Casa Regala Română – un imperativ republican

Laurențiu Pavelescu

A accepta uriaşa importanţa a Casei Regale Române în istoria noastră recentă este un lucru lesne şi de bun simţ pentru noi toţi – moldoveni sau bănăţeni, ortodocşi sau catolici, muncitori sau profesori. A înţelege în schimb faptul ca doar datorită ei, avem o istorie statală despre care să discutăm, acesta este uneori un lucru despre care întreaga elită românească pare să uite în mod voluntar …

În rândurile ce urmează, voi încerca să argumentez teza conform căreia Casa Regală Română trebuie să-şi recâştige poziţia în societatea noastră, indiferent de forma de guvernământ a statului, astăzi republicană. Această poziţie trebuie susţinută instituţional şi constituţional, dar ea trebuie să îşi câştige puterea din convingerile noastre, ale tuturor. Dar pentru a argumenta o astfel de idee, trebuie mai întâi să punctez câteva din elementele de noutate pe care Casa Regală le-a adus odată cu Regele Carol I, precum şi despre moştenirea politică, economică şi culturală pe care primele generaţii regale le-au lăsat nouă, românilor.

Fără a avea pretenţia că tratez exhaustiv problematica regalităţii în România, opinez că merită startat acest demers istoric prin menţionarea primei constituţii a ţării, adoptată de Parlamentul Român la 29 iunie 1866. Aceasta era la acel moment, una dintre cele mai avangardiste şi moderne constituţii ale timpului, punând bazele modernizării statului. Legea Fundamentală de la 1866, alcătuită după model belgian, a fost gândită şi scrisă ca o manifestare a independenţei, prevăzând ereditatea domniei, atribuţiile domnului suveran şi ignorând dependenţa curentă a ţării de Imperiul Otoman (prin omiterea articolelor care stipulau suzeranitatea Otomană). De asemenea, nu se amintea nimic privitor la garanţia colectivă a puterilor europene, noua constituţie implicând deja un soi de independenţă, chiar dacă încă necâştigată formal. Pentru prima dată România devenea o monarhie constituţională.

Războiul ruso-turc din 1877-1878 în care rolul României a fost decisiv şi în care Carol I a fost nu doar strateg militar ci şi lider efectiv de oşti, a adus României mult visata independenţă. Anul 1881 a marcat un punct de cotitură în istoria noastră, prin aşezarea pe harta Europei şi a lumii a unui nou stat suveran şi independent. Ca un exerciţiu, este interesant de studiat câte din actualele state ale Europei erau constituite la acea dată şi funţionau după o constituţie ca cea română.

Carol I a modernizat statul român într-un mod aproape total: instituţiile fundamentale, armata, căile ferate, şcoala, universitatea, a profesionalizat viaţa economică şi a adus Romania pe scena geopolitică şi economică a Europei. La sfârşitul celor 48 de ani de domnie, Carol a “predat” românilor o cu totul altfel de Românie decât a găsit-o: un stat suveran şi independent şi nu un Principat, o Românie reformată instituţional, profund modernizată şi aşezată pe un parcurs istoric al existenţei demne şi prospere. Continuatorul său la tron, Ferdinand I, acest „necunoscut, pentru câţiva o taină, aproape pentru nimeni o certitudine” în cuvintele lui Nicolae Iorga, avea să devină cel care a unit un popor dezbinat artificial până în 1918 sub o singură ţară, o singură limbă şi un singur steag. Ferdinand I, a devenit “întregitorul”, reuşind într-un timp relativ scurt să armonizeze o ţară fundamental diferită: un teritoriu şi o populaţie augumentate (295 mii de km pătraţi faţă de 150 de mii în 1914, 17 milioane de locuitori faţă de 7.7 milioane în 1914), patru limbi oficiale şi patru monede.

Acest suveran timid, dar extrem de virtuos, un om de o vastă cultură şi viziune a continuat reformarea statului şi a adus României Mari unitatea fără de care nu s-ar fi putut desăvârşi statul român modern. Ferdinand I a umplut unul din golurile lăsate de Carol I, reforma agrară, împărţind terenuri ţăranilor şi a promulgat Constituţia de la 1923. În timpul său moneda românească a ajuns comparabilă cu cea din Belgia şi Elveţia iar România a cunoscut cel mai mare boom industrial din istorie. Ferdinand I a lăsat României votul universal în locul celui cenzitar şi, prin dăruire, loialitate şi exemplu personal, a permis dezvoltarea organică a unei ţări în care democraţia parlamentară asigura libertăţile şi drepturile cetăţenilor ei. A continuat şi a dezvoltat toate proiectele sociale şi culturale începute de unchiul său, de la mişcările sindicale, la universităţi şi dezvoltarea diasporei. Universitatea Politehnică din Timişoara, întemeiată din ordinul Regelui Ferdinand I în 1920, păstrează o frază emblematică rostită de suveran: ”Nu zidurile fac o școală, ci spiritul care domnește într‘însa”.

