Caucazul de sud, identitate si schimbare

Doamnelor si domnilor,

Evenimentul de astazi* este semnificativ pentru tarile din jurul Marii Caspice, pentru Caucazul de sud, dar mai ales pentru noi, cei care venim din afara acestui spatiu geopolitic. In anii ’60, Clubul de la Roma si-a creionat identitatea incepand sa vorbeasca despre problemele carora omenirea urma sa le faca fata in mileniul al III-lea. Reuniunile, seminariile sau conferintele acestui grup nu au schimbat radical, direct si ad-hoc mersul lucrurilor in Uruguay, Tokyo sau Johannesburg. Dar au nascut idei la cel mai inalt nivel al vietii politice mondiale. Ideile de acum douazeci de ani, ca si cele pe care le-am ascultat ieri si astazi la Baku nu au avut si nu au efecte directe politice, economice sau sociale. Insa ele ne fac sa intelegem mai bine starea lumii, prin cuvintele unui azer, turc, armen, rus, american sau roman.

Traim intr-o lume complexa si institutile mass-media par ca ne infatiseaza aceasta complexitate in toata splendoarea ei. Insa, daca suntem suficient de atenti, desoperim ca este vorba doar despre fascicole ale realitatii. Daca ar fi sa lasam la o parte, pentru o secunda, acest “fascicol luminos”, am sesiza o multime de alte lucruri, iar prioritatile s-ar aseza intr-o ordine diferita. Daca m-as distanta de problema securitatii si stabilitatii in aceasta parte de lume, pret de trei randuri, am putea cita alte segmente din realitatea omenirii de azi: de exemplu, din momentul in care mi-am inceput expunerea, in numai cateva minute, pe continentul african 15-20 de copii au murit de foame, iar alti 20-30 s-au nascut pentru a le impartasi soarta. Asisderea, enorm de influentul canal mondial de televiziune de stiri CNN, zdrobitor de bine informat si de profesionist, are o emisiune intitulata “Your World Today” (lumea ta astazi). De fapt, emisiunea este tot un fascicol al realitatii, asa cum am mentionat mai sus, si nu realitatea intreaga. Fiindca “lumea ta astazi” nu este, de fapt lumea ta. Este o “parte a lumii tale”, poate cea mai importanta, poate cea mai relevanta, poate cea mai semnificativa, poate cea mai la moda, dar ea nu are cum sa fie, pentru fiecare dintre noi, “lumea mea”.

Documentele care vorbesc despre politica interna sau externa a tarilor din Caucazul de sud, luarile de pozitie din ultimii ani au cerut adesea adancirea procesului democratic in aceasta parte de lume, protectia drepturilor omului, consolidarea rolului femeii, intensificarea dezvoltarii economice sau reducerea saraciei. Nimeni nu cred ca a putut oferi, insa, solutia pentru aceste chestiuni. Nimeni nu a stiut cum se poate reaseza o societate dupa 70 de ani de comunism si de paralizie a responsabilitatilor sociale reale.

Am zambit cand am citit ca, dupa destramarea URSS, statele din jurul Marii Caspice au semnat o “conventie-cadru pentru ecologia si mediul caspic”. Parea un document destinat unui alt timp istoric. Si, provenind dintr-o societate care a experimentat o jumatate de secol de comunism, am constatat adeseori ca “momentul” realitatii politice si “momentul” realitatii mentalului colectiv sunt, in mod evident, decalate.

Revolutiile sfarsitului deceniului al noualea al secolului trecut, inainte de a fi expresia dorintei tarilor din estul Europei de a impartasi valorile vestului european, au fost expresia nevoii de “aer proaspat” a acestor popoare, a lepadarii “tuburilor de oxigen” si reinvatarea respiratiei naturale. Nici atunci “momentul” politic si cel geopolitic nu au cunoscut o suprapunere cu “momentul” mentalului colectiv. Daca la nivelul sistemului international se destrama realitatea bipolara, in tarile noastre putini oameni vedeau lucrurile in acest sens si unora putin le pasa. Castigarea libertatii de expresie, inlaturarea temerilor si primele contacte cu spatiul european din imediata apropiere, primele dorinte implinite ale unei lumi descatusate contau mai mult pentru popoarele noastre, intr-un prim moment, decat valorile comune pe care, in mod natural, ne-am angajat sa le impartasim, de atunci incoace.

Am venit cu totii la Baku in dorinta de a inchega, poate, o viziune asupra stabilitatii si securitatii acestei zone vitale de pe glob, pentru a intelege care sunt problemele regiunii, care sunt proiectele noastre si ale vecinilor. Expertii politico-militari din diferite tari vor vorbi despre geostrategie si energie, despre conflicte inghetate sau fragilitatea intelegerilor provizorii. Va propun sa consideram trei dimensiuni fundamentale pentru un dialog complet: “momentul” liderilor si al formatorilor de idei, “momentul” dorintelor populatiilor acestei zone si decalajul dintre cele doua “momente”.

Cat de mult conteaza ce isi doresc oamenii?

