Despre 1 decembrie, altfel

La 1 decembrie 2010 se împlinesc nouăzeci și doi de ani de la Marea Unire.

Viaţa naţiunilor, ca alcătuiri de ființe-împreună supuse destinului istoric, este controlată de jocul dintre libertatea asumată şi constrângerile geopolitice.

Pentru România ultimilor nouăzeci și doi de ani, ca şi pentru majoritatea celorlalte state influențate de marile schimbări ale lui 1918, constrângerile geo-strategice au variat foarte puţin, în natura lor. Între instinctul de supravieţuire şi presiunile forţelor disjuncte, care au acţionat pe axa Est-Vest a continentului, aproape toate au avut de făcut alegeri împotriva logicii istorice sau a logicii pur şi simplu, așa cum ele au avut de suportat consecinţele drastice ale alegerilor pe care alţii le-au făcut, călcîndu-le în picioare istoria, identitatea şi aspiraţiile de dezvoltare în tipare modelate pe specificul cultural şi social al locului.

Ceea ce s-a schimbat în aceste nouă decenii, însă, şi nu neapărat în bine, este modul în care societatea românească şi personalităţile ei şi-au asumat spaţiul libertăţii, mai mari sau mai restrânse, pe care istoria l-a creat.

Marea noastră Unire, din 1 decembrie 1918, a venit ca urmare a primeia dintre cele două tentative de sinucidere a Europei modernităţii, războaiele mondiale. În secolul XX, societatea europeană, şi cu ea cea românească, a fost mai mult bântuită de moarte decât de viață, iar spaţiul libertăţii a fost constant restrâns, pînă la prăbuşire.

După anul 1989, am trăit cu toţii speranţa că arcul libertăţii, deschis mai larg ca niciodată de la crearea României moderne, va defini destinul nostru european şi euro-atlantic, reaşezat în noul spaţiu favorabil, al schimbărilor geo-strategice.

Suntem, în continuare, precum în secolul XX, însă, prea stăpâniți de instinctul distrugerii. Vanitatea, în rândul elitelor intelectuale, este mai puternică decât instinctul binelui național. Continuăm, în sinea noastră, să ignorăm, să disprețuim Statul, sau să-l instrumentalizăm în numele puterii, așa cum a făcut-o regimul comunist, împotriva căruia ne-am ridicat. Libertatea se exprimă, în arena publică, mai mult prin agresivitate și bădărănie, decât prin etică și comportamentul instituțional corect.

Pentru a schimba modelul de cârmuire, pentru a limpezi și a face instituțiile fundamentale ale statului să fie complementare, pentru a realiza diferența între a fi om de Stat și a fi om politic, este nevoie de o anume cultură politică, bazată pe respectul valorilor, de o textură psihologică, în societatea românească, permeabilă la ideea de respect faţă de binele public. Generația care a făcut Marea Unire știa ce înseamnă această diferență.

Altminteri, probabil că 90% dintre cei care comentează realitatea zilei vor fi oricând de acord că Marea Unire din 1918 a fost o operă benefică pentru România și că cei care au înfăptuit-o au fost lideri locuiți de viziune. Cu greu am găsi pe cineva care să nu fie de acord că, astăzi, situația nu mai este, nici pe departe, aceeași. Doar că nimeni nu va spune de ce: pentru că atunci exista un respect intrinsec față de instituția Statului, care era întruchipată, servită și îmbogățită de instituţia Casei Regale şi nu ipotecată tranzacţiilor politice. Fiindcă atunci exista o diferență între un șef de Stat și un șef de partid, de Parlament sau de Guvern. Fiindcă atunci etica însemna ceva, ținerea cuvântului dat era o performață care „neliniștea“, iar spiritul de răspundere și generozitatea erau un fel de mortar aflat între cărămizile instituțiilor. Chiar dacă ele, instituțiile, nu erau la momentul 1918 atât de democratice precum astăzi, la nouăzeci și doi de ani distanță.

Echivocul, lipsa limpezimii instituționale și lipsa de complementaritate a instituțiilor crează vulnerabilitate în realitatea românească acum, la nouă decenii de la Marea Unire. În decembrie 1989, în timp ce comunismul se prăbușea cu vărsare de sânge, Biblioteca lui Carol I, care însemna exact legământ european și conștiință de sine a României, era mistuită în flăcări. Ca și cum cineva făcea cu ochiul către istorie și comenta pișicher: democrație da, identitate și instituții nu!

În ultimii douăzeci de ani, anticomunismul a supraviețuit comunismului, tot așa cum anti-monarhismul a apărut după ce a dispărut monarhia. Spirite alese ignoră sau disprețuiesc regalitatea din România, dar vor să șteargă urmele dictaturii comuniste din mințile noastre. Ei doresc democrație și libertate, în timp ce Statul și coerența instituțională nu le spun mare lucru.

Dacă instituțiile ar fi puternice, respectate de cei care le servesc și coerente, atunci corupția ar scădea. Instituția nu are cum să meargă dacă cel care o servește este talentat și inconsecvent, erudit și iresponsabil sau clarvăzător și imoral. Aceste pete de culoare sunt posibile la nivel individual, nu însă și la nivel instituțional.

