Conotațiile romantice ale unui testament regal

Un articol de domnul Emil Stoian Coriolan (Camera Notarilor Publici Brașov)

Articol preluat cu acordul redacției Buletinului Notarilor Publici

Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea, eu nu vreau să fie un loc de jale ci, dimpotrivă, de pace şi de farmec, cum a fost când eram în viaţă.

Regina Maria

În mirificul univers al actelor civile, testamentul, prin vechime, origine și varietate, ocupă un loc aparte în ceea ce privește încărcătura spirituală și artistică, valențele literare, modul de conservare a emoțiilor și a personalității autorului.

Regina Maria a României, fiind influențată de dreptul cutumiar anglo-saxon, dar cunoscând și tradiția românească, asemenea altor mari personalități, în ultima parte a vieții, a scris manu propria un act de ultimă voință. Acest testament olograf este o dovadă peremptorie a înțelepciunii și a echilibrului, a afecțiunii și a simțului perspectivei, a deplinei lucidități și a dorinței de a împărți și după moarte dreptatea și frumosul.

Joi, 29 iunie 1933, aflată la malul Mării Negre, la Balcic, în una dintre reședințele sale de suflet, Tenha-Juvah (Cuibul liniștit), semnează un laborios și interesant testament având o firească motivație:„Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimile mele voințe.”

Deși suverana scria în general în limba engleză, cu anumite cuvinte sau expresii în franceză, germană sau română, testamentul în discuție este scris în limba română, având aceeași caligrafie ca în paginile din Jurnal sau în diverse alte scrieri ale sale.

Un codicil ce însoțește testamentul ne atrage atenția: „Anexez la acest testament două scrisori care se vor deschide de copiii mei îndată după moartea mea înainte de înmormântare”.[1]

Reproducem fragmente din această impresionantă Scrisoare către Ţară ce însoţeşte Testamentul M.S. Regina Maria, document solemn, însă cu evidente accente romantice, gândit să exprime nuanțat sentimentele și de mortis causa dorința sa romantică:

„Țărei Mele și Poporului Meu![2]

Când veţi citi aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.

Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără și neștiutoare, însă foarte mândră de țara mea de baștină, și sunt și astăzi mândră de a fi fost născută Engleză; dar când am îmbrățișat o nouă naționalitate m-am străduit să devin o bună Româncă.

N-am nici o avuţie să vă las, ceea ce cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit, am cheltuit între voi; am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase îşi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez.

Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juvah a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis un adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aş putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II, ca inima mea să fie adusă şi aşezată în Stella Maris, biserica ce am clădit-o la marginea mării.

Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o.

În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aş dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria.

Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dimpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă.

Încredințez copiii mei inimei Poporului meu; fiind muritori pot greși, dar inimile lor sunt calde așa cum a fost a mea: iubiți-i și fiți folositori unul altuia căci așa trebuie să fie.”[3]

Dorinţa ca, odată cu trecerea în eternitate, inima să-i odihnească într-un loc aparte este rar întâlnită în istoria civilizației noastre, deși cutuma și legea permiteau ca omul să dispună liber după moarte de propriul corp sau de părți din acesta.

Personalitate complexă, cu aleasă şi rafinată educaţie, călită în lungi şi grele bătălii cu viaţa şi forţele răului, trădată şi persecutată de oameni apropiaţi şi chiar de unii membri ai familiei, regina Maria nu îşi abandonează nici în faţa morţii crezul romantic şi abordează cu o filozofie aparte, plină de visare, marea trecere în lumea celor buni şi egali.

Astfel, cu grijă îşi asigură, în manieră proprie, această veşnică călătorie, dorind să păstreze o legătură spirituală aparte cu cei vii, cu generaţiile ce vor urma. Şi toate acestea de la înălțimea şi demnitatea sa regală.

Ce a stat oare la temelia acestei gândiri? Vechi principii şi cutume ale unei educaţii nobiliare cu rădăcini medievale, sensibilitatea şi rafinamentul său, vechi practici întâlnite la curţile regale, credinţe străvechi sau numai crezul său în supremaţia spiritului asupra materiei. Este oare o dovadă a dominaţiei sacrului asupra profanului, o idealizare a vieţii în raport cu moartea?[4]

Rafinamentul şi meticulozitatea augustei regine în demersul făcut pentru a-şi pregăti drumul în lumea îngerilor, crezul şi fantezia-i poetică, unicitatea şi dorinţa ca amintirea şi valorile sale spirituale să rămână chiar şi după moarte într-o lume aparte sunt elemente care răzbat din scrierile sale, chiar dacă unele au fost păstrate un timp în secret.

Trebuie să remarcăm că în mai 1934, la nici un an după semnarea testamentului, regina Maria scria în taină unui tânăr prieten american şi confesor de corespondenţă, Ray Baker Harris[5], prieten pe care nu l-a văzut niciodată, dar în care avea deplină încredere:

„Îţi voi spune ceva ce ştiu doar Ileana şi alte două persoane cărora a trebuit să le las testamentul meu.[6]

Potrivit tradiţiei regale, când mor trebuie să fiu depusă la odihnă în frumoasa biserică de la Curtea de Argeş unde zace soţul meu.

Locul meu este alături de el; dar în testament cer ca inima să-mi fie scoasă din trup, pusă într-o casetă preţioasă de bijuterii (pe care o las eu) şi îngropată în micuţa Stella Maris, la Balcic, bisericuţă simplă cu vedere la mare.

În vremurile străvechi, inimile regilor şi reginelor erau adesea scoase din trupurile lor şi duse fie la fostele lor cămine, fie în sanctuare speciale, şi deşi de-a lungul vieţii am urât gândul ca un cuţit să-mi mutileze corpul extraordinar de sănătos – doresc cu tărie ca inima să-mi fie îngropată în bisericuţa pe care am construit-o eu însămi.

