astia castelul Windsor atat de aproape de aeroportul Heathrow“!

Faptul ca institutiile publice din capitala nu se mai afla aproape niciuna in cladirile lor traditionale nu este un semn de modernism, nici de pragmatism. Este o confuzie strategica, o slabiciune identitara. Institutiile si relatiile dintre ele au nevoie sa fie recladite nu numai la propriu, ci si la figurat. Iar apoi, ele au nevoie sa fie respectate.

Casa Regala este astazi, la 90 de ani de la Marea Unire, aproape de masa profunda a societatii romanesti. Si aceasta pentru ca exista o legatura intre regalitate si institutii, intre regalitate si statalitate, intre regalitate si leadership. La 142 de ani de la crearea ei, in ochii a 69% dintre romani, Casa Regala are relevanta, in timp ce Statul roman este, conform unui sondaj european, pe unul dintre ultimele locuri la eficacitate si relevanta. Armata si Biserica se bucura de increderea a 80-90% dintre romani, dar acest lucru este si pentru ca institutiile publice nu sunt respectate de cei care le servesc.

Unii contemporani considera ca lumea viitorului globalizat va depinde de tehnologie, institutii si valori. Un motiv in plus sa urmarim, de aici incolo, evolutia institutiei publice, nu a destinului individual al liderului politic. Nici spectacolul lui autonom si fara orizont. Romania, ajutata de un segment din elita ei intelectuala, a experimentat in ultimii ani un bolnavicios exercitiu de admiratie sau ura fata de indivizi politici, in loc sa incurajeze structura europeana a institutiilor si comportamentul corect fata de ele.

Nevoia de a fi flatat, ca si ura, vanitatea si intriga marunta sunt creatoare de emotii, nu de institutii. Ele sunt limbajul indecent al „privatului“ care a napadit „publicul“. Acum 90 de ani, Marea Unire s-a facut cu viziune, nu cu cinism primitiv. Ea s-a infaptuit cu strategii si institutii, nu cu umori, dispret si gelozie personala.

Invatatura lasata de Ferdinand si Maria, de oamenii politici sau de romanii care au murit cu sutele de mii in primul razboi mondial este ca institutia si valorile sunt singurele care conteaza, in gravele momente istorice, ca si in norocoasele momente istorice.

3 comentarii

  1. Alexandru says:

    Cand am postat primul comentariu pe acest blog, mi-am zis ca ar trebui sa fac un obicei din asta, fiind ceva constructiv pentru mine. Se pare ca nu prea am facut-o, insa primind e-mail-ul cu acest articol mi-am zis ca ar fi bine sa mentionez un lucru ce mie mi se pare important. Este o abordare demna de admirat, faptul ca oamenii nu sunt vazuti ca niste robotei, executati in serie, care trebuie sa beneficieze doar de anumite conditii fizice, materiale pentru a exista si a se simti impliniti; este o atentie speciala pe care o rezervati caii fiecarui destin, a identitatii fiecarui roman. Nu stiu daca m-am facut foarte bine inteles, insa vreau sa spun ca este foarte important ceea ce simte individul, si nu ma refer la foame sau sete, ci la gratitudinea pe care acesta o simte fata de lumea in care traieste, de semeni si pana la urma fata de sine.

    Va mutumesc mult!

  2. Radu Botta says:

    Alteta,

    imi permit sa va trimit un articol dintr-un volum pe care il voi inchina Regelui Mihai, unele lucruri le voi modifica pe parcursul acestui an, nu sunt definitive, articolul se numeste “Regele si Marx”