În ciuda tulburării vieții politice românești sub domnia zbuciumată a lui Carol al II-lea, România a cunoscut pe lângă derapajele evidente ale democraţiei de stat, o creştere economică marcantă şi o intensă dezvoltare culturală. Cei zece ani de domnie ai lui Carol al II-lea nu s-au putut constitui şi în sfârșitul statalităţii românești, întrucât România era deja un stat matur şi avea resurse suficiente, organice şi instituţionale, să reziste. În 1940, se suie din nou pe tron, după perioada de regenţă de trei ani din 1927-1930, Regele Mihai I. Poate nici o altă personalitate nu îmbină într-un mod atât de tragic destinul unui popor. Născut şi plămădit parcă din material regesc, viaţa şi domnia Regelui Mihai I au fost marcate de două războaie personale: cel cu naziştii apoi cel împotriva comuniştilor, război care s-a dovedit mult mai lung şi mai complicat decât cineva a prevăzut. Într-un final, suveranul le-a câştigat pe amândouă …

Istoria Regelui Mihai I este marcată de un dramatism neîntâlnit la niciun alt suveran european din secolul XX. Moştenind o Românie ciunţită din toate părţile, într-o Europă în război, cu prerogative mult diminuate, Regele Mihai I a reuşit să le supravieţuiască legionarilor, apoi să se opună lui Hitler, dar a fost nevoit să asiste neputincios cum o mână de oameni au asasinsat un stat, construit şi plămădit cu trudă şi dedicare încă din 1866. După cum Principele Radu îi numeşte într-un mod foarte inspirat, aceşti ”chiriaşi ai istoriei” nu au schimbat doar forma de conducere, ci au desfiinţat însăşi statalitatea, exercitând conducerea fără vreun interes naţional şi acţionând exclusiv sub cizma sovietică.

În ciuda abdicării forţate şi a exilului, Regele Mihai a rămas un munte de loialitate, de demnitate şi onoare. A fost şi este şi astăzi singurul pod de legătură a naţiunii române cu ea însăşi, o adevărată boltă peste timp ale cărei fundaţii sunt puterea exemplului personal, răbdarea şi imensa dragoste pentru neamul românesc. Chiar izgonit din propria-i patrie în ianuarie 1948 şi întâmpinat în anii de după Revoluţia din 1989 cu taburi de noua conducere ”democratică”, toamna vieţii Regelui Mihai nu poate decât să-i confirme încă o dată valorile după care a trăit o viaţă: spirit de răspundere, loialitate şi generozitate.

Câţi din actualii lideri politici ar putea împărtăşi o viaţă similară cu cea a Regelui Mihai, câţi ar putea rămâne loiali valorilor care au consacrat un stat, câţi ar păstra neschimbată iubirea faţă de poporul care l-a alungat şi câţi ar putea transmite nealterată esenţa statalităţii unui neam cu un arc peste timp mai mare de jumătate de secol?

În mod evident, Regele Mihai reprezintă esenţa poporului nostru, actuala Generaţie a V-a regală fiind elementul de continuitate destinat să ducă mai departe lupta de o viaţă a suveranului – împlinirea şi consolidarea României ca stat. O generaţie cu o misiune complicată, în ciuda relativei stabilităţi democratice şi a păcii care ne marchează istoria, Principesa Moștenitoare Margareta şi Principele Radu trebuie să (re)afirme şi să ne consolideze identitatea. Prin acţiunile lor, prin Fundaţia Principesei Margareta, prin programele Iniţiativa Europa Regiunilor, The Friendship Tour şi Serile Regionale, prin colaborarea cu Biserica, cu Armata (Principele Radu fiind colonel al Armatei Române) şi cu Academia, actuala Generaţie Regală îşi conduce viaţa exclusiv după îndatoririle pe care le resimte organic faţă de poporul român. Este greu de înţeles şi aproape imposibil de cuantificat aportul pe care Principesa Moștenitoare Margareta şi Principele Radu l-au avut în promovarea intereselor României, dar şi mai greu de înţeles este lipsa totală de sprijin pe care elita românească o acordă Casei Regale.

Remarcabil este şi cum Principesa Moștenitoare Margareta şi Principele Radu îşi trăiesc destinele conform principiilor şi valorilor Casei Regale într-un stat care, de facto, nu le recunoaşte însemnătatea, le ignoră demnitatea şi loialitatea şi parcă se preface că nici nu există; uneori ai senzaţia că înjunghierea esenţei statului român din decembrie 1947 este consimţită de întreaga noastră elită.

