Blogul împlinește astăzi cinci ani

În ziua de 6 februarie 2007, apărea online blogul meu, cu o primă pagină care suna astfel:

“Bun venit primilor cititori!

Astăzi dimineață la ora 8, blogul a început să funcționeze online. Este un moment plăcut pentru cei care au muncit atât de frumos la realizarea lui, ca și pentru mine.

Dl Gabi Dumitru și cei de la www.anagrama.ro, autorii lui, au fost zi si noapte motivați de inspirația și atașamentul față de aceasta idee care, astăzi, a prins contur.

Aflat la Praga, într-o vizită oficială, am avut plăcerea să constat că sunt câteva zeci de oameni care au împărtășit, încă din primele ore, ideile și gândurile aflate aici. Le mulțumesc pentru prezența lor din prima zi fiindcă, de obicei, primii pași sunt cei mai frumoși și mai greu de uitat!

Principele Radu”

Astăzi, 6 februarie 2012, după cinci ani, blogul are aproape 3,4 milioane de vizitatori unici, un încurajator procentaj din populația țării. Și foarte curând blogul, grație dlui Gabi Dumitru și celor de la www.anagrama.ro, va avea o nouă înfățișare.

Vă invit, spre aducere aminte, să citiți unul dintre primele texte publicate atunci:

“Cred că Majestatea Sa…

…a avut dreptate atunci când a acceptat ideea de face un pelerinaj prin satele românesti, din 28 decembrie 2006 pâna in 2 ianuarie 2007, ca un omagiu adus traditiei, continuitatii, mândriei si identitatii românilor, la ceasul intrarii în Uniunea Europeana. Am trecut prin case de oameni, biserici, ateliere de mestesuguri sau strazi pline de sateni in valea Bistritei si valea Somesului, in satele Spermezeu, Livezile, Prundu Bargaului, Salva si Zagra, precum si la manastirile Piatra Fantanele si Nicula.

Slujba din noaptea de 31 decembrie, de la biserica din Nicula, unde am sarbatorit Anul Nou, a fost scurta, cu cântece si o multime de oameni, toti timizi, tacuti si primitori ca nicaieri altundeva. Un fel de ospitalitate demna, neafisata. Ma gândesc la contrastul dintre aceasta sarbatoare si zgomotul din pietele marilor orase. Ambele sunt parti ale României.

Desi jurnalul priveste zilele de dupa 1 ianuarie, ma voi intoarce putin in timp, la zilele dinainte de Anul Nou, pentru a povesti pelerinajul nostru. Este, poate, cel mai potrivit fel de a incepe acest blog. Cu o poveste de la tara, din Europa…

Pe 28 decembrie plecam spre Cluj. Ne oprim lânga Sebes la Rahau, unde vedem o fabrica de pielarie si câteva camere de pensiune, plus un mic grajd cu 16 cai, printre care patru mânji. Seara ajungem la Cluj, unde luam cina privat. A doua zi va începe turneul prin satele de pe valea Bistritei si Somesului. Suntem frumos primiti la pensiunea Serena, alaturi de oras.

Parintele Macarie, calugar ortodox, tanar istoric, este unul din discipolii Mitropolitului Bartolomeu. El ne-a însotit în întreaga zi de 29 decembrie, pe valea Bistritei. Absolvent al unei universitati din Anglia, parintele Macarie a fost o gazda discreta si generoasa, facând din fiecare moment al zilei o experienta plina de întelesuri. Am început în comuna Spermezeu, unde tot satul era în fata bisericii, asteptând venirea Regelui. Ca în vremurile adevarate, Regele soseste înconjurat de calareti, cu diferenta ca acum era la volanul unui Volvo S80, model 2006. Sute de oameni îi surâd, îl primesc cu iubire si admiratie, de la mic la mare. Biserica este plina de oameni, colorata de costume populare ale locului, de frescele de pe pereti si de costumatii pregatiti sa joace scena „Vihlaim“, un fel de teatru ritual pe care îl transmit din generatie în generatie. Nu stiu cum as putea convinge mai bine cititorii acestor rânduri de cât de multa substanta si valoare are lumea satului românesc.