    Cu adanca pretuire,

    Radu Botta

    Regele şi Marx

    Sunt oameni care naufragiază ȋn memorie, cărora li se surpă dalele timpului, unori cuvintele, adunate, nu mai pot face o limbă, alteori anatomia unui gând zilnic se năruie, fac parte dintre aceştia, au fost momente când nu ştiam unde sunt ȋn Bucureşti sau ȋn Amsterdam, şi era azi sau ȋn urmă cu cinsprezece ani, am schimbat multe temperamente, ritmuri, am schimbat totul continuu de altfel. Stiu că mă pot ȋntoarce la mine de oriunde, ca un bumerang şi de aceea mă pot arunca cât de departe. Memoria ţine de o consecvenţă a vascularităţii şi vitalismului, memoria e supremul efort, ne ȋnvaţă indienii. Sunt ȋnsă oameni care nu ştiu ce vor, ca mine, şi nici nu vor să ştie, aproape că şi-au câştigat dreptul de a nu şti. Şi chiar nu ştiu ce vreau pentru că ȋmi ȋnchipui că aş vrea ceva. Câte vârste am avut sau ar fi trebuit să le parcurg, ȋmi ȋnchipui că le-am avut de la ȋnceput. De-aia nu pot să-mi aduc aminte, mă bănuiesc doar, metodic. Şi inutil evident.
    Ȋn plus, nu ȋmi pot aminti din nerăbdare, sunt uimit şi copleşit de oamenii care ȋşi pot aduce aminte de ei ȋnşişi la ȋntâmplare. Dacă am putea stăpâni legile acestei creşteri exponenţiale de umanitate din noi… dar mai cred ceva cu disperare, nu avem nevoie de memorie decât ȋn măsura ȋn care ne inoportunează, ȋn care ne năpusteşte. Orice lucru ţinut minte, sunt două lucruri abandonate: el ȋnsuşi – căci a-l agăţa ȋn pod ȋnseamnă că-l amâni – şi ocazia de a fi inventat gestul contrar. Nimeni nu are dretul să renunţe la contrariul său aşa cum nu trebuie să-l trădeze pe celălalt, face parte din zona abisală a scrupulelor, poate fi la limită chiar o plăcere.
    Memoria e un gest politic. Oamenii au reuşit ȋn secolul douăzeci să se trădeze unii pe alţii prin simplul gest de a-şi aminti despre sine. Ruperea din memorie e mai adâncă decât memoria ȋnsăşi; căci poţi să nu-ţi aduci aminte ȋn mai multe feluri. Când ştii lucruri cărora nu le poţi determina semnificaţia, ȋnseamnă că ai uitat şi că ai supravieţuit şi că mergi ȋnainte, poate ai noroc, când ştii semnificaţii pe care nu le poţi pune ȋn fapt, ȋnseamnă ca ai uitat iarăşi, pe ce lume eşti. Şi dacă eşti ȋn România, ai nimerit-o.
    Popoarele, şi ele luptă ȋn mod asemănător ȋmpotriva memoriei. Popoarele se luptă unele cu altele pentru că ele cred ca dimensiunea spaţiului comun e fundamentală si le pune ȋn concurenţă; acest lucru e şi fals, nu numai criminal, popoarele trăiesc ȋn timpuri diferite, această dimensiune e de fapt lucrul fundamental, şi concurenţa lor e ideală, nu se pot atinge decăt ȋn spaţiul ȋn care se uită pe ele ȋnsele ȋn miezul lor. Lupta dintre naţionalisme e cel mai inutil dintre războaie, conflictul e unul ipocrit, până şi eroii sunt ipocriţi ȋntr-un astfel de război. Naţionalismul e o luptă cu tine ȋnsuşi sau deloc.
    Sunt popoare care s-au luptat cu memoria, de exemplu ruşii sau ȋn genere toate valurile iconoclaste, cu propia memorie, ei au ştiut ca pot fi mai mari decât ei ȋnşişi şi s-au părăsit aruncându-se in viitor, ori ungurii care s-au luptat cu memoria celorlalţi, ȋncercând să deznaţionalizeze până şi pe germani, sunt popoare care s-au luptat cu timpul din perspectiva memoriei, ca germanii care au inventat o ȋntreagă algebră prin care şi alte memorii s-au adunat, ale altora, dând o paradigma ȋntregului continent şi sunt popoare care au inventat memorii, cum sunt evreii, ȋn sensul bun, cei care au refundamentat etic lumea bunăoară.
    Şi apoi sunt pariuri diverse, memoria ȋnveleşte nedescriminatoriu multe lucruri, sintetizează de fiecare dată lucruri de mirare, omul sau gândul memorat e arareori omul sau gândul de facto. Memoria doar ne vindecă de noi ȋnşine prin toată istoria omenirii, dar pentru a putea profita de acest exerciţiu monden aş spune – căci a-ţi aminti e un lux, un prilej salonard – trebuie să vezi ce te ȋmpiedică să pătrunzi ȋn gândurile stoarse de vlagă. Care e geografia memoriei?