Mă întreb adesea ce a mai rămas din conştiinţa noastră statală, cum ne privim în oglinda istoriei şi ce dorim cu adevărat să transmitem generaţiilor viitoare? Vrem să transmitem indiferenţa şi ignorarea instituţiei Casei Regale care, alături de Biserică şi de Academia Română, sunt entităţile cele mai profund româneşti şi cele mai statornice elemente de identitate naţională? Sau vrem să luăm parte la o întoarcere spre adevăratele valori, să ne cunoaştem şi să ne recunoaştem istoria, să aşezăm la locul cuvenit şi să valorificăm fiecare grăunte de esenţă statală, începând cu şcoala, continuând cu Biserica şi Armata, recunoscând în mod instituţional importanţa şi rolul Casei noastre Regale, şi terminând cu noi înşine?

Democraţia, acest mecanism social şi instituţional, deşi imperfect totuşi atât de minunat, ne-a dat posibilitatea să ne întoarcem cu faţa din nou spre Europa. Putem să privim iarăşi spre bătrânul continent, chiar dacă pleoapele ne sunt încă greoaie de moştenirea comunistă. Dar democraţia singură nu ne poate ajuta să privim şi spre noi înşine, să ne redescoperim ca popor şi să ne regăsim identitatea şi fibra statală.  Pentru aceasta este nevoie de ceva mai mult. Este nevoie de cunoaştere, de optimism şi speranţă, de întoarcerea la valori, de recunoaşterea acţiunilor instituţiilor noastre fundamentale ai căror lideri promovează fibra organică a statului şi a conştiinţei naţionale şi separarea lor de interesele personale mărunte, partinice şi de multe ori meschine, deghizate în promisiuni şi discursuri submediocre menite să ne abată atenţia de la lucrurile cu adevărat importante. Şi mai este nevoie de respectarea tradiţiilor şi perceptelor unei Case ai cărei lideri, prin respect, loialitate, curaj şi generozitate, au smuls din inexistenţă un stat şi l-au dăruit locuitorilor lui în haine noi, democratice şi prospere.

Căci acesta este adevăratul pariu al generaţiei mele – un pariu în care cinicii afirmă că România este condamnată la a avea o istorie amputată, de a performa slab din punct de vedere economic, instituţional şi socio-cultural şi de a rămâne un stat necoerent, neprevizibil şi mai mult sau mai puţin eşuat. După cum ştim cu toţii, intrarea în NATO şi aderarea la Uniunea Europeană reprezintă cei doi piloni fundamentali pe baza cărora România are „şansa de a se consolida identitar”, după cum însuşi Regele Mihai o afirmă. Dar şansa nu garantează reuşita! Cele două puncte de sprijin (internaţionale) nu pot alcătui singure un plan, o fundaţie solidă pe care să putem construi. Mai avem nevoie de unul, de data aceasta naţional şi acesta este actuala Casă Regală, prin reprezentanţii ei, Regele Mihai şi Regina Ana, respectiv Principesa Moștenitoare Margareta şi Principele Radu. A discuta despre identitate naţională sau despre consolidarea ei în afara Casei Regale a României este ca şi cum ai încerca să construieşti un pod sau o catedrală fără niciun plan ingineresc – poţi încerca, dar cu siguranţă ceea ce clădeşti este sortit eşecului.

Căci aceasta este liantul de simbol şi continuitate, de esenţă şi statalitate. Iar aceste ingrediente publice nu au nimic de-a face cu politica social-democrată, cu cea liberală sau creştin-democrată, cu monarhia sau cu republica, ci au de-a face cu însăşi identitatea naţională!

Privesc cu mare admiraţie la ţări precum Statele Unite ale Americii, o ţară liberă, democratică şi valoroasă. Dar admiraţia mea nu se naşte doar datorită cifrelor care caracterizează o naţiune, a produsului intern brut per capita sau a puterii ştiinţifice şi culturale, ci în primul rând datorită modului în care fiecare cetăţean se naşte şi creşte în spiritul demnităţii poporului din care face parte, în care patriotismul se afirmă şi se trăieşte indiferent de gradul de cultură sau de contul bancar, indiferent de culoarea pielii sau de Dumnezeul personal şi în care anumite valori sunt conştientizate ca a fi americane şi nu democrate sau republicane. O ţară în care cetăţenii votează o dată la patru ani nu doar pentru bunăstare şi securitate, ci şi pentru demnitate şi identitate statală. Este interesant de observat cum atât candidaţii republicani cât şi cei democraţi fac referire la părinţii fondatori şi la valorile care au consacrat naţiunea americană aproape în fiecare discurs.
De câte ori, mă întreb retoric, s-a amintit într-un discurs al Preşedintelui României, oricare ar fi el de după 1990, personalitatea şi moştenirea celui care a înfăptuit România modernă, sau a celui care a unit toţi românii sub un singur steag, o singură limbă şi un singur stat? Şi de câte ori s-a amintit despre uriaşa nedreptate făcută Regelui Mihai de o mână de criminali ale căror arme de „negociere” au lăsat o naţiune în umbra istoriei aproape jumătate de veac? De câte ori s-a amintit public sau mai puţin formal faptul că istoria noastră datorează enorm, ca să nu spun totul, unei Case a cărei viziune şi valori ne-a aşezat pe harta lumii? Când s-a mulţumit acestui om, devenit deja legendă, Regelui Mihai, pentru înalta lui ţinută morală, pentru loialitatea şi răbdarea cu care şi-a trăit întreaga existenţă şi pentru sprijinul efectiv acordat României de-a lungul vieţii? Câţi oameni ai elitei Româneşti, nu doar politice ci şi economice, culturale sau media, se sinchisesc măcar să afle agenda Principesei Moștenitoare Margareta şi a Principelui Radu, darămite să le mai şi mulţumească pentru continua promovare a României şi a românilor ei atât în interiorul ţării cât şi în Europa şi în întreaga lume?