În lumea euro-atlantică, interacțiunea dintre clasa politică, oamenii de afaceri și mass-media este liberă și inevitabilă. Dar dacă ea se manifestă într-un climat în care etica instituțională este disprețuită sau ignorată, atunci interacțiunea devine un fel de mâl, în loc să fie un mediu proteic al ideilor și libertăților.

Este de înțeles că oamenii politici nu au cum să se simtă tentați să rezolve chestiunile fundamentale ale națiunii, fiindcă temele solide sunt întotdeauna pe termen lung, iar ei sunt aleși pe patru ani. Tot ce este fundamental este de lungă durată. Dar atunci, diferențierea între omul de Stat și omul politic, între valorile și ritualurile statalității și virtuțile democratice, diferența între leadership-ul statal și cel politic ar trebui să fie înțeles, mai ales de către cei inteligenți și erudiți.

Continuă să nu se facă o legătură între înlocuirea monarhiei cu republica și impunerea totală a comunismului la 30 decembrie 1947 și evenimentul cel mai grav al acelei zile: înjunghierea Statului român și înlocuirea lui cu o grupare de indivizi care răspundeau comandamentelor altcuiva. Așa cum am mai spus, diferența dintre instalarea comunismului și sfărâmarea statalității unei națiuni este echivalentă cu diferența dintre consfiscarea și incendierea unei case.

Nu toate dictaturile au sfărâmat instituțiile existente înaintea instalării lor. Unele dictaturi, dimpotrivă, au întărit instituțiile îngrijorător de mult. Comunismul în variantă românească a făcut praf fibra statalității și a îngenuncheat complet establishment-ul. Iar instinctul binelui și uneori chiar bunul-simț pur și simplu s-au pierdut ca reflex, ca practică publică. De aceea noi, cei de după nouăzeci și doi de ani de la Marea Unire, putem face critici fulminante împotriva corupției și apucăturilor staliniste din România anului 2010 iar apoi, în aceeași zi, să trecem prin fața statuii lui Carol I, din Piața Palatului, și să îi criticăm amplasarea. De parcă biblioteca, palatul și statuia nu ar fi bucăți de geopolitică, de viziune statală, ci bunuri de consum cultural ajunse prin hazardul istoriei în Piața Revoluției. Acest fapt îmi amintește de o glumă a Ducelui de Edinbugh, care citează afirmația unui turist american: „Eu nu înțeleg de ce au construit ăștia Castelul Windsor atât de aproape de aeroportul Heathrow“.

Faptul că instituțiile publice din capitală nu se mai află aproape niciuna în clădirile lor tradiționale nu este un semn de modernism, nici de pragmatism. Este o confuzie strategică, o slăbiciune identitară. Instituțiile și relațiile dintre ele au nevoie să fie reclădite nu numai la propriu, ci și la figurat. Iar apoi, ele au nevoie să fie respectate.

Remarcaţi că singurele instituţii aflate încă în “casele” lor originale sunt cele care  sunt apolitice şi extrapolitice: bănci (Banca Națională a României şi Casa de Economii și Consemnațiuni), Biserica, în România predecesoare a organizării statale, Armata şi Academia, organism de esenţă meritocratică şi nu republicană.

Casa Regală este astăzi, la nouă decenii de la Marea Unire, aproape de masa profundă a societății românești. Și aceasta pentru că există o legătură între regalitate și instituții, între regalitate și statalitate, între regalitate și leadership. La 144 de ani de la crearea ei, în ochii a 69% dintre români, Casa Regală are relevanță, în timp ce Statul român este, conform unui sondaj european, pe unul dintre ultimele locuri la eficacitate și relevanță. Armata și Biserica se bucură de încrederea a 80-90% dintre români, dar acest lucru este și pentru că instituțiile publice nu sunt respectate de cei care le servesc.

Unii contemporani consideră că lumea viitorului globalizat va depinde de tehnologie, instituții și valori. Un motiv în plus să urmărim, de aici încolo, evoluția instituției publice, nu a destinului individual al liderului politic. Nici spectacolul lui autonom și fără orizont. România, ajutată de o bună parte din elita ei intelectuală, a experimentat în ultimii ani un bolnăvicios exercițiu de admirație sau ură față de indivizi politici, în loc să încurajeze structura europeană a instituțiilor și comportamentul corect față de ele.

Nevoia de a fi flatat, ca și ura, disprețul, vanitatea, intriga și gelozia sunt creatoare de emoții, nu de instituții. Ele sunt limbajul indecent al „privatului“ care a năpădit „publicul“. Acum nouăzeci și doi de ani, Marea Unire s-a făcut cu viziune, nu cu vanitate. Ea s-a înfăptuit cu strategii și instituții, nu cu umori, dispreț și gelozie personală.

Învățătura lăsată de Ferdinand și Maria, de oamenii politici sau de românii care au murit cu sutele de mii în primul război mondial este că instituția și valorile sunt singurele care contează, în gravele momente istorice, ca și în norocoasele momente istorice.