    Sunt indivizi care preferă să-şi aducă aminte decât să trăiască, sunt scriitori care preferă să pregătească memoria şi nu mişcă o piatră toată viaţa ȋnchipuindu-şi că piatra e doar memoria ei… – , societatea suferă valurile de decadenţă cu ardorile cu care au fost descoperite noi continente… bogăţia Occidentului e numai una. Memoria. Doar el a găsit puterea de a reforma, de a rezista maladiilor memoriei, de fiecare dată când timpul s-a precipitat, doar Occidentul a ştiut să opereze reducţia necesară, lăsând lumea să curgă ȋn albia ei, celelalte popoare au sărit ȋn alt timp, aşa cum noi românii am sărit ȋn prilejurile spirituale şi crizele pe care le-am mai trăit o dată – numai o dată? – la ȋnceputul secolului douăzeci, când românii veniţi din alte gravitaţii sufleteşti au trebuit să se purifice ca romăni de misticismul rusesc, de aroganţa ungurească… iar acum de omul nou al sovieticilor, dorul de puritate e ȋnsăşi el uitarea cea rea. Căci trebuie să reluam de fiecare dată de la capăt… uităm, nu luăm cu noi durerea…
    Oamenii ȋn Occident sunt la fel formaţi, ei nu aleargă după abstracţiunea omului, acceptă să se schimbe, acceptă să schimbe orice căci asta ȋnseamnă posibilităţile memoriei: să te poţi schimba, când ştii că nu ȋţi vei mai aduce aminte, nu te mai schimbi, cauţi să rămâi acelaşi om arhaic, fondul arhaic a devenit ȋnsăşi nevoia de sine la români. Nu ne putem aminti pentru că absurdul noii lumi a creat organele monstruoase ale unei intimităţi cu diavolul… sunt oameni ȋntregi, militari, scriitori, filozofi care ȋşi duc viaţa ȋn paranteze, care s-au recreat cu toate valorile umaniste ȋn căpşuneria otrăvită a doctrinei marxiste. Sunt sfinţi care luptă şi mor pentru binele omenirii crezând ȋn Marx, iată catastrofa, uitarea, fărădelegile timpului. Şi morţii nu trebuie judecaţi pentru ce au făcut – ce bine ar fi să putem noi rândui şi iadul, că talent am avea, – ci pentru ceea ce au vrut. Abia ce au vrut ȋi desparte ȋn istorie pe cei buni de cei răi căci morţii sunt spirite, ei nu fac nimic, ei doar vor.
    Omul Occidental a ştiut să se salveze de acest nod sufletesc, nu a avut o etică reparatorie pentru ceea ce s-a ȋntâmplat, el a ȋncercat să-şi salveze de fiecare dată viitorul, nu trecutul; prin certitudinea că viaţa e ticăloasă, catolicismul a salvat dimensiunea curgerii istorice. Şi acesta e un semn de nobleţe, să-ţi accepţi părinţii aşa cum sunt, cine ȋn România de azi acceptă că a apărut printre oamenii şuruburi, oamenii strunguri şi oamenii goi ai comunismului? Ei bine, asta e zestrea noastră, absurdă, rea, teribilă, şi mândria noastră…
    Noi nu ne-am născut din ţărani, ne tragem din pâine şi oţel, venim fără cuvinte şi nu putem gândi măcar la marginea drumului, cerşim… nu condamnarea acestui moment e importantă, ci măreţia lui. Făcând abstracţie de detaliile tehnice, acum două mii de ani eram cu siguranţă mai mult… Englezii au rămas englezi pentru că au ştiut să meargă ȋnainte cu ȋntreaga memorie, dacă despărteau ce era bun, se scufunda insula sub ei! Englezii ȋsi salvează istoria – căci şi istoria se cere uneori salvată, nu numai omul din isotire – prin pasiunile aristocrate… dacă nu ar avea asta, istoria lor ar semăna cu un testament. Ȋn România lucrurile sunt ȋntotdeauna mai amestecate. Faptul e mai adânc decât recuperările fragmentare ale memoriei oficiale de această dată. Dacă ne punem la masă la Sorbonna, la discuţii, prin ceea ce omitem, suntem maeştrii de ceremonie… Tot ce omitem noi sunt lucruri care-i fac pe alţii mari…
    Se admite ȋn general ca amintindu-ţi poţi şti, cred că e invers, trebuie mai ȋntâi să ştii pentru ca să-ţi aminteşti, mai rău: trebuie să ştii să-ţi aminteşti. De altfel greşeala a pornit de la Platon care a inventat ipoteza asta nenorocită şi rezultatele sunt evidente: după ce ne amintim, organizăm supliciul ăsta public deci, punem la mijloc, nu mai ştim nimic. Româneşte nimic. Oamenii caută adevărul ȋncă ȋn istorie, dar e o iluzie… ȋn istorie nu e nici un adevăr, sunt numai oameni…
    Dintre speciile memoriei, cea care ne lipseşte ȋn mod grav e memoria prezentului, nu putem reţine şi trage consecinţele, nu ȋncăpem decât bucăţi infime de realitate rămânând congelaţi de empatie cu oameni care trec ȋntâmplător pe strada gândirii. Ea este ȋnceputul unel lungi jelănii pentru că sovieticii au ȋncercat să oculteze memoria, să ne transforme ȋn ruşi. Incapacitatea noastră de a face critică de laborator asupra sistemului şi doctrinei şi mai ales ocultarea ultimilor 20 de ani confirmă aceeaşi operaţie mentală. Lipsa apropierii de noi ȋnşine. Catastrofa.
