Democratie, libertate si aport personal in secolul XXI

Alteta Voastra Regala*,
Domnule academician,
Doamnelor si Domnilor,

Imi face mare placere sa revin la Institutul Francez de Relatii Internationale, pentru un dialog consacrat atat de actualelor chestiuni legate de libertate si democratie in secolul al XXI-lea.

Multumesc directorului general, domnului Thierry de Montbrial, membru al Academiei Franceze, de a fi acceptat prompt si cu generozitate propunerea mea de a ma reintoarce la IFRI. Consider aceasta ca pe o recunoastere a importantei Romaniei in contextul continental actual si ca pe o dovada a locului pe care sud-estul il ocupa si il va ocupa in familia europeana largita.

Voi incerca sa amintesc cateva teme – adesea prezente in dezbaterea publica actuala – care reflecta un aspect inca nedefinit al prezentului. Demersul meu va incerca sa ia in discutie valori perene ale lumii ideilor, cum ar fi democratia, libertatea sau importanta liderilor. Voi incerca totodata sa analizez unele iluzii pe care momentul european si planetar caruia ii suntem martori ni le creaza, iluzii pe care le regasim in forme diferite, prezente si in alte perioade ale istoriei omenirii.

Nu stim daca ciclurile majore ale istoriei umanitatii sunt milenare sau daca frecventa cu care ele se repeta are o anumita constanta sau logica, dar inceputul secolului al XXI-lea, Evul Mediu european, Roma sau Grecia antica prezinta similitudini. Aceste asemanari istorice nu pot fi, in mod firesc, legate de stadiul evolutiei sociale ci se revitalizeaza, revin si se impun intr-un loc comun al lor – lumea ideilor.

Anul 2000 si anul 1000, separati de un mileniu de evolutie si reprezentand realitati sociale discrepante, priviti cu ochii larg deschisi prin prisma aceastei “Lumi a ideilor” – prezinta asemanari substantiale. Obscurantismul timpului medieval, datorat lipsei de informatie si de cunoastere este o slabiciune asemanatoare superficialitatii anului 2000, derivata din imensa agresivitate si manipulare a informatiei in detrimentul cunoasterii. “(…) Ochii pot fi tulburati in doua feluri si din doua cauze opuse: la trecerea de la lumina la intuneric si la trecerea de la intuneric la lumina”, scria Platon in *Mitul Cavernei“** care descria limitele adaptarii umane si ciocnirea viziunii cu lipsa de viziune.

Evul mediu, numit si „Evul Intunecat“, a fost considerat de unii un fel de „perioada de gestatie“ a progresului umanitatii, intinsa pe mai multe sute de ani. Anul 1000 era asteptat – de catre unii predicatori – ca pe sfarsitul lumii, iar de altii ca pe un moment de descatusare a energiilor latente ale omenirii si punerea lor in slujba evolutiei. Schisma crestina din 1054, in ortodocsi si catolici, disolutia centrelor europene de putere, invaziile migratorilor au marcat adanc procesul evolutiv european, impunand limite si constrangeri, atat la nivelul societatii, cat si al indivizilor straluciti produsi de omenire. Renasterea nu a marcat uniform continentul european. Pentru unii a venit ca o binecuvantare, pentru altii deloc: din secolul al XVI-lea pana la inceputul secolului al XVIII-lea, perioada care a cunoscut “nebunia vrajitoarelor”, stramosii unora dintre occidentali au ars in numar considerabil. Dar secolele care au urmat au adus omenirea pe o cale ascendenta, revitalizand spiritul, stiintele, politica, artele.

In anul 2000, omenirea traieste, aparent, o perioada total opusa dar, de fapt, profund asemanatoare cu cea parcursa acum o mie de ani. Globalizarea aduce cu ea “noul medievalism”. Frontierele redevin astazi nesemnificative, precum acum o mie de ani. Informatia mileniului al III-lea si lipsa de informatie a inceputului de mileniu II au ca finalitate acelasi tip de efecte. Daca acum o mie de ani stagnarea si lipsa de viziune se datorau limitelor si inchistarii sociale, astazi informatia ne asalteaza, este prezenta in toate formele in jurul nostru, patrunde in viata noastra, inlocuind cunoasterea, iar acest fapt induce fiecarui individ in parte si societatii in ansamblu o senzatie de orbire datorata valului de superficialitate.

Anul 2000 ne arata o lume total schimbata in „finisajele“ sale sociale, statale si de civilizatie, dar deloc modificata in substanta ei. Marea Schisma acum, dupa o mie de ani, o regasim pulverizata in mii de “Mici Schisme”, fie ca ele se refera la diferentele dintre religii, grupuri etnice sau rasiale, nivele de calitate a vietii, viziuni asupra prezentului sau viitorului omenirii, lupte intre puterea hard sau efectiva si cea soft sau simbolica. O lume accelerata (desi a fi grabit nu inseamna a fi dinamic), s-ar plictisi sa aiba de gestionat o singura criza, o singura disputa majora, de aceea anul 2000 a “complicat” aria preocuparilor omenirii.