De-a lungul vieţii mele atât de mulţi oameni s-au apropiat de inima mea căutând dragoste şi înţelegere, încât aş vrea ca ei să vină la inima mea şi când eu nu mai sunt – să păşească pe poteca cu lăcrămioare, ajungând la locul unde zace inima mea, dedesubtul micului altar al bisericuţei ortodoxe construită de o protestantă.

Aşa că dacă ţi-ai îndeplinit planul, ai veni la inima mea… Şi dacă biserica mai există, vei găsi lângă ea un clopot – care mi-a fost dat de un om care m-a iubit şi m-a servit, dar nu am putut fi a lui niciodată, pentru că am fost Regină. Sună din acel clopot[7] şi va suna ca ecoul unei mari iubiri cu atât mai mare cu cât a fost negată…

Sunt sentimentală? Poate. Dar, aşa cum şi dumneata spui, noi suntem ca două spirite care-şi vorbesc prin spaţiu; o femeie care şi-a păstrat vii idealurile şi un tânăr care are toată viaţa înainte.”[8]

Dorinţa şi credinţa reginei în păstrarea şi înmormântarea inimii sale departe de corp aminteşte de aventuroasa regină Margot a Franţei, care a avut şi ea credinţa în îmbălsămarea şi înmormântarea în alt loc a inimii.

Asemenea cruciaților și cavalerilor medievali, multor capete încoronate, dar și a lumii Evului Mediu ce excela prin superstiții, mistere și incertitudine, Regina Maria a considerat că locul de odihnă al inimii sale trebuie să fie aparte, să aibă o încărcătură spirituală deosebită și să dea posibilitatea oamenilor să dialogheze cu ea chiar și după moarte.

În demersul său, romantica și visătoarea suverană a fost oare inspirată de istoria regelui Angliei Richard Inimă de Leu (1189 – 1199), a regelui Scoției Robert I the Bruce[9] (1306 – 1329), numit

„Inimă neînfricată”, sau de faptul că regele Andrei al II-lea este înmormântat în anul 1235 lângă soția sa Yolanda de Courtenay la abația Ordinului Cistercian de la Igriș[10] (județul Timiș), iar inima la Oradea?

De asemenea, este cunoscut că la moartea tragică a lui Ludovic al XVII-lea al Franței, copilul de zece ani considerat ,,regele tristeții, al mizeriei și al umilirii”, inima i-a fost prelevată pe ascuns și conservată, fiind pusă în mormânt după două sute de ani.[11]

Dualismul corp-suflet dezvăluie că prin trup era legată de lumea materială, iar prin inimă se raporta la universul spiritual, cel care tinde dintotdeauna spre eternitate.

Pentru Regina Maria inima constituia materializarea universului său spiritual, era simbolul iubirii, al bunătăţii, al înţelegerii, al apropierii faţă de om şi natură, al suferinţei şi speranţei, era tot ce avea şi putea să fie mai bun. De aceea, în toate scrierile sale, în epistole şi în viu grai, noţiunea de inimă avea sens afectiv, filozofic, moral şi apare foarte des, aproape obsedant. Nu cunosc o altă personalitate care să fi invocat cu atâta pasiune şi convingere frumuseţea simbolisticii inimii și prin asta căldura și iubirea omenească.

În intimitatea unei scrisori către tânărul Ray Baker Harris, suverana arată că este oficial anglicană, dar se consideră protestantă şi că a apreciat învăţăturile Bahai, recunoscând mai departe că „[…] sunt într-adevăr o regină foarte neconvenţională”.[12]

Se gândea și se raporta desigur la epoca în care a trăit.

S-a păstrat o descriere a momentului fericit în care regina Maria ajunge pe Coasta de Argint a Mării Negre, la Balcic: „Acum şapte, opt ani era altfel. Regina Maria nu fusese dusă de pictorul Szatmary, într-un popas, care trebuia să fie numai de un ceas în drum spre Cavarna, de la moscheea mică din port, cu brâu colorat, prin mahalaua tătărască şi prin tot oraşul vechiu, până la morile Pârâului alb. Scurtul popas de-atunci ţine şi astăzi. Sub paşii cari au mers pe acolo, paşi albi şi regali, cu amintiri scoţiene, au ieşit grădini spânzurate de-acum, zăgazurile împotriva Mării, fâşiile de apă curgătoare pe alei şi palatul cu ferestre mari, care privesc departe. Felul cum s-a născut palatul, desvoltările şi înţelesul lui mai adânc le-a zugrăvit, cu tot fiorul ctitorului şi artistului, Regina Maria însăşi. Plopul aplecat peste luciul şoptitor şi morile încovoiate sub olane roşii au fost începutul. Dacă începutul n-a fost un lucru mult mai intim, chemarea Mării pentru cineva care era o fiică a ei şi venea din ţări unde Oceanul bate picioarele castelelor medievale cu berbeci de talazuri şi cu pâlcuri ţipătoare de pescăruşi! Balcicul s-a deşteptat, după această descoperire, altul.”[13]

Născută pe o insulă, copilărind şi petrecându-şi clipe de vis în universul de basm al mării, Regina Maria este atrasă de oaza de verdeaţă şi flori de la malul mării, acolo, la Balcic, cât şi de peisajul selenar cu reflecţii de argint şi parfum oriental.