    Noi nu am sărbatorit nici astăzi ȋn mod definitiv drama, gestionarii timpului românesc, nişte biete puşlamale, uneori candide, nu au reuşit să ne zmulgă din timpul care s-a precipitat după dezastru. Noi nu ştim cât a trecut, cum, de ce, pentru ce. Cineva a spus: idealul bolşevismului este expropierea persoanei umane, evident că amintindu-ne de persoana care am fost, ne pregătim pentru noi dezastre, că asa e istoria, se mută din cimitir ȋn cimitir ca un strigoi. Bolşevismul ȋnsă ne-a creat o timiditate, dacă nu facem nimic, poate că ȋntradevăr ne vom păstra ȋntr-o lume ideală… damful de gălbenele al Paradisului ne-a atins, nu vom mai putea face de acum ȋnainte o lume ca oricare alta. Ori va fi cea mai bună, ori ne-am pierdut voinţa de a mai face una, numai că lumile nu sunt bune, doar oamenii pot fi…
    Ieşirea din neant o românimii e unul dintr tablourile măreţe ale acestui sfârşit de ev. Trebuie să reȋnvăţăm toate rolurile, până şi principele Radu ȋnvaţă la pas cu noi faptul de a fi rege… toţi ȋnvăţăm. Şi ne piuie urechile.
    Nu ne putem pune problemele ȋn termeni naţionali, iată una dintre farsele istoriei. După formarea naţiunilor, trecerea la naţionalism, la umplerea teritoriului cu un spirit unitar care să se adâncească ȋn sine, a fost un moment european important, chiar dacă scuturat de crize. Consumarea acestui moment abia dacă s-a produs, pentru ca ceea ce numim compromiterea istorică, să urmeze. Suntem ȋncă prizonierii tranziţiei pentru că ieşirea din labirintul timpului s-a făcut doar, prin, ȋn zona atlantică, acolo unde s-a pus baza libertăţii individuale, pe cale monarhică, republicanii au rămas ȋncurcaţi ȋn ordine politică după război, şi asta pentru că nu mai pot recurge cu sufletul curat la izvoarele conservatoare.
    Ȋn afara americanilor, care sunt orice, coasta europeană de vest e monarhica, Portugalia, Spania, Belgia, Olanda, Suedia, Anglia. Aceste receptacole de memorii vechi nu au intrat nici ȋn jocul comunist, nici ȋn moartea clinică care se petrece ȋn est şi paradoxal, au pus bazele libertăţii individuale platformă umanistă prin care şi democraţia actuală se mai susţine. Republicile se ȋntemeiază ca şi sistem social pe valori scoase din matca monarhică, valori care ȋşi primesc contextul şi dimensiunile proprii ȋn prezenţa tradiţionalistă a caselor regale. Ȋntr-o republică nu ai de ce să fii mândru decât dacă inventezi ceva… Iar idealurile sociale de bunăstare sunt realizate ȋntr-o monarhie care ştie să pună accentele, de biserică, nu de marxişti. Tot ce vrea să spună Marx, a spus Isus mai bine.
    Căci revalorificarea tradiţiei şi a memoriei este un exerciţiu firesc ȋn acele părţi europene, românii şi nu numai ei, toţi rătăciţii din est, nu ȋnţeleg că perioada comunistă şi comunismul ȋn genere nu este perioada care ȋncepe cu revoluţia rusă şi se termină cu Gorbaciov, decât temporal, comunismul doctrinar se ȋntinde asupra ȋntregului timp, este trădarea regelui ȋn ordine arhetipală. Această rupere de fundament este una teologală, fratele risipitor. Dacă regele a greşit, putea fi regele sancţionat, Frazer povesteşte de popoare care ȋşi omorau ȋn fiecare an regele şi alegeau altul. Dar nu ȋl trădau… Ce ȋnseamnă această voltă sufletească? Este englezul republican care va sări cu pieptul să-şi apere regina şi va muri pentru ea, nu rusul republican care ȋşi omoară ţarul… iată până unde poate merge ȋn ordine arhetipală Republica. Dincolo, e vid istoric.
    Trădarea ultimelor receptacole de feudalism s-a petrecut ȋn est când feudalismul se destrămase ca bază economică sub presiunea democrată, când feudalismul avea şansa să ȋşi spele păcatele – adică să ȋnfăptuiască ceea ce promisese regele la ȋnceputul timpului. Că ne duce pe lună. Spargerea acestei instituţii şi punerea consecutivă ȋn paranteze a iniţiativelor conservatoare, adevărat conservatoare, face parte din comunism. Iliescu&company nu sunt comunişti pentru că ar avea idei comuniste, poate că nici nu le mai au, sunt comunişti pentru că reacţionează ȋn cadrul acestui scenariu pe mai departe spre compromiterea conservatorilor. Care vor fi acei conservatori, cine ar putea şti…