Disolutia puterilor o regasim foarte clar exprimata in peisajul mondial. Mai intai, mai-marii Europei – Franta, Marea Britanie si Germania si-au trait gloria si declinul, hotarandu-se sa se puna intr-un sfarsit impreuna, in cadrul unui proiect departe de a fi consolidat inca – Uniunea Europeana. Apoi URSS a cedat in lupta bipolara care a inghetat omenirea timp de o jumatate de secol. Acum, hegemonul sistemului, Statele Unite, este lovit de “migratorii” anului 2000 – teroristii. In plus, la nivelul individual, asa cum bine sesizeaza Paul Valéry in eseul*** lui despre libertate, agonia se prelungeste:

„Legea pune mana pe om inca din leagan, ii impune un nume pe care nu-l va putea schimba, il duce la scoala, apoi il face soldat pana la batranete, supus la cea mai neinsemnata chemare. Ea obliga la un numar de acte rituale, declaratii, prestari si, fie ca este vorba despre bunurile sale sau despre munca lui, legea il supune la decretele a caror complicatie si al caror numar este atat de mare incat nimeni nu le poate cunoaste si aproape nimeni nu le poate interpreta.

Sunt gata sa concluzionez ca libertatea politica este cel mai sigur mijloc de a-i face pe oameni sclavi, fiindca constrangerile ei sunt presupuse a emana din vointa tuturor, astfel incat nu poate fi contrazisa (…)”.

La o distanta de cateva zeci de ani, Fareed Zakaria face o fina analiza a starii omenirii si a proceselor democratice, in cartea sa intitulata “Viitorul libertatii. Democratia ne-liberala, acasa si in strainatate”:

-democratia (guvernarea creata prin alegeri in care fiecare cetatean adult poate vota), nu este suficienta pentru a asigura idealurile de libertate, stabilitate si prosperitate: ar mai fi nevoie de domnia legii, de separarea puterilor, de protectia libertatilor de baza (a cuvantului, a adunarilor, a religiei si a proprietatii), protejarea autonomiei individuale si a demnitatii impotriva coercitiei, tribunale si curti impartiale. Si, mai presus de toate, realizarea unui mediu care sa incurajeze initiativa particulara, schimburile economice si prosperitatea.
– aceste idealuri, impartasite de lumea euroatlantica, de pilda, nu sunt automat garantate de democratie. In fapt, autorul pretinde chiar ca cele doua aspecte, democratia si liberalismul constitutional sau democratia capitalista sau democratia liberala nu sunt unul si acelasi lucru.
– in timpurile noastre, ierarhiile au fost sfaramate, dand astfel putere individului in detrimentul statului, sistemele inchise au fost deschise, presiunea maselor este, astazi, principalul motor social. Toate aceste fenomene sunt adezivul care tine impreuna civilizatia moderna.
– democratia nu se manifesta astazi numai la nivelul politicii sau al administratiei. “Imparatia” economiei a fost democratizata, cultura a fost democratizata, tehnologia si informatia au fost democratizate, ba chiar si religia.
– din pacate, spune autorul citat, si violenta a fost democratizata; ieri, statul avea monopolul asupra utilizarii fortei in societatea umana; acum, grupuri mici de oameni pot face lucruri ingrozitoare contra statelor insele.

Nevoia de a reveni la ritual, la modele, la puterea exemplului personal, la institutii care nu sunt neaparat de esenta democratica, dar care sustin substanta democratiei si asigura prosperitate, toate acestea se regasesc in analizele americanului de origine indiana. Iar cand vorbim despre modele si ritual, atingem inevitabil un subiect delicat al democratiei de astazi. Cel legat de elite. Dupa parerea mea, Zakaria are dreptate cand spune ca refuzul de a integra elitele in sistemul democratic a facut rau si societatii europene si celei americane. Fiindca elitele au existat intotdeauna, fie ca am recunoscut sau nu. Dar elitele acceptate ca atare sunt elite obligate de societate sa-si utilizeze fortele pentru binele natiunii, in timp ce elitele ascunse, nerecunoscute public, conserva numai influenta lor, fara sa fie responsabilizate de catre societatea pe care o influenteaza.