În anul 1925, geograful George Vâlsan face o descriere a acestui colţ de rai: „Există în ţara noastră un ţinut de o frumuseţe de basm. Avem o fereastră prin care până acum nu au privit decât pictorii noştrii şi artista de o înţelegere atât de subtilă a frumuseţilor naturii, care e M. S. Regina” sau „un mic raiu, care realitatea e atât de apropiată de vis, încât ajunge să trăieşti în el două-trei zile ca să închizi în suflet una din cele mai încântătoare amintiri pe care le poate da viaţa”.[14]

Farmecul şi atracţia erau date de faptul că „e singura noastră regiune litorală, pe care se ridică înălţimi cu aspect de munte, pe care se întind păduri umbroase şi pline de izvoare, pe care te poţi bucura de privelişti neaşteptate, de la povârnişuri cu linii armonioase ca un gât de lebădă – de la Ecrene, – până la zbuciumul terenului sugerând un cataclism terestru – de la Balcic”.[15]

Oare acest amestec de sol selenar cu flori exotice, înviorat de izvoare ce se varsă în albastrul intens al mării au fascinat-o pe artista visătoare care era Regina Maria? Probabil! Oricum, geograful ne aminteşte: „Aceste râpe albe, scânteind în soare, între albastru stins al cerului şi albastru adânc al mării, a făcut pe un călător de pe un vapor să şoptească odată cuvintele: «coasta de argint». Morgoci a auzit şi a consacrat expresia.”[16]

În vara anului 1938 starea de sănătate a M. S. Regina Maria s-a înrăutățit iremediabil și   aflându-se la Pelișor, în ziua de 18 iulie, ca urmare a unui şoc hemoragic, aceasta a murit la ora 17.38 în cel de-al 63-lea an al vieţii.[17]

Moartea Reginei Maria a adus tristețe în toată țara și a fost prezentată pe larg în presa vremii.

Cărturarul Sextil Pușcariu descrie momentul cu un plâns interior, cu o tristeţe gâtuită: „Am defilat pe dinaintea catafalcului din Palatul Cotroceni. Maria – şi după ce moartea a egalat-o cu toţi oamenii – era tot frumoasă, nespus de frumoasă în liniştea senină şi bună pe care i-a împrumutat-o veşnicia”.[18]

După deschiderea testamentului, în noaptea aceleiaşi zile, ora 24, se dispune efectuarea autopsiei, îmbălsămarea şi separarea inimii, potrivit dorinţei testamentare a reginei. Din echipa desemnată să efectueze autopsia a făcut parte prof. dr. Nicolae Minovici şi dr. Mircea Iliescu.[19] Se dispune prelevarea inimii şi îmbălsămarea ei.

Conform dorinţei exprese și a codicilului testamentar al reginei, inima îmbălsămată a fost împachetată în vată cu formol şi a fost pusă într-o casetă octogonală de argint în greutate de 561g, creaţia unui atelier francez. Această casetă, cu patru statuete în colţuri, a fost gravată şi ornamentată cu 307 pietre preţioase – briliante, safire, rubine. Potrivit inscripției existente la baza statuetei cu șoim, aceasta a fost executată la începutul secolului al XX-lea de Maurice Froment și a fost dăruită de doamnele din România viitoarei regine atunci când a venit în ţară, fapt atestat şi de inscripţia gravată: ALTEŢEI SALE REGALE PRINCIPESEI MARIA A ROMÂNIEI: DOAMNELE ROMÂNE.

Caseta octogonală a fost învelită în mod simbolic cu un drapel dublu – o faţă cu steagul României, cealaltă cu steagul Marii Britanii. De fapt „old Union Jack”.[20]

Caseta de argint a fost introdusă într-o casetă de bijuterii în greutate de 8.100 g de argint aurit, având formă paralelipipedică și capac ce are la cele patru colțuri șuruburi de platină ornamentate cu briliante.

Capacul se termină cu o ornamentație piramidală în formă de coroană, în vârful ei fiind chiar coroana regală a României care se sprijină pe steagul României lucrat din email colorat.

Fațeta anterioară de formă dreptunghiulară are câmpul aurit și ornamentat cu elemente florale în relief – așa cum sunt și celelalte fațete –, iar în partea centrală de sus se găsește un M ornamentat cu 19 briliante, peste această literă cu valoare simbolică existând un semicerc unde sunt gravate stemele județelor Dorohoi, Brăila, Gorj, Tulcea, Buzău, Fălciu, Tutova, Dâmbovița, în alternanță cu dreptunghiuri albastre cu monturi de pietre prețioase.

Fațeta posterioară are semicercul ornamental la fel, dar aici apar stemele vechilor județe Romanați, Teleorman, Olt, Constanța, Putna, Vâlcea, Bacău, Argeș, Roman.

Fațeta laterală stânga are reliefat în semicercul ornamental stema județelor: Neamț, Vaslui, Tecuci, Ilfov, Dolj, Vlașca, iar fațeta laterală dreapta are stema județelor Iași, Mehedinți, Ialomița, Giurgiu, Suceava, Botoșani, Râmnic.[21]

Regele Carol al II-lea a consemnat momentul din 23 iulie 1938, în care a preluat caseta cu inima mamei sale: „La 7,30, slujbă de seară, ultima din Cotroceni, la care asistă toți. A fost un moment extrem de emoționant, când Zwiedinek, luând din sicriu caseta cu inima, mi-a înmânat-o ca s-o învelesc, așa cum a fost dorința Mamei, în drapelul englezesc și românesc. Am chemat frații să mă ajute și pe toți ne-au podidit lacrimile.

Învelită în drapelele [acestea], caseta am depus-o într-una mai mare. Pe urmă, luată de Adjutant, a fost dusă și așezată în biserica din Cotroceni, unde va rămâne până în ziua când vom hotărî transportul la Balcic.”[22]

Regina Maria a iubit mai mult ca oricine florile şi marea, a văzut materializarea frumosului în Dumnezeu şi a deschis inima spre a alina suferinţele şi a îndeplini doleanţele tuturor celor care i-au cerut sprijinul. Este impresionantă descrierea bisericii Stella Maris, pe care ea a ctitorit-o la Balcic ca loc în care a dispus să-i odihnească inima după moarte:

„Stella Maris e cea mai mică biserică din ţară. Poate se crede că ar fi fost mai vrednic de-o regină să ridice o catedrală, un mare monument în care să se îngrămădească mulţimile; dar atunci ea n-ar fi putut fi zidită pe o prispă deasupra Mării şi nici n-aş fi fost în stare s-o fac numai din singure mijloacele mele, căci nu trăim în zile de mari avuţii, şi ne-am umilit cu toţii şi suntem siliţi să ne tăiem şi visurile după timpurile pe care le trăim. Iată de ce Stella Maris a ieşit cu totul smerită. Făptura ei e curat bizantină, iar frumuseţea îi stă numai în măsura fără pereche a părţilor. E răsfrângerea aidoma a unei mici biserici descoperită într-un îndepărtat cătun din Cipru. În clipa când am văzut-o acolo, mi-am dat seama că acest paraclis şi nu altul era menit să fie zidit pe pământurile mele de la Mare. Singura deosebire e că piatra e piatră de Balcic, de un boiu atât de cald încât parcă păstrează pe faţa ei razele soarelui, şi ca în loc să fie săracă şi goală pe dinăuntru, s-a făcut un mic giuvaer de felurite culori în care domneşte albastrul, albastru pentru că biserica e închinată Maicii Domnului de la Mare.