Acum cinci-sase ani, o tânara ziarista mi-a spus pe un ton jumatate iritat, jumatate dezamagit, ca nu ar trebui sa mai declar ca voi fi prezent în satele românesti pentru a le ajuta sa construiasca poduri de legatura cu comunitatile europene, fiindca realitatea de la sat este atât de grea, atât de fara speranta, încât o astfel de apreciere publica din partea unui membru al Familiei Regale seamana cu o declaratie gratuita. Sunt de acord ca România are multe lectii de primit si ca satul românesc va fi pandit de greutati si capcane, în viitor. Totusi, as fi vrut ca tânara ziarista sa fie cu noi astazi, în satele din valea Bistritei. Sa vada ca, lânga saracie si umilinta, lânga frig si noroaie înghetate, se afla o încapatânata pastrare a traditiei, o ospitalitate miraculoasa la un popor la care nimeni nu a venit sa dea, ci numai sa ia, o anume gratie si armonie, o inocenta charisma a locului si a oamenilor. Iar tinerii cu costume populare traditionale erau toti cu telefoane mobile, facând fotografii Regelui si noua. Acesti tineri tarani vor vedea mai întâi lumea la internet si apoi vor vedea lumea. Este destul de linistitor sa stii ca jumatate din ei cunosc Europa mai bine decât taranii din Marea Britanie, Franta sau Germania.

Dupa cântarea femeilor si a copiilor, dupa teatrul ritual al barbatilor, dupa împartirea celor 100 de pachete cu cadouri de la Rege la copii, plecam la familia calugarului Macarie, unde se serveste pranzul. Toata lumea prefera tuica de prune înfierbântata la soba si dreasa cu zahar. Cartile despre Familia Regala, scoase la Humanitas, se amesteca pe masa cu lumânari din ceara de albina aprinse, cu chifle de casa, cu bucate si îndemnuri ospitaliere timide. Regina si principesele Margareta si Elena primesc în dar costume populare brodate de mama calugarului, iar barbatii primesc mici desage rosii cu sticle de tuica. Sticlele sunt de „plastic globalizat“, dar detaliul scapa privirii.

Calugarul, alaturi de alti oameni din sat, ne însoteste la un pelerinaj prin atelierele traditionale de meserii. Astfel, mergem la moara de apa, apoi la atelierul de fierarie, la cel de cojocarie si, în final, la cel de tesatorie. Totul este pastrat intact, aproape ca nu îmi vine sa cred, cei ce aici au o bogatie neatinsa a cântecelor, dansurilor, colindelor, straielor, bucatelor si mestesugurilor. Seara ajungem la Bistrita, la hotelul Codrisor, unde înnoptam, dar dezamagim gazdele cu putinatatea cinei noastre.

Suntem în ajunul lui 30 decembrie. Imi spun în minte ca destinul poate fi pus la grea încercare prin rabdare, mai ales în Romania. Cei care au produs confiscarea bunurilor oamenilor nevinovati si au instalat regimul comunist au disparut, copiii lor au disparut, memoria lor a disparut, iar Regele colinda sate românesti încapatânate în identitatea lor. As vrea sa fiu bine înteles! Stiu ca sunt multe de schimbat, dar mai stiu ca sunt multe de descoperit în lumea noastra. Iar noi, cei care le stim pe toate, elita europeana suficienta siesi, vom avea surprize în urmatoarele decenii; noi, cei care ignoram cresterea economica a Asiei, dupa care o dispretuim, dupa care ni se face frica de ea; noi, elita europeana care am reusit, în cinci decenii, sa transformam agricultura europeana dintr-o bogatie într-o problema; noi, care atacam credinta fiindca ne dejanjeaza cinismul inteligent si sterp; noi, care de la Paris la Londra si de la Berlin la Bucuresti suntem convinsi ca vocatia noastra este a învata pe altii, nebagând de seama ca facem grave confuzii între a cunoaste si a fi informati; noi, cei care nici nu punem piciorul în satele sud-est europene, lasând în necunoastere propriul nostru orizont, nu pe al lor. Filosofia tot ce nu cunoastem, nu exista este unul din cele mai respingatoare produse ale lumii libere de azi.

