De ce continuitatea este fara pret

Va propun astazi, la sfarsit de saptamana, un sir de imagini combinat cu un sir de ganduri. O plimbare prin arhitectura si atmosfera Londrei, ilustrand cateva consideratii legate de nevoile romanesti ale momentului.

O simpla plimbare prin Londra iti arata, daca ai ochii mintii deschisi, ca nimic nu este mai valoros si mai durabil decat continuitatea. Unii gasesc in sistemul britanic un aer desuet si invechit si, poate, in anumite privinte chiar asa este. Numai ca nu “moda” conteaza aici, nici aparenta. Ceea ce conteaza este forta natiunii care vine din continuitate, din continua modernizare, imperceptibila dar ireversibila, prin pastrarea cutumei, a regulilor jocului, prin transformarea eticii intr-o institutie a comportamentului.

Pastrarea cu orice pret, in chip sistematic si inflexibil, a patrimoniului arhitectural este, la Londra, o stare de spirit, nu un proiect edilitar. Asijderea, reprezentarea complexa si profunda a natiunii prin Coroana nu este un contract intre oamenii politici si Familia Regala, nici un oportunism al prezentului, cultivat fiindca asa ne aranjeaza mai bine. Stalpul de telegraf, care a ramas acolo unde este din 1903, ca si Regina Elisabeta a II-a, pe care majoritatea britanicilor de astazi o cunosc de cand s-au nascut sunt doua dintre instrumentele de consolidare a prezentului si de proiectare a viitorului.

La Bucuresti, ritualurile statale cu iz identitar si national de la cele mai mici si discrete, pana la cele mai mari, au fost facute praf. Iar iresponsabili si aventurieri ai momentului le declara, in rarele momente in care vine vorba despre ele, ca fiind fantome sau apucaturi ale trecutului. Rolls-Royce-ul cu care erau adusi ambasadori straini la Palat, pentru prezentarea scrisorilor de acreditare, a fost transformat in camioneta, la ordinul Anei Pauker. Sala Tronului, din inima capitalei, sanctuarul statalitatii si identitatii romanesti, locul unde s-a scris independenta nationala si s-a consolidat viitorul, este inchiriata pentru nunti si agape. Stema a fost reinventata, imnul schimbat, bancnotele au pe ele imprimat chipul unor muzicieni sau poeti, steagul a fost ajustat, ca si Ziua Nationala. Toate acestea pentru ca asa i-a aranjat mai bine, la un moment dat, pe cei care erau chemati sa administreze tara. Ele pot fi, la limita, gesturi justificate politic, dar reprezinta un afront statal, o zdruncinare identitara. Obiectele amintite mai sus nu sunt o simpla masina, camera, melodie, bucata de matase sau de hartie. Ele sunt parti ale autoritatii constitutionale.

In sistemul binecuvantat al democratiei si libertatilor de astazi, un adevar a inceput sa devina evident: administrarea politica a tarii este una, iar incarnarea demnitatii ei, reprezentarea mandriei ei, izvorul increderii si al iubirii ei sta altundeva. In nici un caz in alternanta la patru ani a celor care, prin talent si performanta, conving, la un moment dat, electoratul. Ascultati ce spune Tony Blair, un premier socialist cunoscut pentru pozitia sa rezervata fata de monarhie: “Publicul a sfarsit prin a accepta ideea ca monarhia este cea mai buna forma a autoritatii constitutionale si un fel bun de a pastra tara impreuna, intreaga, laolalta intr-o lume in schimbare”. Cartea din care am extras acest citat, numita “Familia Regala la lucru” este scrisa de Robert Hardman si a aparut la Londra, la Editura Ebury Press, in anul 2007. Recomand cu caldura volumul, mai ales pentru partea practica, pragmatica a sensului lui. Din el se poate invata cum se performeaza corect statalitate, cum se serveste natiunea in mod regal.

In Romania actuala, unii oameni politici au inceput sa inteleaga, iar cativa chiar sa declare, ca rostul democratic al politicienilor este 1) de a administra bine tara, atunci cand sunt la putere si 2) de a se pozitiona critic, pentru a face mai bune politicile momentului, atunci cand sunt in opozitie. Aceasta se poate numi, intr-un cuvant, “eficienta”. Puterea Casei Regale sta in influenta si respectabilitate izvorate din “demnitate”. Iar demnitatea joaca un rol crucial in performarea “eficientei”. Aceasta idee a fost produsa public de Walter Bagehot in anul 1867, in Marea Britanie, la vremea cand statul modern roman, sub conducerea lui Carol I, implinea un an.