Încă de pe când eram copil mă simţeam atrasă către bisericile ortodoxe; datorită fără îndoială în parte mamei, care era o fierbinte ortodoxă şi ne lua de mici de tot cu ea, în paraclisele mărunte ridicate credinţei ei, în orice ţară ar fi fost sortită să trăiască; dar mai era şi pentru că în ele mi se părea că aflu mai multă taină decât în orice alte locaşuri de rugăciune. E ceva în altarul ascuns care strecoară acea simţire a Sfintei Sfintelor, acel minunat ceva mai presus de înţelegere. Lumânările, cântecele de mare slujbă, icoanele, lumina slăbită, toate acestea mă mişcau straniu, dar cred că tocmai pe atunci, când nu eram decât o gânganie mică fără nici o pricepere, ceea ce-mi tulbură coardele simţirii era mai presus de orice îndemnul nezăgăzuit către frumuseţe. Frumosul înseamnă închipuire, şi înseamnă în acelaşi timp dragoste de Dumnezeu şi de tot ce duce mintea dincolo, peste ceea ce poate să deosebească ochiul. Frumosul era totdeauna calea, poteca şi, ca să zic aşa mijlocul.”[23]

Augusta dorinţă este dusă la îndeplinire şi casetele cu nestemate, conţinând inima îmbălsămată a „Reginei inimilor” rămâne pentru două luni la biserica Mănăstirii Cotroceni și apoi, cu ceremonial religios și militar, este dusă la biserica Stella Maris din parcul amenajat de ea la Balcic, pe Coasta de Argint.

Vineri, 28 octombrie 1938, caseta de argint și aur cu inima reginei Maria este luată de la Cotroceni de adjutanții regali general Mihail Gheorghe, lt.- col. Filiti C., lt.-col. Rusescu D. Radu și depusă în vagonul 42 al trenului regal. La ora 23.45 trenul părăsește gara Mogoșoaia și sosește în dimineața zilei de 29 octombrie în gara din Medgidia. Cortegiul funerar se desparte, o parte se îndreaptă spre Constanța și alta spre Bazargic. La ora 7.30 trenul ajunge în gara Constanța port, iar caseta de aur cu inima este luată de escorta formată de comandor Zlatian Paul, comandor Constantinescu Mihail, comandor Vlădescu Mihail și depusă pe distrugătorul „Regina Maria”. La ora 7.45 nava militară se pune în mișcare și ajunge împreună cu distrugătorul „Regele Ferdinand” în jurul orei 10.30 în portul liniștit de la Balcic. Ofițeri ai Marinei Regale Române coboară inima pe o șalupă cu motor care era însoțită de o pilotină și o duc la debarcader.

Pe uscat au sosit cu trenul la Bazargic (azi Dobrici) alți membri ai familiei regale: Principele Nicolae, Principesa Elisabeta, Arhiducesa Ileana cu Anton de Habsburg, Principesele Hohenlohe, precum și alte persoane oficiale: ministrul palatului, Urdăreanu, general Paul Teodorescu, ministrul aerului și marinei, general Balif, general Zwiedeneck, doamna Mavrodi, general Mihail, dr. Mamulea. La coborârea din tren au fost întâmpinați de C. Flondor, mareșal al Curții, Ion D. Georgescu, primarul orașului, lt.-col. Eugen Georgescu, în continuare s-a plecat cu automobilele la Balcic.[24]

Cortegiul regal, din care făceau parte Regele Carol al II-lea și Regele Mihai, Principele Nicolae, Principesa Elisabeta, Principesa Ileana, Anton de Habsburg și suita, a avut în frunte pe

P.S.S. Gherontie și preotul Caramanț, comandor Zlatian Paul care ducea caseta de aur, comandor Constantinescu Mihail, comandor Vlădescu Mihail.

La 29 octombrie 1938, ora 11, de ziua de naștere a Majestății Sale Regina Maria, acest cortegiu pleacă de la debarcader spre biserica Stella Maris unde se va săvârși serviciul religios. De pe distrugătorul „Regina Maria” se dă onorul cu 21 de salve de tun. La intrarea în grădinile de la Tenha-Juvah, o companie de gardă de la Apărarea Maritimă sub comanda lt. Trache și lt. Grabroveanu a dat onorul și s-a intonat imnul funebru.

Caseta cu inima Reginei Maria este depusă în urna de marmură albă și va rămâne la Balcic, în cea mai mică biserică din țară.

Este cunoscut că, în decursul timpului, Marina Română a dat onorul și a omagiat pe augusta protectoare. Registrul istoric al navelor militare române evidențiază participarea lor la diverse evenimente maritime particulare dedicate reginei Maria, mare iubitoare și ocrotitoare a marinarilor.[25]

„Iar inima Reginei, care a fost depusă după înalta-I dorință în capela Stella Maris dela Balcic, va lumina peste veacuri ca un far strălucitor, cărările conștiinței românești.”[26]

Vâltoarea luptelor pentru reîmpărţirea lumii a făcut ca, în urma tratativelor româno-bulgare din septembrie 1940 de la Craiova, România să piardă Cadrilaterul. Astfel, după numai doi ani de odihnă, inima Reginei Maria avea să călătorească din nou, lăsând în urmă adâncurile albastre ale mării, rozele şi iasomia, mimozele, narcisele, crinii, lăcrămioarele, chiparoasele, zambilele, lalelele, viţa-de-vie, migdalii şi smochinii, rodiile, dar mai ales amintirile şi visurile unui crez tandru și romantic.

