Discursul Majestății Sale Margareta în Olanda

Discursul Majestății Sale Margareta a României

Clingendale, Institutul Olandez de Relații Internaționale, Haga, 9 octombrie 2019

Excelențele Voastre, doamnelor și domnilor,

Sunt onorată să fiu alături de voi astăzi, nu numai pentru că recunosc Institutul Olandez de Relații Internaționale ca fiind unul dintre principalele think-tank-uri ale Europei, ci și pentru că admir dubla sa misiune de a informa publicul și de a contribui la dezbaterea privind întrebările de securitate, dar și a formatorilor de politici, militarilor și oameni de afaceri din întreaga regiune a continentului, ca parte a activităților Academiei diplomatice. Acest dublu rol face ca institutul să fie unic în rândul think-tank-urilor din Europa.

Trebuie să încep prin a aminti ospitalitatea pe care i-ați oferit-o tatălui meu, Regele Mihai, când a venit să vă vorbească în urmă cu 17 ani. Merită să ne amintim unde era România atunci: încă nu era membru al NATO și al Uniunii Europene, deși era candidat pentru ambele. România de atunci încă se confrunta cu probleme majore de integrare în Europa și cu întrebări serioase cu privire la vocația sa europeană. Tatăl meu s-a străduit din răsputeri să răspundă acestor întrebări și să elimine concepțiile greșite, iar tribuna pe care i-ați oferit-o atunci a fost foarte importantă. La câteva luni după ce a vorbit în fața voastră în anul 2002, România a fost invitată să se alăture NATO și exact doi ani după aceea, am devenit membri cu drepturi depline.

Deși aderarea la NATO nu a fost direct legată de aderarea la Uniunea Europeană, tatăl meu a prezis în urmă cu 17 ani că extinderea NATO însemna și o extindere accelerată a Uniunii Europene. Într-adevăr, acest lucru s-a întâmplat în anul 2007. Faptul că ați fost gata să ascultați argumentele noastre atunci a fost important. Deci, încă o dată, îmi exprim recunoștința pentru acest lucru.

Doamnelor si domnilor,

Nu cred că m-ați invitat aici să „lustruiesc” sau „să întorc din condei” dificultățile cu care se confruntă țara mea, nici să încerc să diminuez dificultățile pe care le întâmpinăm. Oamenii din țara voastră., inclusiv mulți dintre politicieni, au avut fără îndoială dreptate când au susținut la începutul anilor 2000 că o integrare europeană adevărată și completă va dura mult și că simplul act de aderare la Uniune va trebui să fie urmat de multe decenii de munca grea.

Cu toate acestea, aș dori să argumentez că, în loc să fie pe jumătate gol, paharul este de fapt pe jumătate plin și că, atât România în sine, cât și Uniunea Europeană cu România în centrul său, progresează.

Să ne amintim că, timp de zeci de ani, am auzit că cea mai mare forță a Uniunii Europene a fost stimulentul pe care l-a oferit țărilor solicitante să pună în aplicare reforme serioase înainte de a li se permite să se alăture ca membri deplini ai UE, că acquis-ul comunitar a reprezentat unul dintre cele mai puternice mecanisme de reformă a Europei. Această perspectivă optimistă a predominat atunci când zece țări din Europa Centrală s-au alăturat în 2004.

Totuși, când România s-a alăturat Bulgariei la trei ani de la valul inițial, s-a adoptat poziția opusă; și anume, faptul că țării mele și Bulgariei le-a fost îngăduit să intre în UE fără să fi fost obligate să întreprindă reformele necesare, că li s-a permis să se alăture uniunii din motive politice, și nu din motive practice. Și argumentul a fost repetat și după aceea. S-a spus că, în timp ce în trecut întrebarea cu care s-au confruntat guvernele europene era dacă o anumită țară era pregătită pentru Uniunea Europeană, în zilele noastre s-a inversat argumentul, iar adevărata întrebare este dacă Uniunea Europeană este pregătită pentru țările partenere. Ei bine, cred că acest argument nu este doar greșit, ci și riscant.

Pentru început, merită să ne amintim că presiunea asupra României și procedurile de reformă care au fost puse în aplicare înainte de aderarea țării la UE au fost destul de serioase și susținute. Vă pot asigura, ca persoană care s-a aflat în miezul acestei acțiuni, că s-a întreprins un efort uriaș. Nimeni dintre cei care au lucrat la proiect nu a crezut atunci că României i se oferea un „bilet de intrare” ușor în UE. De fapt, a fost exact invers: mulți dintre oficialii și administratorii țării au simțit că România a fost solicitată să facă ceea ce de alte țări foste comuniste nu s-a așteptat să realizeze.

