Datoria si dreptul

Aceasta este scrisoarea trimisa de abatele Duguerry catre Principele Imperial, fiul lui Napoleon al III-lea (fragment extras din cartea intitulată “When Men Had Time To Love”, scrisă de Agnes de Stoeckl):

“Mon Cher Petit Seigneur,

Ca nou venit pe lume, ai fost investit cu Marele Cordon al Legiunii de Onoare. Dupa cum stii, este unul din cele mai pretioase recompense de merit. Ce servicii ai fi putut sa aduci Tu tarii tale la varsta de doua zile?

Aceasta Ti s-a dat, Mon Cher Petit Seigneur, nu pentru serviciile pe care le-ai adus, ci pentru acelea pe care le vei aduce in anii care vin.

Este semnul ca, inca din leagan, Tu apartii in intregime Frantei si poporului francez.

Respectul datorat de oameni regalitatii nu este un drept din nastere, nici o forma gaunoasa de servilism, este continua recunostinta in fata unui sacrificiu care nu se cere celorlalti oameni.

Ceilalti sunt liberi, in limitele datoriei crestine, dar un Suveran nu are nici viata, nici tel pentru el insusi.

Cand oamenii Ii spun “Majestate” si stau in picioare in fata Lui, este pentru ca aduc omagiu nu Puterii si Gloriei, ci Abnegatiei cerute purtatorului de Coroana”.

Pentru regalitate, datoria are intaietate si, pentru a o duce la indeplinire, Familia Regala coexista in planul vietii publice si institutionale chiar si cu cei care nu-i plac sau ii sunt impotriva.

Regele a spus, in anul 2001, ca intre el si puterea politica de atunci sunt si vor fi multe diferente. Dar ca intrarea Romaniei in NATO este mai importanta decat ele.

De altfel, in anii 90, cand aceeasi putere politica ii opunea Regelui Mihai TAB-uri pe soseaua de la Pitesti, tot despre lucruri mai importante decat ideologia era vorba: puterea de atunci se temea de legitimitatea istorica a Regelui. Asa cum s-au temut si cei care au dat foc Bibliotecii lui Carol I in finalul lui decembrie 1989. Asa cum se tem si cei care batjocoresc, astazi, Sala Tronului din Palatul Regal.

In anii din urma, cea mai mare parte a celor care au criticat pozitia Regelui sunt oameni pentru care ura fata de rivalii lor politici este mai mare decat iubirea fata de tara.

Regina Elisabeta a II-a nu a fost intrebata niciodata daca prefera laburisti sau conservatori la guvernare. Ea nu a facut in public diferenta intre personalitati politice sau doctrine politice, de-a lungul domniei. Si-a facut datoria cu discretie, pastrand pentru ea parerile personale legate de exercitiul politic propriu-zis.

Opinia publica este daltuita si de puterea exemplului personal al elitei intelectuale. In timp ce Regele Mihai se zbatea, chiar dupa 2001, sa isi recupereze proprietatile, chemand la tribunal guvernarea cu care coopera pentru integrarea in NATO si UE, nu am prea vazut o atitudine publica in favoarea proprietatii private regale, din partea elitei intelectuale sau a societatii civile.

Dar nici societatile puternice, stabile, nu au fost lipsite de fantezii politice. O doamna din Dorset, in Anglia, mi se plangea cu cativa ani in urma ca guvernul britanic postbelic s-a comportat stalinist, pastrand nationalizate fara nici un rost proprietati private confiscate la razboi, pe care le-a facut praf. Guvernarea britanica a anilor 60 a fost nevoita sa dea oamenilor proprietatea inapoi, iar doamna din Dorset a pierdut patruzeci de ani din viata pentru a pune la loc ceea ce distrusese statul, prin nationalizare. Daca pana si in Marea Britanie s-au putut petrece anomalii in privinta dreptului la proprietate, atunci inseamna ca subiectul proprietatii private merita atentie intelectuala, merita sa fie auzit public si sa intereseze formatorul de opinii. Este singura cale de a construi ceva durabil. Altfel, vom schimba stalpii de telegraf la fiecare cinci ani, in loc sa-i lasam la locul lor cate doua secole. Predictibilitatea incepe de aici: de la proprietatea privata si de la cat de des schimbi stalpii de telegraf.

Avem nevoie sa mergem inapoi la 1948 pentru a intelege esenta regalitatii si echilibrul ei just intre drepturi si datorii. Dar are cineva un motiv sa faca asa ceva? Imi pare rau, dar exista o anume cantitate de ignoranta in sanul societatii civile si al intelectualitatii romanesti privitor la tema in cauza. Am citit rar analize referitoare, de exemplu, la injunghierea identitara suferita de Romania la 30 decembrie 1947. Despre acel moment se spune doar ca a adus republica in locul monarhiei si ca dictatura comunista a pus mana pe tara. Desi adevarate, aceste doua realitati nu sunt singurele repercusiuni ale lui 30 decembrie. Mai importanta decat ele a fost inlocuirea, intr-o secunda, a statului roman legitim si solid, cu o grupare de aventurieri care raspundeau comandamentelor unei entitati aflate in afara spatiului geografic al Romaniei. Avem idee astazi ce urmari poate avea distrugerea statului, ca sistem, si a statalitatii, ca suma de valori si esente? Ne mai intereseaza astazi cele doua notiuni? Constitutia din 1923 nu era valoroasa fiindca era monarhica, ci pentru ca era bine scrisa. Ea reflecta un echilibru politic si de carmuire daltuit in ani de zile. Faptul ca astazi un om politic abil poate veni in fruntea statului roman asigura democratie, dar nu si stabilitate institutionala. Democratia s-a asezat in 1989 pe ruinele unei statalitati batjocorite in diverse etape si feluri.

Cei care batjocoresc sistemul institutional si identitatea pot fi indreptati. Lipsa crasa de respect fata de institutiile publice este ceva vizibil si rectificabil, a dovedit-o Carol I. Numai ca multi dintre cei care ar putea face aceasta sunt fie fascinati de badaranie, considerand-o un atu politic, fie sunt inregimentati in mecanismul, platit cu bani, de ridicare la slavile cerului a reprezentantilor puterii. Este o diferenta intre a fi fost nedemocratic, neo-comunist si abuziv intre anii 1990-1996, cand Romania traversa o nefasta perioada de ambiguitate si ratacire, dupa patru decenii de comunism si irationalitate, si este altceva sa dispretuiesti cu cinism etica institutionala si comportamentul adecvat spatiului public astazi, cand Romania este o tara NATO si UE.