In secolul al XVII-lea, cand statul-natiune devenea principalul actor si subiect al relatiilor internationale, nimeni nu i-a consultat pe europeni daca isi doresc sa traiasca in cadrul acestui tip de entitate. Au urmat cele mai cumplite razboaie din istoria omenirii si sistemului i-au trebuit peste trei sute de ani ca sa se stabilizeze in forma pe care o cunoastem acum, la scara globala. Europa a exportat sistemul statului-natiune intregii lumi. Uniunea Europeana este proiectul post-modern, suprastatal, avansat institutional, pe care Europa il ofera lumii acum. Multi europeni nu il inteleg, unii nu il agreeaza, important este ca acum nu mai moare nimeni, opunandu-se lui. Asadar, liderii incearca sa clarifice acum “visul european”, iar populatiile ii vor da consistenta pana la finalul secolului acestuia. Explicatiile asupra acestui proces le vor da istorici care nu s-au nascut inca.

Regiunea Caucazului de sud si a Marii Caspice apare adesea definita ca instabila si volatila. Nu as defini aceasta zona astfel. Este, cred, mai potrivit sa o numim o zona indecisa.

O sursa a nelinistilor in aceasta parte de lume pare a fi radicalizarea sentimentelor legate de legitimitatea anumitor posesiuni teritoriale. Romania si Ungaria au avut perioade istorice in care dispute de acest gen au fost virulente si, uneori, au atins absurdul. Daca ne-am lasa pe mana unei parti a istoricilor romani si unguri, aceasta chestiune ar fi, inca, un focar de tensiune si instabilitate pentru Europa de est. Dar tarile noastre au atins “momentul” istoric in care aplecarea catre extremism si izolare, intr-un joc pagubos ambelor parti, se limiteaza la un cerc ce nu mai produce efecte semnificative. Depasirea momentelor de incrancenare si izolare se produce lent, dar are efecte benefice pentru sanatatea societatilor noastre si a societatii umane, in ansamblul ei.

Limitele ideologice si vederile inchistate au produs in tara de unde vin milioane de victime. Nu ma gandesc la pierderi efective de vieti omenesti, ci la victimizarea prin irosirea vietii oamenilor, prin irosirea calitatatii personale a atator romani. Trecand pe strazile Bucurestiului, saptamana trecuta, am vazut un grup de pensionari italieni, turisti destinsi care se fotografiau in capatul unui bulevard central. La cativa metri de ei, un pensionar roman, imbracat cu un sacou din anii ‘60, ii urmarea putin nedumerit si intrigat. Nu pot sa stiu exact ce era in mintea lui, dar stiu ce ce am simtit eu. Am vazut efectele a doua sisteme. La finalul vietii, italienii reuseau sa isi indeplineasca vise ale tineretii, sa vada locuri pe care si le doresc, sa se bucure, in mod simplu, de binefacerile catorva zeci de ani de munca onesta, intr-o tara normala. Pensionarul roman, la apusul vietii, abia isi plateste intretinerea si nu va apuca sa-si implineasca visele tineretii, pentru ca sistemul nici macar nu l-a lasat sa aiba vise. Una dintre satisfactiile mele referitoare la epoca pe care Romania o traverseaza acum este ca, in internet-café-urile din Romania si Italia, copiii nostri, cei nascuti in ultimii douazeci de ani, au un start sensibil egal. Iar visele lor se vor implini mai repede decat atunci cand vor fi de varsta a treia.

Lupta pentru putere si influenta a fost, de-a lungul istoriei, prezenta in toate colturile lumii si in toate formele de organizare umana. Care este de fapt sensul ei – este ea doar implinirea menirii unor fiinte umane sau are urmari mai generoase, in planul progresului umanitatii, al satisfacerii nevoilor diversificate ale grupului extins? Victoria cvasi-totala, pe glob, a democratiilor liberale a adus cu ea o “reteta” in care principalele elemente sunt libertatea, securitatea si prosperitatea, partenere de drum intr-un sistem care nu este perfect dar care, probabil, este raul cel mai mic al stadiului de dezvoltare al societatii umane pe care-l traversam. Cautarea prosperitatii si a stabilitatii nu este, insa, strict legata de democratia liberala. China dovedeste ca prosperitatea si un anume tip de comunism pot coexista. Emiratele Arabe, Iordania sau Marocul sustin cu mandrie ca monarhia si islamul nu numai coexista cu modernitatea, dar o pot duce la un nivel de invidiat chiar si pentru cele mai dezvoltate democratii!

Cu alte cuvinte, concentrarea pe bunastarea individului si pe stabilitate poate oferi flexibilitate sistemului, oricare ar fi el.