    Societatea s-a democratizat altfel prost peste tot. Ea nu trebuia să sacrifice nimic, trebuia să dizolve, rupă din plămada feudală orgoliul, nevoia de a face, responsabilitatea şi curăţenia sufletească a nobilului, democratizarea societăţilor face parte ori este solidară cu valul comunist, şi de aceea aceşti democraţi nu reuşesc să facă o critică valabilă comunismului, marxismului, pentru că ei ȋnşişi sunt la fel, doar mai puţin coloraţi. Societatea nu trebuia să se democratizeze sprea a deveni mai bună ci să continue trendul aristocrat, să se aristocratizeze, să trăim numai ȋntre conţi şȋ duchese, iată o lume ideală, o nouă utopie, iată spre ce trebuie să ne ȋndreptăm, nu spre egalitatea de principiu, ci către regalitatea banalizată… Acum este momentul când trebuie să deschidem toate rănile, ca ȋntr-un tablou de Jeroen Bosch, să ne aşezăm pe caldarâm şi să deschidem la răni.
    Legătura aristocratică e un contract la fel de democratic ca oricare altul, ȋn rândul contractelor sociale. Regele şi poporul sunt legaţi ȋntre ei nu prin aroganţa unuia şi supunerea celuilalt – ci prin supunerea amândurora ȋn faţa regelui arhetipal. Nu contează cine e regele şi cine supusul ȋn această relaţie, amândoi trebuie să respecte şi să stea cu faţa către regele din adâncuri. Ştiu că regele meu, dacă e rege cu mine, pe furtună, se va arunca primul să ȋntindă velele, va muri pentru mine primul şi eu va trebui să fac la fel. Regele este declaraţia ȋn absolut că fiecare dintre noi va trebui să moară unul pentru altul, primul. Regele nu este regele, regele este un model de urmat, regele poate fi corect intuit de rege ori de popor, ori de amândoi ori de niciunul, ca şi democraţia altminteri. Să reformulăm etica voievodală, domnilor, ȋn cadrul democraţiei, să ne salvăm regele! Să facem ȋn toată isotria noastră măcar un gest englezesc!
    Astăzi se pune problema restaurării memoriei. A oazelor de memorie, a palatelor, a pieţelor şi a speranţelor bune, să restaurăm şi să reconstruim cât ne putem aduce aminte, totul, să refacem Sarmizegetusa ȋn marginea Bucureştilor, să refacem totul ca un decor istoric, legislativ, să ne prefacem că nu a trecut timpul aceşti două mii de ani, să facem totul ȋn orizontul prabuşit al Daciei, ca şi cum am fi contemporani cu toţii, cu acele clădiri, cu acei oameni, să ne scoatem din pământ cu dinozauri cu tot, ȋncă o dată, ca la resurecţie, dacă Isus nu a venit pentru a doua oară, nu-i nimic, facem Repetiţie Generală. Noi şi morţii noştrii. Şi să găsim legile prin care toate aceste case, monumente, oameni, limbi pot trăi ȋmpreună fără să se omoare ȋncă o dată unele pe altele, să devenim deci oameni universali, şi să dăm drumul la toate stafiile pe străzi, şi să ne bucuram de ele. Evident sunt şi lucruri rele dar ele sunt rele pentru ca nu reuşim să le privim ȋndeajuns de bine, o bună privire l-ar salva şi pe diavol, dar cine are acest curaj?
    Democraţia are formele ei pur antisociale de a se manifesta, nu ȋnseamnă că ar trebui ȋnlocuită cu altceva, ȋnseamnă doar că democraţia nu e un contraargument la scară globală ȋmpotriva comunismului. Poate că şi comunismul se va perfecţiona! Acum e mic şi nu ştie nimic… Problema e că o altă etică, una a memoriei trebuie descoperită şi practicată, sistemul englez pare a aduna ȋn clipa prezentă tot timpul, cu industrii, regi, monezi, tablouri… englezul a trebuit să păstreze orice pentru că oriunde s-a plimbat el pe glob sau prin timp a lăsat o urmă de care trebuie să se agaţe… ȋmi ȋnchipui bunăoară că englezii beau ceai numai să-şi pretindă că au stăpânit India, că ceaiul pe mine nu mă trezeşte nici cât să ajung la poartă ori oi fi eu mai adormit, dacă renunţă la monarhie, bunăoară, englezii pierd Australia! Noi când am renunţat, abia am câştigat-o!
    Istoria i-a obligat să păstreze tot pentru că au pus peste tot câte o perlă. Pe noi ne dor toate acolo ȋn est… am renunţa şi la ţară dar nu e aşa uşor… a-ţi aduce aminte ȋnsă, salvează tot; dacă am şti, dacă am putea să ne aducem aminte de tot ceea ce s-a petrecut ȋn comunism, n-am mai avea tranziţie! Şi nici pe Iliescu nu l-am mai avea!
    Democraţia a reuşit să pună ȋn mişcare o industrie de scuze şi să deghizeze ceea ce se petrece sub semnul tern al liberalismului. Astfel sunt comise crime ȋmpotriva populaţiilor care nu ştiu sau care nu pot să-şi gestioneze memoria ori care gestionează o memorie inabilă. Aşa am dus cu ani ȋn urmă, cu tata, pe câmp, o lege care interzicea colectatul aluminiului, numai statul mai avea din acel moment acest drept. Era seară, ţiganii, vreo douăzeci de capete de familie, fiecare cu patru-cinci sau zece copii, se adunaseră la linia de tren, erau analfabeţi. Să le citesc eu legea, m-am urcat pe maşină şi le-am citit-o ca stafia lui Lenin. Actul prin care erau scoşi ȋn afara legii, cu familii, cu tot ce aveau şi ştiau ei. Şi acum ce să facem? Mă ȋntrebară ţiganii. Nu ştiu, le-am zis. Apucaţi-vă şi voi de altceva. Au plecat ȋnjurând pe câmp, cu căciulile frământându-le ȋn mâini, nu voi uita acest tablou toată viaţa. Douăzeci de familii de ţigani scoşi ȋn afara timpului, lumii…