Lupta pentru putere si influenta a fost, de-a lungul istoriei, prezenta in toate colturile lumii si in toate formele de organizare umana. Care este de fapt sensul ei – este ea doar implinirea menirii unor fiinte umane sau are urmari mai generoase, in planul progresului umanitatii sau satisfacerii nevoilor diversificate ale speciei, ale grupului extins? Victoria cvasi-totala pe glob a democratiilor liberale a adus cu ea o “reteta” in care principalele elemente  sunt libertatea, democratia, securitatea si prosperitatea,  partenere de drum intr-un sistem care nu este perfect, dar care probabil este raul cel mai mic al stadiului de dezvoltare al societatii umane pe care-l traversam. Cautarea prosperitatii nu este insa strict legata de democratia liberala – China dovedeste ca prosperitatea si un anume tip de comunism pot coexista. Emiratele Arabe, Iordania sau Marocul sustin cu mandrie ca monarhia si islamul nu numai coexista cu modernitatea, dar o pot duce la un nivel de invidiat chiar si pentru cele mai dezvoltate democratii. Institutii nedemocratice se bucura de cea mai mare incredere in tarile-campion ale democratiei.

Am mentionat Emiratele in insiruirea de mai sus, pentru ca am in minte un exemplu de leadership nedemocratic care a produs doar efecte benefice subiectilor carora li se adresa. Seicul Zayed Al Nahyan al Emiratului Abu Dhabi, a fost un lider care nu se inscrie in standardele europene sau americane ale democratiei. Acest lider care ar primi, in mod normal, lectii de democratie de la multe tari si organizatii internationale, a dat fiecarui cetatean al natiunii lui o viata decenta, demnitate, viitor, scoli, institutii de cercetare, a adus turism, a creat servicii, a dezvoltat comert, industrie, agricultura, a initiat un sistem modern de securitate si aparare, a dotat mass-media cu cea mai sofisticata tehnologie, a inverzit coline de nisip, a irigat desertul si, mai cu seama, “a construit.”

Un mic exemplu care confirma teoria lui Fareed Zakaria cum ca democratia nu asigura automat libertate, prosperitate si stabilitate. In acest timp, democratiile cele mai categorice si mai convinse ale lumii, experimenteaza destul de multe neajunsuri, crize economice, scaderi de popularitate, lipsa de securitate si, mai nou, o dramatica diminuare a increderii populatiilor tarilor in liderii lor politici, in institutiile de stat si in partide.

Aceste observatii nu vor sa duca la concluzia ca democratia nu este buna sau ca ar trebui o alternativa la ea. Dimpotriva, cum spune si Zakaria, nu exista alternativa la democratie, iar solutia pe viitor este “si mai multa democratie”.

Dar liderul, individul inspirat, poate ajuta comunitatea si societatea lui mai mult decat institutiile pe care le reprezinta. Este cazul unor lideri ca Papa Ioan Paul al II-lea, Lech Wallesa, Vaclav Havel, Nelson Mandela. Produse ale unor sisteme viciate sau ridicati din spatii geografice potrivnice ori marginalizate, ei s-au putut baza mai putin sau deloc pe sistem, pe institutii. Ei au fost nevoiti sa reformuleze cadrele stramte din care s-au ridicat si fiecare din ei, luati in parte, au facut pentru tara lor mai mult decat a facut institutia pe care o reprezentau. Mai mult, ei insisi, prin viziunea lor, prin curajul de a schimba mentalitati si de a sparge bariere, au transformat propriile institutii. Dupa fiecare dintre ei, societatea lor, tara lor, nu a mai fost aceeasi ca inainte.

In contrast, lumea vest-europeana a avut in ultimele decenii institutii remarcabil de stabile, despre care nu se auzea nimic notabil, fiind conduse adesea de personalitati mediocre. Dar personalitatea care poate marca societatea si istoria tarii lui nu este providentiala numai prin calitatile ei profesionale, ci si prin doua alte ingrediente sine qua non: o “viziune” (ceea ce nu are nimic de a face cu programul administrativ de guvernare) si “altruismul responsabil” lui care trebuie sa mearga deasupra intereselor de partid, de grup sau personale. Iscusinta fara orizont, fara ideal, ramane un exercitiu sterp de “masaj al eului”, care poate crea scoala de smecherie politica, dar nu va da bunastare si nici demnitate, adica stabilitate si libertate, natiunii.

Ceea ce sperie in vremile noastre este lipsa de responsabilitate, ridicata la rangul de filosofie. Din motive care-mi scapa, libertatea si democratia sunt confundate cu dreptul de a fi iresponsabil si zgomotos. Faptul ca ai acces la orice domeniu nu inseamna ca esti specialist in orice domeniu, iar faptul ca fiecare aspect al vietii cetatii te priveste personal nu inseamna ca ai dreptul sa controlezi personal orice aspect al vietii cetatii.

