Europa din noi*

Un influent eurocrat al anului 2003** spunea ca:

“Noii veniti trebuie sa inteleaga ca a adera la Uniunea Europeana nu inseamna a intra intr-un supermarket. Trebuie sa constientizeze ca intra si intr-o uniune politica. Marea lor temere a fost securitatea, iar SUA au tras si inca mai trag foloase de pe urma acestor temeri.”

Afirmatia inaltului eurocrat este un bun pretext pentru studiul Europei din noi. Ca roman si sud-est european, as avea de spus cate ceva despre aceasta afirmatie care caracterizeaza, fara sa vrea, in mod exceptional, problema reintregirii Europei.

Mai intai, supermarket-urile Europei de est au fost goale timp de cinci decenii, iar cele din Romania au avut, in al optulea deceniu al secolului trecut, doar mii de borcane cu mustar, ca sa umple golul de pe rafturi. Am fost martorul acestui fapt, el este incontestabil. A vorbi, asadar, populatiilor fostei URSS, de pilda, sau celor ale Bulgariei ori Romaniei despre “supermarket” este echivalentul deschiderii unei rani adanci, doldora de izolare, umilinta si frustrare, in care imaginea supermarket-ului capata contururi paradisiace. Chiar si astazi, dupa atatia ani, cand vad la Luxemburg, Londra sau Roma supermarket-uri kilometrice, simt un vartej pe care occidentalii il asociaza doar zborului cu avionul. Vartejul acesta este unul real, de care trebuie sa se tina seama, pentru simplul motiv ca el exista. Pe de alta parte, in plan prezent, supermarket-ul nu este perceput astazi in Balcani sau in Europa de sud-est ca pe ceva pejorativ. Europenii nou-intrati in UE se bucura de binefacerile supermarket-ului si, de exemplu, nu au nici o neliniste identitara mancand McDonalds. Ei nu se gandesc ca aceasta e un act de tradare a euroidentitatii si au chiar lipsa de inspiratie sa trateze hambugherul dinauntrul painii ca pe o bucata de carne si nu ca pe o bucata de noua ordine mondiala. Acest bun-simt al nou-venitilor ar trebui sa fie apreciat si tratat ca pe un castig al familiei europene extinse. Cred ca este un prilej de a spune, in acest context, ca, odata ajunse pe drumul prosperitatii, tarile noastre vor fi un catalizator al Uniunii Europene, o sursa de inspiratie si de energie, datatoare de solutii, si nu o greutate pe umerii continentului.

Apoi, intratul “intr-o uniune politica” nu este chiar un argument de adus tarilor fost-comuniste.  Ele credeau ca tocmai iesisera dintr-o “uniune politica”. Ar fi mai bine sa li se spuna ca se intra intr-o lume cu valori comune, in care nu-i mai ameninta nici tancurile unei puteri totalitare, nici dementa unor lideri nationali, nici machiavelismul politic care le-a produs atata dezamagire in secolul al XX-lea. Aici mai trebuie adaugata o nedumerire:  care “uniune” politica?  Astazi asistam la lipsa de unitate de vederi si in NATO, si in UE si in Consiliul de Securitate al ONU. Globalizarea funtioneaza perfect: un spatiu din Orientul Mijlociu tulbura armonia dintre unele tari europene si SUA. Numai ca, in mod contrar previziunilor analistilor globalizarii, tocmai tarile sarace din Est nu se clatina in alegerea pozitiei lor. Celelalte, da. Oare de ce? Din cauza prea multor supermarket-uri?

Afirmatia cum ca “marea lor temere a fost securitatea…” este, poate, cea mai descurajanta: securitatea tarilor est-europene nu a fost si nu este o “temere”, ci fundamentul preocuparilor noastre. Tarile acestei parti a continentului au fost lasate intr-o stare falimentara de catre anii comunisti si au experimentat un traseu fragil de-a lungul ultimelor sute de ani, din punct de vedere al securitatii nationale. Traseul acesta fragil a fost semanat cu sute de mii de victime: barbati, femei si copii. Este un lucru sa vorbesti de astfel de “temeri” la Oslo, Madrid sau la Paris, si alt lucru sa vorbesti de acest subiect la Bucuresti sau la Varsovia. Ceea ce este insa limpede, e ca toate destinatiile amintite sunt parte a aceleiasi familii. La noi in regiune este de-a dreptul instinctiv sa te preocupi, cu absoluta prioritate, de securitatea nationala si sa nu uiti unde te afli, geografic si istoric. A numi acest lucru “temere” inseamna a confunda foamea cu hrana.