Principesa Ileana, fiică preferată și iubită, îşi aminteşte acest trist moment: „Cu cîteva ore înainte ca Bulgaria să ia în posesiune acel pământ pe care România fusese şantajată atât de nedrept să-l cedeze, credinciosul aghiotant al mamei, Generalul Zwiedineck, a luat caseta în care se găsea inima mamei şi a dus-o la Bran, unde am aşezat-o în mica noastră biserică de lemn. Mai târziu a fost săpată o capelă în stânca din spatele bisericii. O cărare întortocheată cu scări urcă până la ea. Acolo am aşezat caseta care conţinea inima. Acolo stă deoparte, singură – relicvă uşor accesibilă tuturor.”[27]

La acţiunea de salvare a inimii a contribuit şi primarul din Balcic, care a reuşit, înainte ca autorităţile bulgare să preia administrarea localităţii, s-o ia şi s-o îmbarce. Astfel, caseta cu inima reginei a călătorit pe mare de la Balcic la Constanţa la bordul distrugătorului „Regina Maria” escortat, probabil, de două canoniere.

În timpul cercetărilor am trăit emoția de a mai găsi încă marinari care au participat la acest eveniment.

Caseta ce conţinea inima îmbălsămată a reginei a ajuns mai întâi la Palatul Cotroceni şi, la insistenţele principesei Ileana, cu aprobarea regelui Carol al II-lea, a fost transportată la Bran.[28]

Urna funerară cu inima Reginei Maria a fost adusă la Bran de personalităţi din anturajul reginei, buni cunoscători ai sentimentelor pe care regina le nutrea pentru Castelul Bran şi ţinutul ce-l înconjura.

Imediat după aşezarea urnei în stânca din faţa castelului „s-a pus pază la «Inima Reginei» dar curând s-a renunţat şi nimeni nu s-a gândit că ar putea cineva să-l vandalizeze”.[29]

Ca semn de pioasă amintire și profund omagiu, domnița Ileana, în anii grei de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, începe construirea, în apropiere de mormântul cu inima reginei Maria de la Bran, a unui spital pentru răniți, arătând că îl închină „memoriei ei iubite și sfinte.” „Atunci când Regina Maria a intrat în lumea celor drepți, ne-a lăsat simbol al marei iubiri ce a purtat poporului român inima ei, inima ce stă de veghe într-o nișă săpată în stâncile Branului.”[30]

Construcția spitalului „Inima Reginei” începe în iunie 1944 și, la 22 iulie 1944, de onomastica reginei Maria – Sf. Maria Magdalena – este sfințit de I.P.S.S. Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului.[31]

Taina inimii regale din mormântul din stânca pustie o cunoştea cel mai bine domniţa Ileana care descrie momentul în care a părăsit Branul:

„Încă o dată a rămas Mircea să fie singurul păzitor al casei noastre. Dar de data aceasta inima mamei lui, aflată în stînca de peste valea îngustă, îi ţine companie. Am vrut să o luăm cu noi, dar sarcofagul de marmură era atât de bine cimentat în stâncă încât nu am putut nici să-l deschidem, nici să-l mişcăm. Apoi m-am gândit că poate era dorinţa mamei ca inima ei să rămână cu poporul ei, în pietrele şi pământul românesc. Deşi noi toţi trebuia să plecăm, ceva din ea şi din fiul ei mai mic rămânea; un simbol al dragostei şi credinţei pe care nici o putere de pe pământ nu le poate distruge.

Am îngenuncheat împreună cu Anton şi copiii pentru ultima dată la altarul unde era inima şi ne-am rugat adânc în tăcere.”[32]

După plecarea pe drumul fără de întoarcere a Majestăţii Sale Regina Maria, trebuie să remarcăm că biruinţa spiritului său asupra materiei dezvăluie valenţe nebănuite şi dobândeşte valoare de simbol. O dovedeşte chiar faptul că, imediat după 1940, anul în care inima a fost depusă la Bran, monumentul „Inima Reginei Maria” a devenit loc de pelerinaj şi pioasă aducere aminte, de meditaţie şi refacere sufletească în momente grele de cumpănă şi deznădejde.

Edificatoare sunt mărturisirile domniţei Ileana:

„Au fost însă şi multe zile în care a trebuit să mă însingurez ca să mă pot întrema; zile în care a trebuit să urc pe poteca mărginită de flori pînă la scările care duc la capela în care se află inima mamei mele…”[33] sau „cînd aveam nevoie să găsesc puţină mîngîiere, stăteam în uşa capelei şi mă uitam în jos, spre biserica din Bran, sau înspre munţii ce se ridicau în spatele castelului, şi de cele mai multe ori mă cuprindea o mare pace.”[34]

Ne este imposibil să enumerăm pe toţi aceia care în decursul timpului, au rostit o rugăciune, şi-au plecat fruntea sau au pus flori la mormântul „Inima Reginei Maria” de la Bran. Reluând-o pe aceeaşi fiică iubită şi preferată a reginei aflăm: „În altă zi, pe când mă întorceam de la Braşov, am văzut furgoanele de bagaje ale unui regiment şi spre bucuria mea pe unul din ele era pictată monograma mamei mele. Era propriul ei regiment, la care fusese făcută comandantă de onoare: Regimentul 4 Roşiori. Am oprit maşina şi am alergat peste drum către un ofiţer, pe care l-am oprit, ţinând de hăţurile calului său. La început a fost uimit, dar cînd m-a recunoscut un zîmbet larg i s-a întins pe faţă. Din păcate nu treceau prin Bran! Dar în ziua următoare a venit comandantul împreună cu o delegaţie de ofiţeri şi soldaţi din regiment să pună o coroană în capela unde se află îngropată inima mamei mele.”[35]

Brănenii ştiau că în acel loc se găseşte inima reginei, dar nu au vorbit despre acest lucru, ei având dintotdeauna un sentiment de dragoste şi pietate pentru regina care făcuse ca Branul să renască şi care era atât de apropiată sufleteşte de ei.