S-a spus, de nenumarate ori, in tarile Caucazului de sud si in cele din jurul Marii Caspice, ca zona aceasta se caracterizeaza printr-o lipsa de legitimitate a institutiilor democratice. Cred ca este putin gresit. Odata ce institutiile exista, schimbarea nu se bazeaza numai pe acestea, nici chiar pe sistem, schimbarea vine de la oameni. Jean-François Revel spunea** ca “experienta ne dovedeste ca prin alegeri se castiga intotdeauna ceva din unghiul democratiei, cu conditia ca acestea sa aiba un minimum de onestitate.” Legitimitatea institutiilor este certamente esentiala, dar nici o institutie nu s-a bucurat de totala incredere si de eficienta din chiar momentul fundatiei ei. Mai intai, institutiile fac pasi gresiti, se straduiesc, comit erori dar, cu timpul, daca reflecta nevoia reala a natiunii, ele devin din ce in ce mai bune si, imperceptibil, cu timpul, ele devin dintr-o data atat de relevante si atat de profund ancorate in realitate, incat ele sunt legitimate de oameni. In acel “moment”, in care institutiile insumeaza si incorporeaza legitimitate, se intampla “revolutiile calme”, in societate si in spiritul unei natii.

Acum cincisprezece ani, un sir de revolutii sonore au zguduit estul european comunist si, implicit, si tara mea. Dar, in Romania, dupa “un moment” care a durat un deceniu si jumatate, in ultima parte a lui, o “revolutie calma” a adus poate mai multe schimbari decat evenimentele din 1989. Romania a semnat, acum trei saptamani, Tratatul de aderare la Uniunea Europeana, dar nu acest act a concretizat “revolutia calma”. Schimbarile soft din viata politica interna, alternanta, schimbul de generatii, exersarea mai hotarata a democratiei interne a partidelor politice au adus nebanuite schimbari benefice. Spatiul politic si public romanesc a trait, in ultimii ani, un “moment civilizator”.

Iata cateva cuvinte scrise de un mare istoric european, Herodot, despre locurile in care ne aflam astazi. Textul are peste 2000 de ani vechime:

“Marea Caspica este o mare de sine-statatoare, neavand legatura cu nici o alta apa. Marea Caspica este o mare distincta, cu o lungime de cincisprezece zile calatorie cu o ambarcatiune cu vasle; in adancime, in partea cea mai ampla, opt zile de calatorie. De-a lungul ei, malurile marginesc lantul muntilor Caucaz, cei mai masivi si mai inalti munti. Multe si variate sunt triburile care locuiesc aici, cele mai multe traind hranindu-se numai cu fructele salbatice din padurile acestor munti. In paduri se spune ca exista arbori ale caror frunze, strivite si amestecate cu apa, stau la baza unui pigment cu care ei vopsesc hainele, pictandu-le cu figuri de animale. Si figurile astfel imprimate nu ies niciodata la spalat si dureaza tot atat de mult ca si haina, ca si cum ar fi fost cusute pe tesatura” (Herodot, Istoriile, Cartea Intaia, capitolul 20).

Din timpurile lui Herodot, si mai inainte, imensa intindere de pamant inconjurand cea mai larga mare interioara a fost populata pe parcursul a mii de ani de diferite popoare, cu diferite grade de civilizatie. Cunoasterea preistoriei Caspice este limitata si contradictorie, desi urme din pesteri paleolitice au fost descoperite, in zilele noastre, in Azerbaidjan, in Iran si in alte tari din regiune.

Pe marile pamanturi de stepa din sudul Rusiei, in nordul Marii Caspice, traiau indo-europeni, primii care au domesticit si crescut cai pentru calarit. Acest moment decisiv a transformat aria, permitand indo-europenilor sa calatoreasca la distante considerabile. Ei au devenit mari nomazi si, pana la urma, au migrat de pe pamanturile lor natale catre locuri indepartate precum India si Europa, lasand o mostenire culturala comuna, pe o larga suprafata a acestei lumi. Grupul limbilor indo-europene, sanscrita, persana, greaca, galica, limbile germanice si celelalte, precum si politeismele lor mitologice similare se crede ca au derivat dintr-un singur sistem religios, care s-a nascut aproape de malurile Marii Caspice.

In Intalnirea de astazi s-au expus ganduri, credinte, idei, incercand sa aduca aproape lumea nord-atlantica, Marea Neagra, Carpatii, Caucazul si malurile Marii Caspice.

In istoria timpurie, tara cunsocuta astazi sub numele de Azerbaidjan era numita “pamantul focului sacru”. “Focul etern” mentionat de calatori ca Alexandre Dumas se datora zacamintelor de gaz si petrol care erupeau din pamant si care, in timpurile vechi, au fost inconjurate de legenda si mister. Focul, ca metafora a misterelor dumnezeiesti, ar putea sa aiba ca origine marturia celor care au vazut flamele irumpand in peninsula Absheron.

Focul sacru mai arde inca in aceasta parte de lume. Eurasia ramane o tentatie a geopoliticului, a analistilor si a politicienilor. Sa urmarim devenirea natiunilor noastre, aspiratiile lor, sa urmarim interesul natiunilor, fiecare in parte, prosperitatea, stabilitatea si libertatea, dar sa avem in vedere ca, mai mult decat oricand in istoria oamenilor, suntem cetateni ai lumii.

* Alocutiunea principelui Radu la Conferinta internatională “Stabilitate si securitate în Caucazul de sud”, Baku, Azerbaidjan, 21 mai 2005.

** „Revirimentul democrației”, editura Humanitas, Bucuresti, 1995, pagina 260.