In fine, privita de la Bucuresti, afirmatia “…iar SUA au tras si inca mai trag foloase de pe urma acestor temeri” este o afirmatie stanjenitoare. Dupa al doilea razboi mondial, taranii romani au organizat rezistenta armata in munti, din proprie initiativa, in asteptarea americanilor, dar nu au facut-o ca sa aiba supermarket-uri, ci ca sa lupte impotriva dominatiei sovietice. Romania a afirmat in ultimul timp cu precizie si tarie ca noi nu suntem in situatia de a alege intre NATO si UE sau intre Europa si SUA. Noi avem in mod egal si necesar nevoie de ambele, nu pentru “foloase”, ci pentru a deveni o tara moderna, prospera si conectata, adica un sprijin, iar nu o greutate pentru familia euroatlantica.  Apoi, nu este drept sa fim pusi sa alegem intre membri ai aceleiasi familii.  Noi am platit pretul Cortinei de Fier cu speranta topirii ei, iar familia euro-atlantica ni s-a parut, in totalitatea ei, un ideal pentru care nu am incetat sa visam, in proportie de 85% la scara nationala.

Un ultim comentariu este cel legat de felul in care a fost perceputa uneori candidatura celor douasprezece tari la UE***. Criteriile de indeplinit sunt limpezi si bine intelese, iar ingrijorarea si intransigenta membrilor Uniunii fata de indeplinirea criteriilor, perfect justificate. Uneori, insa, mi se pare ca atitudinea fata de noi este ca si cum noi am fi fost chemati insistent, timp de 50 de ani, sa venim in familie, dar am fi refuzat sistematic binele, meritand acum din plin sa platim pretul incapatanarii noastre. Or, lucrurile nu au stat deloc asa. Situatia careia i-am facut fata a fost in afara si impotriva vointei noastre. Romania a fost ultima tara comunizata, iar Regele Mihai I – ultimul care a parasit regiunea, la 3 ianuarie 1948. Daca nu am venit in familie la timp, este din cauza geografiei, geopoliticii si istoriei, nu din cauza temerilor, foloaselor si a supermarket-urilor.

Cum percepe opinia publica din Occident reunificarea Europei? Ca pe o sursa de ingrijorare. Dati-mi voie sa va impartasesc o experienta traita personal: la sfarsit de an 2002 am fost in vizita in Franta (in capitala si regiuni) si, atat atitudinea mass-media, cat si cea a opiniei publice denotau ingrijorare si scepticism, retinere fata de largirea UE. M-am dus in satele din Pays Beaumontois si am propus oamenilor simpli, comunitatilor locale o colaborare inocenta, generoasa, fructuoasa cu comunitati similare din Transilvania. Rezultatul? Oamenii au iesit literalmente in strada, fericiti si generosi fata de o astfel de posibilitate. Au oferit tot ce aveau mai bun, tot ce stiau, tot ce credeau si visau pentru a dura acest pod imaginar intre Pays Beaumontois si Transilvania. Iar seara, privind jurnalul de stiri, nimic nu-i impiedica sa fie din nou eurosceptici si ingrijorati de agricultura unionala de maine.

Unirea Europei este un act istoric si geografic, nu electoral. Ea este o nevoie identitara, o chestiune de destin, nu un obiectiv politic. Ea se face de la om la om, de la sat la sat, de la oras la oras, de la regiune la regiune, de la profesie la profesie.

* Textul acesta reprezinta un fragment al unei prelegeri sustinute la Scoala Nationala de Studii Politice si Adminstrative in mai 2003. Conferinta a mai fost tinută la Varsovia si Cracovia in ianuarie 2003, Neuchâtel – Elvetia in mai 2003, Budapesta in iunie 2003, Riga in septembrie 2003, Vilnius in octombrie 2003, Londra – English Speaking Union in decembrie 2003, Zagreb aprilie 2004, Derby – Marea Britanie in decembrie 2004, Bratislava in februarie 2004, Liubliana ianuarie 2005, Bled – Slovenia ianuarie 2005.

***Este vorba de cele 10 tari care au intrat in UE in anul 2004 si de cele doua, Romania si Bulgaria, care au intrat in UE in anul 2007.