Desigur, poate fi adus un argument logic, anume că ar fi trebuit să petrecem mai mult timp pregătind România înainte de aderarea la Uniune. Dar acest argument este greu de susținut. Nu cred că este necesar să spun în fața acestui public expert că ideea de a menține România sau Bulgaria în afara UE pentru a le stimula să întreprindă mai multe reforme este greșită.

În realitate, Europa a trebuit să găsească un echilibru între a face promisiunea de aderare suficient de credibilă pentru a încuraja țările să se reformeze, dar, de asemenea, suficient de dură pentru a convinge țările candidate că reformele pe care trebuiau să le implementeze ar trebui să fie serioase. Cred că incontestabil că Uniunea a ales calea corectă, în sensul că a făcut promisiunea de aderare reală și posibilă, dar că a făcut și insistența asupra reformelor la fel de reală și imediată.

Trebuie doar să privim exemplul Turciei pentru a realiza ce se întâmplă atunci când cele două procese – respectiv procesul de stimulare versus procesul de insistență asupra reformelor structurale profunde – iese din sincronizare; rezultatul este că nici un proces, nici celălalt nu devin realizabile. Deci, da, primirea României în UE a fost, cel puțin parțial, un act de curaj de crede în ceva dincolo de posibil (leap of faith). Dar la fel a fost și pentru Grecia când a intrat în Uniunea Europeană, iar Spania și Portugalia au simțit la fel. Toate acestea au fost „salturi de credință” care s-au transformat într-un parteneriat loial. Și nu există niciun motiv să nu se întâmple la fel și în România.

Vă puteți întreba de ce reiau argumente auzite cu mai mult de un deceniu în urmă. O fac pentru că modul în care conturăm trecutul influențează foarte mult modul în care interpretăm prezentul. Dacă veți crede că a fost o greșeală să includeți România în Uniunea Europeană la acea vreme, atunci este foarte probabil că veți crede că astăzi, orice am face, nu vom putea să ținem pasul cu restul continentului. În schimb, dacă vedeți integrarea României ca parte a unui proces continuu, atunci problemele pe care le întâmpinăm astăzi devin dificultăți care trebuiesc depășite, nu presupuse greșeli ale vremurilor trecute.

Excelențele Voastre, doamnelor și domnilor,

Cred că, în efortul nostru de a îmbunătăți funcționarea Uniunii noastre, am devenit poate prea obsedați de proces, mai degrabă decât de viziune, așa că de multe ori uităm cât de mare este realizarea noastră. Un continent împărțit timp de două generații de Războiul Rece este acum din nou unit. Am făcut aceasta cu sacrificii reciproce, nu pentru că am vrut să reducem costurile la roșii sau la automobilele din țările noastre, ci pentru că am împărtășit aceeași viziune și aceleași valori. Și împărtășim și astăzi aceleași valori și opinii.

Da, avem probleme. Dar avem o creștere economică incredibilă în fosta jumătate comunistă a continentului, iar țara mea este una dintre economiile cu cea mai rapidă creștere din Europa. Acest fapt nu a șters însă diferențele semnificative de bogăție între jumătățile estice și vestice ale continentului. Au trecut trei decenii de la sfârșitul comunismului, dar probabil avem nevoie de alte trei decenii pentru a șterge pe deplin efectele nocive ale dictaturii comuniste și a proastei administrări a țării. Pe scurt, o întreagă generație va trece înainte de a fi cu adevărat și pe deplin uniți și aproape nimeni dintre cei care erau oameni maturi când evenimentele din 1989 în țara mea l-au înlăturat pe dictatorul comunist nu va fi în viață în ziua în care diviziunea economică a estului și vestului Europei va dispărea complet. Subliniez faptul că nu încerc să găsesc scuze sau să „repartizez” vina cuiva, ci doar să explic sentimentul de frustrare resimțit în multe noi state membre.

De asemenea, în Estul Europei avem perspective diferite asupra vieții sociale și a obiceiurilor. Suntem mai religioși, mai patrioți și mai suspicioși în privința nivelului ridicat de imigrare. S-ar putea ca unora din Occident să nu le placă aceasta. Dar a respinge sentimentele noastre ca doar „rasism și xenofobie” sau a împărți totul între „progresist” – prin care ne referim la occidentali – și „reacționar” este în mod clar contraproductiv. De asemenea, este greșit să argumentăm că valorile noastre nu sunt valori europene; s-ar putea să nu fie la modă în unele părți ale Europei, dar sunt valori care aparțin continentului. Când criza de imigrație din 2015 a lovit continentul nostru, România a fost una dintre țările care a acceptat ca sarcina de primire a acestor imigranți să fie împărțită.

Repet: nimic din toate acestea nu sugerează faptul că noile state membre ar trebui să fie scutite de responsabilități și obligații, indiferent de ce se întâmplă în țările lor. Lupta împotriva corupției, de exemplu, ar trebui să continue fără încetare. Și nu există niciun dubiu că unele dintre evoluțiile politice din țara mea au trezit suspiciune în rândul partenerilor noștri europeni.