Bun cunoscător al zonei, primarul din Bran, Ilarie Scorţea, va consemna într-un raport cu privire la monumentele existente la Bran în 22 iulie 1948:

„Adusă de la Balcic în anul 1940 după cedarea Cadrilaterului Bulgariei. Din informaţiile pe care le deţinem, inima este închisă într-o cutie de aur ale cărei dimensiuni nu le cunoaştem care la rândul ei e închisă, într-o cutie de metal. Deasupra se află un bloc de marmură. De partea de sus atârnă o candelă. Toate acestea sunt introduse într-o săpătură în stânca dealului Măgura de lângă Spitalul de Stat Bran. În faţă are un grilaj de fier închis cu lacăt format în totalitatea lui din fosta Cruce a Reginei Maria. Deasupra întregului edificiu se află construită din marmoră insigna fostei Regine Maria.”[36]

Acest raport este preluat de Consilieratul Cultural Braşov, care, la 12 august 1948, informează Direcţia serviciului cultural din judeţe a Ministerului Artelor şi Informaţiilor: „Din informaţiuni, inima este închisă într-o cutie de aur ale cărei dimensiuni nu se cunosc, care cutie este închisă la rândul ei în altă cutie metalică. Deasupra se află un bloc de marmură de care este atârnată o candelă la partea superioară a blocului. Toate acestea sunt introduse într-o spărtură în stânca Dealului Măgura de lângă Spitalul de Stat Bran. În faţă are un grilaj de fier închis cu lacăt format în totalitatea lui din fosta cruce a Reginei Maria. Nu există nici o semnătură.”[37]

Odihna şi liniştea inimii se tulbură din nou în vara anului 1968. Iată cum descrie acest nefericit moment istoricul dr. Florin Salvan: „În acest orizont naţional dramatic, inima Reginei Maria e adusă de la Balcic la Bran, într-un alt peisaj natural încântător, egal de îndrăgit de suverană. Regina Maria primise aici, în dar, vechiul castel medieval, la 1 decembrie 1920, de la oraşul Braşov. «Racla» cu inima reginei a fost aşezată într-un «cavou» săpat anume în stâncă, pe malul stîng al apei Turcul, vis a vis de castel, un autentic spaţiu mioritic. În acest loc tainic şi ocrotit s-a odihnit inima Reginei Maria pînă în primăvara anului 1968, cînd a fost «dezgropată».

Scena aceasta s-a petrecut în luna iunie; am fost şi eu, pe neaşteptate, martor la ea. Lucram atunci, pentru scurtă vreme, la Inspectoratul Şcolar Judeţean Braşov, condus de Elena Georgescu, profesoară de geografie.

Eliberat de spaima îngrădirilor ideologice, care m-a mistuit peste patru decenii, pot acum să arăt, să zicem, în spirit pozitivist, acest mister.

Conducătoarea Inspectoratului şcolar mă ia pe nepregătite, în dimineaţa amintită, împreună cu un alt coleg, să mergem la Bran în inspecţie. Ne oprim la Consiliul popular local. Era o practică obişnuită. Ne întîmpină Ion Boş, vicepreşedinte. Nu se discută însă probleme de învăţămînt. E. Georgescu cere lui I. Boş să ne arate locul cu inima reginei. Suntem imediat la «cavoul» regal. Îl privim. Vedem în interior, printr-o uşă cu gratii, fără lacăt, întredeschisă, un cub alb, mare, de marmură. Era «sicriul» regal.

Un moment de tăcere spontană. Mă duc din nou înfiorat cu gîndul la tragedia naţională din 1940, care după Basarabia, Bucovina de Nord şi Transilvania de Nord, a mutat în al treilea act şi inima Reginei Maria de la Balcic, la Bran. Mai văzusem acest «cavou» în anul 1943. Era închis atunci, parcă, cu o uşă de lemn. Oricum, el a rămas un loc discret, de pioasă reculegere şi amintire.

Aud deodată că E. Georgescu spune lui I. Boş să aducă nişte oameni, să-l cheme şi pe Titus N. Haşdeu, directorul Muzeului Bran, «să vedem ce-i în acest cub». Am rămas, fireşte, surprins şi nedumerit. Crezusem la început că şefa noastră dorise doar să vadă «cavoul» regal. Era ceva natural: omul are dorinţa de a şti, de a cunoaşte. Nu venisem aşadar la o inspecţie şcolară…

Revine imediat I. Boş cu vreo trei, patru oameni. Soseşte şi T. N. Haşdeu. Începe  operaţia de «dezgropare». Cubul-raclă nu-i numai mare şi frumos, ci şi foarte greu. Se scoate anevoie din cavou. Dar după mai multe opintiri, cavoul rămîne gol.

Momentul de cumpănă trece. Lucrătorii introduc icurile de lemn cu care veniseră, la întîmplare, sub latura superioară. Lovesc ritmic în icuri, schimbîndu-le dintr-un punct în altul. Un colţ al capacului de marmură albă, minunată, zboară în fărîme. Operaţia progresează încet. Pot reflecta la piramida dezgropată de egiptologul Goneim Zaharia. El a avut o neplăcută surpriză: sarcofagul era gol! Fusese jefuit. Dar racla regală fusese închisă ermetic. Ea nu trăda nici o urmă de violenţă. O profanare urmată de jaf părea exclusă.