    Ori popoarele acelea de africani care trăiesccu sutele de mii pe nişte epave la marginea oceanului, aşteptând câte o nava UN rătăcită să le arunce conserve şi saci de orez, africani sugrumaţi de industria de valori care ȋi ȋnconjoară, sugrumă, nu ȋşi pot face o casă, nu pot avea măcar o idee de a scăpa, şi ideile s-au strămutat. Pământul cu totul trebuie recucerit căci a devenit al nimănui. Va trebui să ne salvăm poate cu o altă modernitate evul mediu care ne bate ȋncă ȋn piept… Acei africani, dacă s-ar ȋmbuna către trecutul lor şi unii către ceilalţi vor fi pornit un nou popor, de acolo, de pe navele alea ruginite. Dar memoria noastră, europeană, faptul ȋn care valorificăm ceea ce se petece ȋn jur, ȋi condamnă. Pe scurt: noi, tot noi le scriem memoria lor de ei.
    Nikolski, prin oameni ca Ţurcanu si Popa Ţanu au inventat acest scrupul al memoriei prin care omul nu se mai poate recupera, nu mai poate lupta pentru sine căci lupta vine din interior. Dacă nu ai demnitate, nu poţi lupta. Ȋn ordinea mutantilor din specia etică-etatistă a omului, Părintele Calciu a reuşit să se desprindă şi să afirme că omul se poate ridica de oriunde… răul programatic, bulgării de noroi care au fost aruncaţi continuu de sovietici ȋn străfundurile poporului român nu pot fi răscumparate uşor… ne putem ȋntreba care a fost miza.
    Ȋn afara conflictelor de ideologie şi chiar a disesensiunilor metafizice – pot accepta că nevoia de prozelitism, dacă e dusă de shizofrenici ȋn zona spitalicească, poate avea nevoie de bătaie şi tortură. Dar noi am fost bătuţi şi omorâţi să credem ceva ori am fost bătuţi degeaba? Mai pot crede ca unii oameni au nevoie ca ceilalţi să nu creadă ȋn nimic, pentru că acea credinţă ȋi doare personal. Dar aceste conflicte nu au fost cele reale. Reale au fost sâmburii vechi, imperialismul, setea de fiinţă atât de veche a sovieticilor care au preluat şi dus până ȋn monstruos setea ruşilor de spatiu. Pentru ce au făcut, nu trebuia să-l omoare pe ţar, puteau să-l lase să trăiască, să se bucure şi el… S-au ȋnfruntat străfundurile, regii… nu doctrinele. Doctrinele le ȋnfruntăm noi acum.
    Marxismul mai dă şi astăzi unor indivizi periculoşi ca Tamas speranţa că vor răsturna momentele, că cei care au flămânzit, vor veni la masă şi cei care au supt sudoarea poporului, să treacă sub masă, cum a fost cazul lui Simionescu, ministru al lui Cuza, la Canal. Din memorialistica aceasta care devine de acum masivă, limpede, unul dintre cele mai frumoase scrupule este acela ȋn care Partidul nu vroia sa fie implicat ȋn crime, să-şi păstreze puritatea… puritatea pe care şi-o recucerea aranjând procesele lui Ţurcanu – ca pretins om al lui Sima – este frica Partidului… frica de dezordine. Sau poate chiar frica de rău, mai ştii, au şi comuniştii ăştia un Dumnezeu care le scapă printre degete.
    Frica de revoluţia celor nedreptăţiţi, a celor batuţi şi a celor schingiuiţi, care ar fi venit iarăşi, este frica de revoluţie marxistă a partidului marxist, dez-minţirea sa, adică aşa cum spuneau strâmb comunistii, căinta… căci prin impostura curăţeniei, Partidul la rândul său, se reeduca… banditul… sunt teritorii de aceea, care se conduc prin spălarea periodică a creierelor, pământul ăsta pe unde călcăm, nu putem să-l ȋndurăm, se pare, ȋn unele din fragmentele lui, decât dacă ne dăm la spălat creierul, duminica. Sunt oameni care trebuie să uite pentru a putea trăi mai departe. Sunt epoci care ar trebui să uite nişte oameni pentru a merge mai departe. La limită, trebuie să uităm doar dintr-un anume motiv: pentru că nu putem şti totul.