Dar punctul-cheie pentru toate activitățile noastre este încetarea atitudinii de superioritate față de noile state membre și evitarea amenințării acestora prin clauze de condiționalitate extinse artificial. Diverse propuneri de utilizare a condiționalității politice în acordarea fondurilor din bugetul următor de șapte ani al Uniunii, în schimbul anumitor concesii politice, sunt nu numai ilegale în cadrul tratatelor UE existente, ci sunt, de asemenea, o garanție că vor diviza mai degrabă decât să unească Europa.

Încă din 2011, Comisia Europeană a apreciat că România a îndeplinit toate condițiile tehnice necesare pentru aderarea la Schengen. Cu toate acestea, una după alta, au fost adăugate condiții. Acum ni se spune în privat – de către oficiali dintr-o serie de țări, inclusiv, sunt tristă să spun, propria voastră țară – că există în țările occidentale considerente politice interne care îngreunează includerea României în Schengen. Pot înțelege acest argument. Dar sper că și voi puteți înțelege că presiuni interne similare revin oamenilor noștri politici din partea conaționalilor mei, care nu pot accepta că trebuie să fie într-o poziție inferioară celorlalți cetățeni europeni.

Totuși, cred că toți merităm să ne felicităm pentru ceea ce am obținut în ultimele două decenii și cât de mult s-a schimbat continentul în bine, de când tatăl meu a fost aici în anul 2002. Românii sunt astăzi de aproape trei ori mai bogați decât erau când s-au eliberat de comunism. Există un consens național în țara mea că nu există niciun alt loc în care România să poată fi, decât în mijlocul NATO și UE. De fapt – așa cum am amintit adesea fraților noștri europeni – adevărații idealiști întru Europa se află în partea de est a continentului; adevărații cinici sunt adesea în Occident.

Pe scurt, vocația europeană a României rămâne neclintită. Și la fel, sunt încrezătoare, este și prietenia și sprijinul vostru pentru Națiunea noastră.

Mulțumesc foarte mult!

Speech of Her Majesty Margareta of Romania, Clingendael Institute, The Hague, 9 October 2019

Your Excellencies, Ladies and Gentlemen,

I am honoured to be with you today, not only because I recognise the Netherlands Institute of International Relations to be one of Europe’s leading think-tanks but also because I admire your double mission of both informing the public and contributing to the debate on security questions, but also of training policymakers, military, and businessmen from around the continent as part of your Diplomatic Academy activities. It is this dual role that makes you quite unique among think-tanks in Europe.

I must begin by recalling the hospitality which you extended to my father the late King when he came to speak to you 17 years ago. It’s worth remembering where Romania was at that time. It was still not a member of either NATO or the European Union, although it was a candidate for both. It still faced major problems of integration in Europe and serious questions about its European vocation. My father fought hard to address these questions and dispel misconceptions, and the platform you provided him then was an important one.  Months after he spoke before you in 2002, Romania was invited to join NATO, and exactly two years after that we became full members.

Although NATO membership was not directly connected to European Union membership, my father predicted 17 years ago that NATO’s enlargement also meant an accelerated European Union enlargement – indeed this is what happened in 2007. The fact that you were ready to listen to our arguments then was important. So, yet again, I express our gratitude for this.

Ladies and Gentlemen,

I don’t think you invited me here to put a positive veneer or a “spin” on the challenges facing my country, or to try to make light of the difficulties that we encounter. People in your country, including many of your politicians, were undoubtedly right when they argued in the early 2000s that a true and complete European integration would take time, and that the mere act of joining the Union would need to be followed by many decades of hard work.

Nevertheless, I would like to argue that instead of being half empty, the glass is actually half full, and that both Romania itself and the European Union with Romania at its core are making progress.

Let us remember that, for decades, we would hear that the European Union’s greatest strength was the incentive it gave applicant countries to implement serious reforms before they were allowed to join as full EU members, that the acquis communautaire represented one of Europe most potent reform mechanisms. That optimistic view prevailed when 10 countries from central Europe joined in 2004.

Yet, somehow, when Romania joined together with Bulgaria three years after the initial wave, the opposite view took hold; namely that my country and Bulgaria were allowed into the EU without having been obliged to undertake the necessary reforms, that they were allowed to join for political rather than practical reasons. Indeed, the argument has flipped even further. So, while in the past the question which European governments used to face was whether a particular country was ready for the European Union, the argument is now being reversed and the real question is whether the European Union is ready for its partner countries. Well, I believe this argument to be not only wrong, but risky.