Se apropie momentul culminant. Lespedea de deasupra este ridicată. Privim curioşi interiorul, unde se află o pînză albă, întunecată pe alocuri de mucegai. Se ridică şi sub ea apare o altă pînză veche: drapelul nostru tricolor, atins şi el din loc în loc de mucegai. E scoasă şi pînza-drapel. O emoţie greu de mărturisit mă cuprinde. Înaintea ochilor apare o splendidă cutie de aur, bogat presărată cu tot felul de pietre preţioase. Ea e împodobită cu o diademă avînd inscripţia «Reuniunea Femeilor Române din Basarabia» şi cu stemele tuturor provinciilor româneşti reîntregite. Alegerea acestei cutii ca loc etern pentru inima sa, care a vibrat pentru unitatea noastră naţională, are o valoare anume, în cartea sa «Povestea vieţii mele», Regina Maria scria cu emoţie: «Regele Ferdinand, modest şi loial, e slăvit ca dezrobitor şi e primul Rege al tuturor românilor. Cum să nu-mi plec fruntea în faţa minunii celor întîmplate? Transilvania, Bucovina, pînă şi Basarabia! România Mare.»

Cutia era închisă şi ea. Se caută cheiţa, în zadar. Cei prezenţi renunţă într-un tîrziu să forţeze capacul. De aceea, atunci nimeni n-a văzut conţinutul ei. Pot spune totuşi că aşa s-au petrecut lucrurile. T. N. Haşdeu, îndemnat de E. Georgescu, duce apoi nepreţuita descoperire la Muzeul Bran.

S-a spus atunci de cineva că această dezgropare a fost necesară pentru salvarea relicvelor.

Mă grăbesc însă să fac aici o remarcă: racla cu inima reginei a stat liniştită în cavoul brănean 28 de ani şi nimeni n-a pîngărit-o. Cavoul s-ar fi putut închide, pentru o mai multă siguranţă, cu o uşă de beton.

A rămas pentru mine o enigmă dacă E. Georgescu a iniţiat sacrilegiul sau dacă a îndeplinit cumva porunca vreunuia mai mare, rămas în umbră…

Episodul de la Bran a fost discutat, incontestabil, între oficialităţile locale. După o zi sau două, E. Georgescu mi-a mărturisit că a fost chemată la judeţeana de partid de Gh. Pană, primul secretar de atunci, la raport. Avea însă un aer senin. Discret, mi-a strecurat ideea că dr. Emil Micu, brănean de origine, fost director al Muzeului Bran, ar fi făcut o reclamaţie împotriva celor petrecute. De aici, trag concluzia că dezgroparea a fost hotărîtă mai sus.

Peste o săptămînă şi ceva, într-o duminică, am plecat cu familia în excursie la Bran, la o serbare folclorică. Dumitru Cristea, activist de partid, cu care ne-am întîlnit, ne-a dus la muzeu, la directorul T. N. Haşdeu, să vedem inima reginei. Cutia dezgropată era într-adevăr expusă în biroul directorului. Eram din nou înaintea ei. O priveam lung, în tăcere. Haşdeu o deschide. Văd în interior o materie organică, spongioasă: inima reginei! Mă uit la ea cu sentimente amestecate. Semnele vremii o acoperiseră cu o culoare cenuşiu-cafenie.

M-a cuprins o undă de tristeţe şi am plecat apoi cu sufletul răvăşit…

După o altă bucată de timp, l-am întrebat pe T. N. Haşdeu ce drum a luat cutia cu inima reginei Maria. Mi-a răspuns că a fost trimisă la Bucureşti, fără însă a-mi da amănunte. Nu am văzut-o însă niciodată expusă în vreun muzeu sau, poate, în tezaurul regal, la Muzeul Naţional de Istorie.

Aşez această tăiere de drum prin memorie sub semnul catharsisului. Braşov, 4 aprilie 1990”[38]

Caseta de aur și argint, cea mai frumoasă dintre casetele Reginei Maria, împreună cu o casetă de argint şi inima formolizată a suveranei, smulse din stânca de la Bran, au fost duse în depozitele Muzeului Naţional din Bucureşti.

În decursul timpului mulți oameni și-au exprimat indignarea și au avut loc numeroase proteste care vizau inacceptarea ca prevederile unui testament regal să fie încălcate în mod lamentabil.

O contribuție semnificativă în opera de salvare a inimii Reginei Maria din depozitele de la Muzeul Național de Istorie din București și așezarea ei într-un loc demn de rangul, personalitatea și meritele sale istorice, în conformitate cu prevederile sale testamentare și dorința familiei, a fost publicarea lucrării Inima Reginei Maria[39] și difuzarea Memoriului înregistrat la Primăria Bran cu nr. 9388 din 1 dec. 2005.

După ani de zbucium, în 3 noiembrie 2015 are loc Ceremonialul Întoarcerii Inimii Reginei Maria de pe rafturile muzeului din capitală la Castelul Pelișor din Sinaia și depunerea urnei funerare în Camera de aur a castelului, acolo unde ea a bătut pentru ultima oară.

Este un act de reparație morală, creștină și justițiară.

————————————————-

[1] Arhivele Naționale București. Copie Arhiva Muzeului Național Bran.

[2] Testamentul M. S. Regina Maria și Scrisoarea către Țară au fost publicate în presa timpului.

[3] Regina Maria, Scrisoarea către Ţară. Carol al II-lea, rege al României, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, vol. I (1904 – 1939), Curtea Veche Publishing, București, 2003, p. 279.

[4] Credinţa în „viaţa de după moarte” îmbracă forme variate de la o regiune la alta a globului, de la o civilizaţie la alta, în funcţie de perioada istorică, religie, cultură etc.

[5] Ray Baker Harris s-a născut în 1907 în Filipine, unde tatăl său a construit prima cale ferată. A studiat la Universitatea Stanford din California, a lucrat o perioadă ca editor la New York, iar mai târziu ca bibliotecar la Biblioteca Congresului de la Washington.