Acestea nu sunt întrebările unui republican sau ale unui monarhist; acestea sunt întrebările unui tânăr român care crede în rezistenţa şi în generozitatea poporului din care face parte, chiar şi atunci când răspunsurile pe care şi le dă îi zdruncină încrederea în elitele care ar trebui sa îl inspire.

Opinez că România are o şansă enormă de a reconcilia istoria propriei deveniri prin afirmarea instituţională a respectului faţă de Casa Regală şi prin constituţionalizarea rolului pe care aceasta din urmă trebuie să-l joace. Un rol de reprezentare şi de promovare a statului român, de participare la viaţa publică în mod legiferat, de dezvoltare a societăţii prin acţiuni de stat şi personale, de legătură între societatea civilă şi elita politică, economică şi culturală. Nu în ultimul rând un rol de punte de legătură istorică şi culturală cu ţări ale Europei şi de element de statornicie şi de simbol ale esenţei statului român.

Generaţia a V-a reprezentată de Principesa Moștenitoare Margareta şi de Principele Radu, ca păstrătoare şi continuatoare a moştenirii politice, culturale şi economice a celui care a fost votat cel mai mare român al tuturor timpurilor, Carol I, trebuie să capete din partea noastră, a tuturor, un respect instituţionalizat. Şi acesta nu poate să îmbrace decât haina constituţională. Necesitatea modificării legi fundamentale pentru armonizarea ei cu noul statut al României de ţară membră a Uniunii Europene, precum şi pentru eliminarea ambiguităţilor, ne dă şansa de a introduce un articol prin care se oficializează rolul Casei Regale în România republicană de astăzi. De altfel, acest demers este absolut necesar indiferent de forma de guvernare a statului. Chestiunea promovării Casei noastre Regale nu ţine de vreo doctrină, nu ţine de vreun crez politic sau de vreo formă sau alta de administrare a ţării – ea ţine de insăşi esenţa statului şi de valorile care ne-au consacrat ca popor.

Mai mult de două treimi din români consideră că Familia Regală, prin Regele Mihai, Principesa Moștenitoare Margareta şi Principele Radu, trebuie să se implice mai mult în reprezentarea şi dezvoltarea ţării. Dar această implicare nu poate fi augumentată şi susţinută decât prin constituţionalizarea rolului reprezentaţilor Casei Regale. România republicană de astăzi îşi trăieşte prezentul democratic cu spatele la trecutul ei, dar nu trebuie să uităm că aventura europeană românească a început nu în 1989 sau în 2007, ci în 1866 … Bezna comunistă nu (mai) trebuie să ne altereze simţurile iar noi avem obligaţia să redescoperim şi să promovăm toate elementele de identitate naţională pe care le avem la dispoziţie. Iar Casa Regală şi-a trăit întreaga existenţă în slujba noastră, a poporului român …

Cred cu tărie că instituţionalizarea rolului Casei Regale Române va întări republica, va întări statalitatea şi va duce la consolidarea identitară despre care amintea Regele Mihai. Maturitatea politică a României de azi, în acest timp istoric, se poate afirma prin recunoaşterea Casei Regale ca instituţie ce ţine de fibra statului român alături de Biserică şi de Academie. Palatul Elisabeta şi generaţiile regale care îi vor călca pragul nu se pot manifesta altfel decât româneşte, noi fiind cei responsabili să le transformăm în simboluri de mândrie naţională, de continuitate şi tradiţie. Alianţa Nord Atlantică este un pilon de siguranţă naţională, Uniunea Europeană se constituie ca un al doilea pilon de libertăţi şi democraţie, dar Casa Regală trebuie să asigure al treilea pilon de identitate statală, de tradiţie şi esenţă românească. Casa Regală este astăzi, mai mult ca oricând … un imperativ republican!