Un fost angajat din sistemul Natiunilor Unite imi spunea, deunazi, ca il sperie “democratia-spectacol”, in care mitingurile de pe strada nu mai au rost, fiinca protestele si revendicarile se pot face la televizor, iar voturile pot fi modelate si trimise unde trebuie, de pe ecran. O emisiune de mare audienta poate face mai mult decat o campanie, de orice fel ar fi ea, iar fenomenul este ingrijorator chiar si atunci cand este facut intr-o directie buna. Fiindca puterea de a influenta cetatea trebuie sa fie direct proportionala cu cantitatea de responsabilitate institutionala pe care cel care exercita puterea ar trebui sa o aiba. Nu este deajuns sa te simti dator fata de cetate. Trebuie sa faci parte dintr-un sistem care sa te mentina responsabil.

Fostul responsabil ONU se declara speriat de anomaliile pe care politica de astazi le produce la nivelul leadership-ului mondial. Liderul de astazi (politic sau de opinie) se pudreaza nonsalant in salile de machiaj ale televiziunilor, face concurenta lui Brad Pitt si schimba ideile, doctrinele si viziunile tot atat de des pe cat isi schimba camasile. De asemenea, adesea, el spune astazi contrariul a ceea ce a spus ieri, iar acest exercitiu nu il face sa se simta vinovat, ci indemanatic. Iar spectatorii democratiei-spectacol rad de se prapadesc acasa, in fata televizoarelor, de cat de bine le spune politicianul-vedeta. Si democratia-spectacol este completata armonios de liderul de opinie, editorialist sau militant civic, devenit la fel de celebru ca Pavarotti sau Madonna si care se intrece in a picta realitatea, zi de zi, la una sau mai multe maini, aparand la cate o televiziune sau mai multe si emitand cu certitudine si cinism, cu aroganta (uneori), cu agresivitate si cu nonsalanta, adevaruri absolute, din orice domeniu, care nu influenteaza numai vecinii lui de bloc, ci o natiune intreaga. Aceasta “democratie-spectacol” este o sursa serioasa de ingrijorare fiindca, desi inventiva si inteligenta, adesea purtatoare a unui punct de vedere seducator, ea nu vindeca democratia de slabiciuni, ci agraveaza neajunsurile deja existente ale democratiei. Ca si paradoxurile ei.

Toate ideologiile pretind ca apara si amplifica libertatea. Majoritatea ideologiilor pretind ca ofera puterea maselor, poporului si, mai mult decat atat, ea le este distribuita in mod egal. Valul democratizant si globalizant care a deschis  secolul al XXI-lea mentine vii aceste iluzii recurente ale istoriei omenirii. Faptul ca avem alegeri libere in aproape 70 % din tarile Pamantului ne face sa credem ca putem decide prezentul sau viitorul nostru; faptul ca avem fiecare cate un vot ne intareste credinta ca exista si o egalitate in decizie. Hollywood-ul sau superproductiile europene ne mai conving ca orice este posibil si se substituie “circului” din vremea romanilor. “Painea” se numeste astazi McDonald’s si, adesea, contine si circul in ea.

Pentru a depasi impasul democratic european si al sistemului international, trebuie sa nu cadem prada ispitei painii si a circului, ci sa tinem ochii larg deschisi, la fel ca anticii care spuneau cu talc: “Non licet omnibus adire Corinthum“**** (Nu-i dat tuturor sa se duca la Corint). Democratia si libertatea, daca nu sunt gestionate si imbunatatite permanent de lideri capabili si responsabili, raman din pacate la stadiul de iluzii pentru mase si aduc cu ele impasuri, sovaieli si ezitari. Liderii si ideile lor stralucite sunt cei care fructifica oportunitatile istorice, trag lumea inainte, stimuleaza progresul si motiveaza popoarele.

Exprimat in capitala Frantei, dictonul “nu toata lumea merge la Corint” are o semnificatie speciala. Aici, intre peretii Institutului Francez de Relatii Internationale, gandind la dictonul latin, pot spune ca va invidiez: dumneavoastra nu aveti nevoie sa mergeti la Corint, dumneavoastra locuiti in Corint.

* Conferinta A.S. Radu, Principe de Hohenzollern-Veringen tinuta la Institutul Francez de Relatii Internationale, IFRI, Paris, 6 iulie 2005. Prezentarea conferintei, ca si medierea dialogului cu participantii la conferinta au fost asigurate de Thierry de Montbrial, directorul general al IFRI.
** Mitul pesterii ( Republica 514a – 519d) in “Miturile lui Platon”, Editura Humanitas, Bucuresti 1996.
*** Paul Valery – Divagatii despre libertate, in „Criza spiritului si alte eseuri” Editura Polirom, Iasi, 1996.
**** Dictionar de maxime, reflectii si expresii latine comentate”, editura Scripta, Bucuresti 1998, pagina 1998.