[6] „Testamentul” – afirmă regina Maria – „a fost redactat, scris, datat şi semnat de mâna mea la Tenha-Juvah, Balcic, Joi 29 iunie 1933.”

[7] Credința și importanța clopotului în cadrul cultului morților amintește de clopotul de la templele indiene.

[8] Maria, Queen of Romania, Americans and Queen Marie of Romania: A Selection of Documents, editată de Diana Fotescu, The Center for Romanian Studies, Iaşi, Oxford, Portland, 1998, p. 95; Ileana, principesă a României, arhiducesă de Austria, Trăiesc din nou, Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 199.

[9] Diana Mandache, Balcicul Reginei Maria, Curtea Veche Publishing, București, 2014, p. 166 – 167.

[10] Florea Jebeleanu, Igriș-Monografie, ediție electronică.

[11] Ziua de Cluj, 2004. Convorbiri literare, 2004.

[12] Maria, Queen of Romania, op. cit.

[13] Emanoil Bucuţa, Balcicul, Cronicar, p. 61 – 63, ibidem, în Boabe de grâu, anul II, nr. 5/1931, p. 267. Pornind de la data publicării articolului, apreciem că momentul în care regina a venit la Balcic a fost prin anii 1922, 1923.

[14] G. Vâlsan, op. cit., p. 63.

[15] Ibidem, p. 64.

[16] Ibidem, p. 65.

[17] Sub titlul „Date inedite privind boala şi moartea Reginei Maria”, în Viaţa medicală nr. 5/31 ianuarie 1997, p. 7, sunt publicate două articole: Sanda Hondor, Mioara Georgescu, „Dosarul medical”; I. Bruckner, „Consideraţii clinice, pe baza unei cercetări mai nuanţate a documentelor medicale”, p. 7. Pentru alte detalii, a se vedea şi Hannah Pakula, Ultima romantică. Viaţa Reginei Maria a României, Lider, Cartea pentru toţi, p. 523, 528. Carol al II-lea, rege al României, op. cit., p. 278. Mihail Mihailide, Medicii regilor României, Viața Medicală Românească, București, 2016, p. 213 – 242.

[18] Sextil Puşcariu, Jurnal, ms. Fragmentul a fost publicat de E. Stoian în „Amintirile Branului. Sextil Puşcariu şi Regina Maria”, în Cuvîntul, nr. 6/iunie 1999, p. 14.

[19] Sanda Hondor, Mioara Georgescu, op. cit., p. 7; I. Bruckner, op. cit., p. 7.

[20] Diana Mandache, op. cit., p. 167 – 168.

[21] Titus N. Hașdeu, „Inima Reginei Maria”, în Cumidava, nr. XXVII, Brașov, 2004, p. 274 – 275.

[22] Carol al II-lea, rege al României, op. cit., p. 283.

[23] Regina Maria, „Stella Maris. Cea mai mică biserică din ţară”, în Boabe de grâu, anul I, nr. 9/1930, p. 515 – 524.

[24] Arhivele Militare Române, fond 1683, Dosar nr. 657, f. 284-285. Apud Marian Moșneagu, Regele și Regina, File din istoria distrugătoarelor & fregatelor „Regele Ferdinand” și „Regina Maria”, Muntenia, Constanța, 2005, p. 339.

[25] Alexandru Mîrșu, Andreea Atanasiu-Croitoru, Ion Custură, Tiberiu Liviu Chodan, De la Divizia de Mare la Flotilă: 1896-2011, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2011, p. 383, 399, 419; Marian Moșneagu, op. cit., p. 339, ibidem, în Universul, nr. 298, 1938, p. 1.

[26] C. Ș., „Moartea Reginei Maria”, în Calendar Universul, 1939, p. 244.

[27] Ileana, principesă a României, arhiducesă de Austria, op. cit., p. 200.

[28] Informaţii culese de la Muzeul Marinei Române din Constanţa și de la marinari de pe fregata „Regina Maria”, de exemplu, contraamiral de flotilă Traian Anderson. A se vedea şi Cătălin Gruia, „Pribegia unei inimi regale”, în National Geografic Romania, nr. 1/01, 2004, p. 12.

[29] Sursa informației: Ioan Chiţu.

[30] Domnița Ileana, Spitalul „Inima Reginei” Bran, 1944-1947, Tipografia „ASTRA”, Brașov, 1947, p. 1.

[31] Ibidem, p. 2. A se vedea Ileana, Princess of Romania, Hospital of The Queenʹs Heart, Rinehart & Company, New York, 1954.

[32] Ileana, principesă a României, arhiducesă de Austria, op. cit., p. 376

[33] Ibidem, p. 225

[34] Ibidem, p. 226

[35] Ibidem, p. 219.

[36] Arhivele Naţionale Braşov, Primăria Bran, Dosar 100/1948. A se vedea şi documentul din 29 oct. 1948 semnat de acelaşi autor.

[37] Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Ministerul Artelor şi Informaţiilor, dosar nr. 357, Consilieratul Braşov (iulie 1948 – ianuarie 1949), f. 202.

[38] Florin Salvan, „Ce s-a întâmplat cu inima reginei?”, în Tribuna, nr. 16/19 aprilie 1990, Cluj-Napoca, 1990, p. 3.

[39] Pentru realizarea acestui articol am folosit o parte din lucrările noastre pe această temă: N. Pepene, Emil Stoian, Inima Reginei Maria, Ilustratis, Brașov, 2005; Emil Stoian, „Înzestrarea şi înfrumuseţarea Branului cu monumente religioase în timpul Reginei Maria”, în vol. Acta Terrae Fogarasiensis, lucrările Colocviului Naţional ,,Monumentele României – Patrimoniul Naţional şi Universal”, ed. a V-a, Făgăraş, 7 septembrie 2012, p. 131 – 150; Emil Stoian, Regina Maria în amintirile Branului, Marist, Baia Mare, 2012; Emil Stoian, Splendoarea Branului, Pastel, Brașov, 2017.