Rolul Casei Regale astazi, ca in orice alt moment istoric, este acela de a construi, de a consolida si de a incuraja stabilitatea si unitatea. De asemenea de a aduce aminte, de a cultiva traditia si mandria. Societatea romaneasca face mereu aceleasi greseli, nu intelege de unde vine raul si, adesea, se da direct pe mana celui care a ranit-o. S tocmai fiindca instinctul binelui este aproape inexistent astazi, in Romania, Familia Regala are relevanta.

Acelasi socialist flamboaiant, Tony Blair, spunea, in volumul citat mai sus: “Cel mai important lucru de stiut despre Regina este ca ea a inteles ca legatura fundamentala in lumea moderna intre monarhie si oameni este in jurul conceptului de datorie. Ea a inteles ca, atata vreme cat monarhul are un sens clar au datoriei, oamenii il vor raspunde cu loialitate si afectiune”. Desigur, aceste afirmatii privesc un sistem regal in functiune, adica “monarhie” si nu un sistem republican, in care rolul monarhic se reduce la “regalitate”, adica la promovarea valorilor perene, fundamentale, asezate in institutia Coroanei.

Rolul binefacator al continuitatii consta in acumularea energiei si creativitatii, in generatii succesive, care face ca oamenii de astazi sa se sprijine pe realizarile celor dinaintea lor, fara a o lua de la capat. O zicala indiana spune ca “mostenirea nu este ceva ce preluam de la inaintasii nostri, ci un bun pe care il luam cu imprumut de la copiii nostri”. Daca ne uitam la Romania ultimelor doua decenii, vom realiza masura in care administratorii nostri politici au fost iresponsabili.

Dar rolul continuitatii nu sta doar in confortul prosperitatii si al durabilitatii constructiei, transmisa din generatie in generatie. Continuitatea da si confort identitar, mentine specificitate si armonie intre “asa cum este, asa cum pare, asa cum vrem sa fim”. Lumea de astazi este intr-o puternica stare de disconfort identitar, iar Europa este campioana in acest sens.

In cazul Romaniei, situatia este ceva mai grava decat cea din tarile Europei occidentale, fiindca la noi oamenii s-au folosit de institutii pana le-au facut praf. Fiecare pesonaj care a performat in sfera puterii “s-a scos” mereu, in detrimentul institutiei pe care o reprezenta. Institutiile statului au, in Romania, o mare “factura” istorica de platit, mereu din cauza oamenilor care le-au folosit fara sa le slujeasca. De aceea “continuitatea” sperie atat de mult, in Romania. De aceea redobandirea instinctului binelui cere atat de mult efort. Este, astazi, in Romania, un lux sa fii loial. Un lux pe care si-l pot permite din ce in ce mai putini, din cauza continuei ipotecari a viitorului.

Democratiile occidentale, de departe cele mai performante, mai de succes si mai stabile economic, tarile care poseda cea mai dezvoltata cultura, cel mai puternic invatamant si cea mai tare “soft power” din lume se intreaba din ce in ce mai mult “cine suntem”? Oamenii au nevoie de simboluri, de cineva care sa le incarneze demnitatea, speranta, mandria, caruia sa-i dea increderea si afectiunea lor. Aceasta se reflecta si la nivel institutional, mai ales atunci cand este vorba de institutia statului. Fiindca statalitatea este si o stare, nu numai o valoare. Institutia statului nu este doar o administratie, adapostita intr-o cladire. Statul este un manunchi de valori perene, umane, sensibile, care influenteaza fiecare parte fundamentale a fiintei mari care este natiunea: mintea, inima, instinctul si dorinta. Se pot administra politic institutiile statului. Nu se pot administra politic demnitatea, increderea, mandria si afectiunea. Ele trebuiesc inspirate, servite cu instrumente altfel decat politice. Cum este mai bine de gestionat aceste adevaruri, aceste stari de fapt?

Multe tari europene au de raspuns la aceste intrebari, nu numai Romania. Iar raspunsul nu poate fi unul singur pentru tarile noastre.