    Aşa şi japonezii, aşa şi ruşii, aşa şi noi, memoria, tumefiată, cancerigenă, necesită o incizie, un şoc electric, o ideologie nu poate decât amâna chinul. Oamenii care trec printr-un astfel de proces trebuie să-şi retrăiască ȋncă o dată copilaria, uneori e o şansă, alteori seamănă cu semnele demenţei, dacă e prea târziu… ori trebuie să treci, ajuns ȋn exil prin semnele apropierii din nou de teritoriu, aşa cum ajuns ȋn altă ţară te poti abia treptat simţi ca acasă, dacă reuşeşti să o faci, majoritatea oamenilor nu reuşesc, simt toata viaţa că sunt altundeva. Până retrăiesti memoria locului şi reuşeşti să te lupţi pentru tine… Căci asta e problema finală: nu te mai poţi lupta pentru pielea ta, ai delegat şi ultimul instinct, iată fantoşa democraţiei, ceea ce nici un rege nu a reuşit să fure până acum unui om… căci lupta pentru tine nu o delegi niciodată. Decât ȋn comunism.
    Şi cine să fie acest popor fără personalitate şi ȋn numele căruia trebuie să te demaşti, să renunţi la Dumnezeu… aşa e poporul? Poporul (muncitor) al lui Marx nu există, trebuie mereu inventat. După cum Marx ȋnsuşi, ȋn nefereicirea noastră, trebuie mereu inventat. Marx nu porneşte de la popor, Marx e un criminal care ȋn numele unor nedreptăţi creează un călău-golem, este un călău el ȋnsuşi freudian, cineva va trebui la scara istoriei să creeze călăul pentru această sperietoare ideologică, tot de origine freudiană, pentru această operaţie mentală nu trebuiesc argumente, este ceva alchimic – dar acest personaj ȋl avem, e regele!
    Iată paradoxul marxist ultim: dacă lectura a mii de cărţi şi utilizarea a multor limbi străine nu te fac ȋn mod expres mai bun sau mai rău decât eşti, rămâi acelaşi, aşa nici marxismul nu te poate schimba. Rămâi tot la fel de bun şi de rău precum erai ȋnainte. Rezultă, sofistic, că lumea nu e nici mai bună nici mai rea decât inainte. Adevărul e că lumea a devenit mai rea cu marxismul, deci marxismul nu e indiferent, e rău ca substanţa – şi aşa cum un om, indiferent de ceea ce spune, poate spune orice, dacă e rău, el rămâne rău spunând orice (doar nebunii mai sunt scuzabili când mai au câte o idee bună, cei răi, nu), – deci dacă lumea e mai rea prin marxism, ȋnseamnă că marxismul e rău, indiferent ce spune, poate să ne promită şi paradisul – mai ales! – noi nu mergem acolo!
    Nimeni să nu ne spună să ȋmprumutăm fapta lui frumoasă. Noi nu avem nevoie să ni se facă educaţie ȋn ordine umană, aşa ceva nici nu putem fi ȋnvăţaţi. Educaţia, câtă e, ȋn viaţa unui om, e pur tehnică sau pur morală, ȋn abis, doar Dumnezeu te educă, devii mai bun prin educaţia pământească deci ȋn meseria ta sau ȋn raport cu ceilalţi – cu tine nu te aranjează nimeni. Numai că poţi deveni mai bun ȋn tehnică prin greşeli şi poţi deveni mai bun ȋn viaţa morală prin ticăloşii, sfântul Augustin, mi-a zis cineva, a fost cam curvar, ȋn această lume nu se poate salva lumea cu totul, deci, numai oamenii se pot salva din ea. Pot crede ca sunt oameni care au deschis porţie paradisului rupând un picior… marxiştii bunăoară au ȋncercat asta tăind capete…
    A trebuit o nouă instalaţie de impulsuri şi năzuinţe, timpul aşa face, când nu mai găseşte soluţii, se face că merge mai departe, aşa fac şi oamenii de altfel, s-a născut deci individualismul. Poporul ȋnsuşi – ca şi concept – a trebuit să moară ca să moară Marx… şi aşa a fost de la ȋnceputurile lui Marx, poporul – din carne şi sânge – a tot murit ca să moară el, Marx – ca şi concept – dealtfel nu gândurile erau importante ȋn ȋnchisoare, nu acea gândire marxistă de care torturile chinezesti mai erau ȋncă – ce optimism! – interesate, prin studierea ştiinţifică a “bandiţilor”… aici, ȋn Romania adică, interesantă a fost lichidarea, exterminarea sub masca căinţei, de la noi nu s-a vrut să credem ceva, noi a trebuit să dispărem… Marx nu a mai primit recunoştinţa ultimă a poporului român, a rămas insensibil, ăsta e păcatul lui, fiecare om cu păcatul lui.
    De altfel… trebuie vorbit despre acest regim de conştiinţă ca şi creat de un intelctual, poate ca Marx nu era un intelectual de formaţie, mai degrabă un profet de cartier ajuns la demnitaţi napoleoniene – căci a introdus gang-ul ȋn filozofie şi a adus golanul la marginea tronului, dar după câteva generaţii de mutaţi si mutanţi, iarăşi intelectualul stinge lumânările la tort. Ce face el? Vestul ar trebui să ȋnţeleagă, nu cetele de ȋnfometaţi ȋn zdrenţe ameninţă acum bunăstarea sa, ci lipsa de perspectivă prin care gordieni ne ȋndreptăm ca nişte troieni ȋn softul vestic, o lipsă de perspectivă adâncă atât de adâncă, ea ȋnsăşi perspectivă, aproape…

