Cartea “Altfel”

În anul 2009, Editura Polirom publica în vară “Altfel“, un volum de dialoguri pe care le-am purtat cu Nicolae Drăgușin timp de trei ani, din 2006 până în 2009. Cred că este cea mai însemnată carte pe care am publicat-o până acum, cu excepția “Provizoratului istoric”. Ea vorbește despre actualitatea românească și despre rostul generației actuale a Casei Regale, reprezentată de Principesa Moștenitoare Margareta.

Cartea nu a avut șansa de a ajunge în număr prea mare pe rafturile românilor, poate și datorită prețului ei ridicat. De aceea, aș dori să o readuc în atenția dumneavoastră, convins fiind de însemnătatea principiilor și ideilor conținute de volum.

Îmi face plăcere să vă prezint mai jos un fragment din carte, cuprins între paginile 152-158:

“Interesant. Reîntregirea continentului după căderea Cortinei de Fier este un fenomen distinct de extinderea UE către noi state…

Da, multă lume le confundă, dar ele nu înseamnă acelaşi lucru. Continentul se întregeşte pentru că a căzut Cortina de Fier și cele două părți, separate jumătate de secol, se pun din nou împreună. UE continuă să se extindă pentru că are ocazia și puterea sa intreprinda acest demers, însă nu este acelaşi lucru. Aspiraţia către democraţie a popoarelor din spatele Cortinei de Fier și instinctul unificarii părtilor continentului separate de totalitarism au legătură cu dispariţia URSS, care era bastionul comunismului, şi câştigarea Războiului Rece de către democraţiile occidentale. UE este un instrument, iar căderea Cortinei de Fier este o aspiraţie.

Nu toţi sunt de acord că războiul rece a fost câştigat de către democraţiile occidentale. De pildă, incomodul disident Vladimir Bukovski, despre care vom mai discuta, este vioara întâi a celor care susţin cu argumente câtuşi de puţin necredibile, ideea că războiul rece pur şi simplu nu a fost câştigat. Restaurarea elitei din eşaloanele următoare ale comuniştilor în cea mai mare parte din ţările Europei de Est, în frunte cu Rusia unde  foşti ofiţeri KGB se află la vârful puterii, constituie un argument necesar şi suficient pentru Bukovski de a crede că Occidentul a câştigat în 1989 – 1991 o bătălie, dar şi nu războiul în ansamblul său.

Războiul Rece nu a fost câstigat pentru că au dispărut slujitorii comunismului, ci pentru că a dispărut comunismul. Slujitorii comunismului nu aveau cum să dispară, fiindcă lumea liberă care a invins nu are că instrument, că mijloc, decimarea celor care nu ne plac. În toate tarile noastre, la disolutia comunismului si-au adus aportul multi comunisti sau securisti. Acesta e paradoxul lumii noastre; el e ilustrat perfect de proverbul „cui pe cui se scoate”.

Corect, dar „Corb la corb nu-şi scoate ochii” este la fel de valabil…

Ati spus-o chiar dumneavoastră. Atunci, dacă proverbul „corb la corb nu-si scoate ochii” este valabil, atunci cum vreti ca monarhia să se întoarcă în România? Realitatea postdecembristă a creat precedente, cutume, obisnuinte, ea a functionat la nivelul leadership-ului în mod coerent. Dinamica din sânul leadership-ului postdecembrist a oscilat între post-comunism și post-securism. Acest aspect a fost cunoscută si, uneori, acceptat de către Occident, mai ales dacă aducea avantaj progresului euro-atlantic. Nu este ceva surprinzător în asta. Dumneavoastră stiti prea bine că în democratie, politica este că o croitorie cu materialul clientului.
În decembrie 2006, la București, când Regele a luat parte la actul de condamnare a comunismului, ca regim criminal și ilegitim, a avut loc o manifestare grotescă a unora dintre aleși, care l-ar fi facut knock-out pe Caragiale. De aceea trebuie comunismul condamnat: fiindca a disparut, lasand în urma slujitori ai lui care-l condamnă.
După doi ani de la acel eveniment, o spun cu durere, am înţeles un lucru: spectacolul dezolant din decembrie 2006, din Parlament, a fost necesar. Fără el, actul respectiv ar fi fost de un ridicol conţinut, silenţios, mult mai sinistru decât circul zgomotos care i-a luat locul, camuflându-l.
Regele, în extraordinara lui intuiţie a spus, cu acea ocazie: „Faptul că dumneavoastră condamnaţi astăzi comunismul mă face să cred că i-am supravieţuit“. Este o frază de pus în ramă. Este un antidot la Caragiale. Despre tranzitia de la comunism la capitalism cu instrumente și personalitati ale sistemului însusi s-au scris tomuri întregi. „Corb la corb nu-si scoate ochii“ a functionat peste tot, nu numai în Romania, și tot timpul, nu numai după 1989.

„Corb la corb nu-şi scoate ochii” înţeleasă în acest fel, ar însemna că şi în 1866 tranziţia spre modernitatea politică s-a făcut cu ajutorul oamenilor de atunci ai sistemului. Aducerea unui Principe străin n-ar fi fost motivată decât de dorinţa de supravieţuire a acelei clase politice emanată din unirea de la 1859. Rămâne deci să credem că monarhia poate fi iubită, dar dacă ea nu-şi face loc în agenda elitei politice (astăzi se adaugă şi cea financiară) are puţine şanse…