To start with, it is worth remembering that the pressure on Romania and the reforming procedures that were put in place before the country joined the EU were quite serious and sustained. I can assure you, as a person who was in the thick of it at the time, that a huge effort was undertaken.  Nobody who worked on the project then believed that Romania was being given an easy “entry ticket” into the EU.  Indeed, quite the opposite: many of the country’s officials and administrators thought that Romania was being asked to do what other former communist countries were not expected to accomplish.

Of course, at least a logical argument can be made that we should have spent more time preparing before joining the Union. But this argument is, I believe, equally difficult to sustain.  I do not think it is necessary to argue before this expert audience that the idea of keeping Romania or Bulgaria outside of the EU would have been an incentive for them to undertake more reforms is misconceived.

In reality, Europe had to strike a balance between making the promise of membership credible enough to encourage countries to reform, but also tough enough to persuade candidate countries that the reforms they were expected to implement should be serious. I think it is undeniably the case that the Union got it right in the sense that it made the promise of membership real and possible, but that it also made the insistence on reforms equally real and immediate.

One only needs to look at the example of Turkey to realise what happens when the two processes – namely the process of incentives versus the process of insistence on deep structural reforms – gets out of synch; the outcome is that neither one, nor the other become achievable. So, yes, enlargement to my country was at least partly a leap of faith. But it was the same when Greece joined the European Union, and when Spain and Portugal did the same. All these were leaps of faith which turned into a loyal partnership. And there is no reason why the same should not apply to Romania.

You may wonder why I revisit arguments which were last heard more than a decade ago. The reason is that the way we frame the past greatly influences the way we interpret the present. Believe that it was a mistake to include Romania in the European Union at that time, and you are more likely to believe today that, whatever we do, we won’t be able to catch up with the rest of the continent. However, if you see Romania’s integration as part of a more or less continuous process, then the problems we encounter today become essentially challenges which need to be overcome, rather than supposed mistakes of times past.

Excellencies, Ladies and Gentlemen,

I do believe that, in our effort to improve the functioning of our Union, we have become perhaps too obsessed with process rather than vision, so we often forget just how huge our achievement has been. A continent divided for two generations by the Cold War is now united again. We did that with mutual sacrifices not because we wanted to lower the cost of tomatoes or cars in our countries, but because we shared the same vision and the same values. And we still share the same values and inclinations today.

Yes, we have problems. There has been phenomenal economic growth in the former communist half of the continent, and my country is one of the fastest-rising economies in Europe.  But that has not erased the significant wealth gaps between the eastern and western halves of the continent. Three decades have passed since the end of communism, but we probably need another three decades to erase fully the noxious effects of communist dictatorship and mismanagement. In short, an entire generation will pass before we are truly and fully united, and almost none of those who were mature people when the events of 1989 in my country removed the communist dictator may live to see the day when Europe’s east-west economic divide completely disappears. I point this out not to find excuses or apportion blame, but merely to explain the sense of frustration felt in many new member states.

We also have different perspectives on social life and customs. We are more religious, more patriotic and more suspicious of high levels of immigration. It may be that some in the West don’t like this. But to dismiss our feelings as just ‘racism and xenophobia’ or to divide everything between ‘progressive’ – by which we mean Western – and ‘reactionary’ is clearly counter-productive. It is also clearly wrong to argue that our values are not European values; they may not be fashionable in some parts of Europe but are values which belong to the continent. When the 2015 immigration crisis hit our continent, Romania was one of the countries which accepted that the burden of settling these immigrants should be shared.

I repeat: none of this is to suggest that the new member states should be let off the hook, regardless of what happens in their countries. The fight against corruption, for instance, should continue unremittingly. And there is no question that some of the political developments in my country raised eyebrows among our European partners.

But the starting point for all activities is to stop patronising the new member states, and to avoid threatening them by artificially extended conditionality clauses. Various proposals to use political conditionality in the disbursement of funds from the next seven-year budget of the Union in return for certain political concessions are not only illegal under existing EU treaties, but also guaranteed to divide rather than unite Europe.

As far back as 2011, Romania was judged by the European Commission to have met all the necessary technical conditions for full Schengen membership. Yet one after another, conditions were added. We are now told in private – by officials in a number of countries including, I am sad to say, your own country – that domestic political considerations make it difficult to include Romania in Schengen. I can understand this argument.  But I hope that you can also understand that similar domestic pressures are upon our political leaders, from our own people who cannot accept that they should be in an inferior position to that of fellow Europeans.

Still, I think we all deserve to congratulate ourselves for what we have achieved in the past two decades, and how much the continent has changed for the good since my father was here in 2002. Romanians are almost three time wealthier today than we were when we shook off communism. There is a national consensus in my country that there is no other place Romania can be but at the heart of NATO and the EU.  Indeed – and as I often remind our European brethren, the true idealists about Europe are now mostly in the eastern part of the continent; the real cynics are often in the West.

In short, Romania’s European vocation remains unshaken. And so, I trust, is your friendship and support for our Nation.

Thank you very much!