  3. M. P. says:

    Altetei Sale Regale
    Principele Radu al Romaniei

    ALTETA ,

    Am citit cu foarte mare interes analiza retrospectiva asupra evolutiei societatii Romanesti
    si aprecierile referitoare la manifestarile, implicatia si influenta spectrului politic asupra dezvoltarii
    economice a tarii.

    Consider ca Romania a traversat o perioada nefasta ( 1989 – 2008 ), dominata de anarhie si lipsa de interventie a statului
    pentru reglarea fenomenelor economice iar societatea a supravietuit exclusiv datorita existentei unor mecanisme
    naturale independente care au atenuat recesiunea economica.

    In plus, interventia Uniunii Europene prin finantari si programe semnificative a corectat si a orientat
    logistica de dezvoltare economica a Romaniei.

    Gravitatea situatiei consta in faptul ca societatea din Romania nu detine inca secretele rafinate ale
    unei guvernari controlate si programe tehnocrate pentru a reduce fundamental cheltuielile bugetare neproductive.
    In acelasi timp, politica monetara si fiscala este defectuoasa datorita faptului ca genereaza saracirea populatiei,
    imobilizarea activitatilor productive, incetinirea consumului si scaderea veniturilor bugetare.

    Am transmis domnului Consilier Radu Ghina un sumar de idei asupra articolului “Incoronarea Modernitatii” generat
    in urma analizei Altetei Voastre Regale.

    Va rog sa transmiteti intregii Familii Regale sentimente de atasament si profund respect, in special
    pentru ca a “purtat” destinele Romaniei catre modernitatea Europeana a timpului prezent.

    Va multumesc pentru incredere,
    Cu deosebita consideratie,

    M. P.

Lasa un comentariu

© 2007-2024 Casa Majestății Sale Custodele Coroanei. Toate drepturile rezervate

Visits: 53996541
Fundația Regală Margareta a României           Asociația pentru Patrimoniul Regal Peleș
Politica de cookie-uri    Politica de confidentialitate