Bineînţeles. Tot ceea ce prezint în acest volum cu un aer critic nu este, de fapt, decât o luciditate dublată de speranță. Dumneavoastră și cu mine suntem produse culturale ale luptei dintre inorog şi corb, ca şi ale corbilor care nu-şi scot ochii niciodată. Da, politica este o croitorie cu materialul clientului. Nu face excepţie de la aceasta nici o epocă istorică, nici 1866, nici 1918, nici 1989 sau 2007.
Faptul că tranziţia spre modernitatea politică se face cu ajutorul oamenilor momentului este un adevăr etern. Se regăseşte, ca fenomen, chiar şi în oncologie. Bolnavului de leucemie, dacă nu i se găseşte o rudă care să-i poată împrumuta măduva spinării compatibilă, i se face transplant cu propria măduvă.
În anul 1866 şi în cei 48 de ani care au urmat, vor fi existat oameni politici care să fi pus mai presus interesul lor sau corifei ai societăţii civile care să se fi comportat ca nişte copii răzgâiaţi. Mărturiile istorice confirmă această bănuială. Numai că, uneori, chiar „cu materialul clientului“, chiar dacă un corb nu scoate ochii altui corb, chiar dacă „hoţul strigă hoţii“, se întâmplă momente de graţie. Momente în care, printr-o inspiraţie care trece pe oameni de la egoism la generozitate, de la iresponsabilitate la simţ al datoriei, printr-un moment clarvăzător, în care oamenii publici simt nevoia să dea un exemplu personal, prin însufleţirea de a fi loial, se pot face paşi înainte. România a trăit aceste momente în ultima sută cincizeci de ani. Şi sunt convins că le mai poate trăi.
Iar dacă monarhia nu va ajunge să fie preferată majoritar în timpul vieţii noastre şi nu va intra în agenda elitei politice şi economice, atunci sigur semnificaţia şi forţa binefăcătoare a Coroanei române va influența în bine societatea românească în viitorii treizeci de ani. Realitatea de azi şi de ieri o dovedeşte.

Încuviinţaţi-mi o digresiune. Spune Gabriel Liiceanu, dacă nu mă înşel, la un moment într-una din cărţile sale că pentru a ne bucura un Havel, trebuie să avem mai întâi un popor pentru Havel… E, desigur, un alt fel de a rosti mai vechea zicere cu care pare-se ne-am consolat adesea „Fiecare popor are politicienii pe care şi-i merită“.

Sunt complet împotriva acestui enunț. Este un mod de a lua răspunderea de pe umerii elitelor. La fel de limitată și de lipsită de inspirație a fost și strategia „răului cel mai mic“, susținută de aceeași elită a societății românești. Așteptările societății cresc direct proporțional cu inteligența și talentul celor care performează public, în fruntea ei.

Dacă ar fi să o interpretăm în sens literal şi cu o aplicaţie directă asupra intelighenţiei, zicala „cui pe cui se scoate” transmite o observaţie validă doar în cazul intelectualilor polonezi, ungari şi într-o oarecare măsură cehoslovaci de orientare marxistă care în decursul anilor 60 au produs acel curent revizionist în sânul dogmei marxiste. După cum susţine şi Vladimir Tismăneanu, aici se află începutul sfârşitului: formularea unui marxism revizionist care se transformă în nonmarxism sau chiar anti-marxism (a se vedea, de pildă, cazul Leszek Kolakowski). În cazul României, cu puţinele excepţii notabile pe care personal le apreciez, nici nu se poate vorbi de intelectuali revizionişti. Majoritatea inteligheţiei s-a lăsat „furată” în 1968 şi apoi s-a complăcut într-o conivenţă mai mult sau mai puţin formală cu regimul. În România „cui pe cui se scoate” în sensul său literal n-are nicio putere explicativă de vreme ce comunismul s-a prăbuşit aici pur şi simplu pentru că rămăsese ultimul în familia estică (să fiu iertat de către cei care şi-au dat viaţa pentru idealul libertăţii în 1989…).

Despre ce anume s-a prăbuşit în 1989 prefer să vorbim în volumul nostru din 2029.
Eu foloseam zicala „cui pe cui se scoate“ în caracterizarea dinamicii părţii vieţii publice legată exclusiv de politică. Mă gândeam, mai cu seamă, la situaţiile hilaro-tragice în care oameni care au servit cu râvnă aparatul represiv ceauşist se năpusteau public asupra informatorilor securităţii şi îl tratau binevoitor pe Regele Mihai în calitate de „musafir“ la condamnarea comunismului. Nu m-am gândit la intelectualii români care au crezut în 1968 sau care s-au complăcut cu regimul. Acest subiect nu-mi este cunoscut în detaliu.

Propun să aducem discuţia la cazul românesc. Aceşti comunişti care au contribuit la căderea regimului care a îngrădit libertatea şi a desfiinţat proprietatea individuală înseamnă membrii activi de partid, colaboratorii securităţii, cei datorită cărora comunismul s-a menţinut atât cât s-a putut sau… atât cât s-a dorit?

Este o diferenţă între cei patru milioane de membri ai partidului şi cei care l-au creat, l-au servit şi l-au făcut posibil. Celor 22 de milioane de oameni care au trăit în România până în 1989 nu li se poate cere socoteală de ce au trăit acolo. Ei nu au fost întrebaţi la naştere dacă vor să stea în acest timp şi loc al lumii. Într-un fel sau altul, atinşi de sistem am fost cu toţii, mai ales cei în vârstă de peste treizeci și cinci de ani. Transformarea nu s-a putut face decât cu „masa“ materială și spirituală a României.
Eu am vrut sa remarc 1) faptul evident că sistemul a căzut cu ajutorul sistemului și 2) că drumul către lumea capitalistă s-a facut cu ajutorul aceluiasi omniprezent sistem. Nu este teoria mea. Sistemul comunist nu a fost trădat de oamenii care l-au creat sau servit, pur şi simplu sistemul a murit, iar cei care îl serviseră s-au orientat, cu o clipă mai devreme decât națiunea, spre un orizont care să le salveze puterea și expertiza”.