Sa ne întoarcem o clipa la aceste sate imperfecte din valea Bistritei. Nu stiu daca as putea trai acolo zi de zi, nici nu cred ca tinerii lor trebuie judecati daca pleaca, temporar sau pentru lunga vreme, din caminul bunicilor si parintilor lor. Dar ceea ce este acolo, asa stangaci si defazat, exista independent de ifosele noastre. Un întelept spunea ca o batrâna de la tara, prosternata în fata icoanei, face mai mult decât un laureat al Premiului Nobel. I-am cunoscut pe amândoi. Si am înteles ca omenirea are nevoie de amândoi. O spune cineva care locuieste într-un palat si care profita în fiecare zi de binefacerile premiilor Nobel.

In dimineata de 30 decembrie, la Bistrita, luam micul dejun, cafea, iaurt si fructe. Regele se întâlneste cu presa locala, apoi începem pelerinajul. La biserica din Prundu Bârgaului, sute de oameni, frumos îmbracati, asteapta cu zâmbetul pe buze si tacuti venirea Regelui. Lacasul de cult este frumos si bogat pictat si dateaza de prin 1830. Imi atrage atentia mai întâi catapeteasma, negra cu auriu, masiva si nobila, un model destul de rar întâlnit. Bisericile noi au lemnaria catapetesmei deschisa la culoare si data cu lac.

Sute de oameni, femei, copii si barbati, batrâni, sunt în fata altarului, cântând colinde. Doi copii, Nicolae si Bogdana, vin în fata noastra. Toti sunt imaculat îmbracati, inocenti si gratiosi. Cânta, în deschidere, doi batrâni, un barbat si o femeie, „Traiasca Regele“. Nu sunt corul Madrigal, dar importanta e Memoria. La ce ajuta sa ai un Stradivarius, daca vioara sta în cutie timp de 60 de ani?

Plecam la preot acasa, unde alte zeci de femei, îmbracate în ilice brodate, cânta colinde. Din sosea se vad muntii, cu brazii plini de promoroaca, e frumos. Cineva întreaba, de la Realitatea TV, despre ziua de astazi. Raspund ca satul românesc da o lectie europeana de bunatate si iubire, care sunt mai importante astazi decât inteligenta si cinismul. Mai spun ca nu se putea cadou mai frumos pentru Rege, la 59 de ani de la 30 decembrie 1947, decât sa se uite la promoroaca din brazii satelor românesti, înconjurat de oameni, cu mic cu mare, cântând colinde izbavitoare de rani identitare. Desigur, declaratia nu apare la stiri, locul fiind ocupat de cu totul alte subiecte.

În chiar aceleasi zile, in care satul romanesc este sarac dar demn si cu masura, la oras se sarbatorea Ziua nationala cu unii oameni urcati in copaci, iar la Parlament, tot în decembrie, puteai vedea gesturi de huliganism psihopat. Taranii din Prundu Bârgaului au cavalerism si fac reverente în fata Regelui, saruta cu evlavie mâna Reginei octogenare, nascuta în Franta si care nici macar nu le împartaseste confesiunea, fiind catolica; dincolo, alesi ai poporului amenintau cetatenii cu aruncatul peste balcon. Fiecare cu instinctul lui!

De aici mergem în satul urmator. Ma impresioneaza exactitatea de ceasornic a oamenilor de aici. Nimeni nu vorbeste nici macar cu o secunda mai mult decât ar trebui, totul se face la timp, oamenii sunt discreti si prezenti, scrutatori dar buni. Au o ospitalitate înnascuta, ca un fel de mândrie, de arma, de argument filosofic. De asemenea, ilicele din piele de oaie brodate sunt o capodopera.

Cineva vine cu mâna tremurânda sa ofere Regelui o sticla de tuica într-o desaga rosie. Ma gândesc, in gluma, la beciul de la Palatul Elisabeta, unde as putea crea o biblioteca a tuicii de prune. Si a desagelor rosii cu ciucuri.

Urmatorul popas este la mânastirea Piatra Fântânele, a carei temelie a fost pusa în 1928, în timpul domniei Regelui Mihai, astazi prezent printre maicile care au, aproape toate, mai putin de 30 de ani. Luam prânzul si ne amuzam ca pestele servit la masa este adus din Grecia, iar aranjamentul de Craciun de pe usa este scris în englezeste: Merry Christmas. Vederea de acolo este formidabila; la iesire, în ceata care se lasa peste munti, totul arata ca într-un tablou suprarealist. Habar nu are suprarealismul cât de mult datoreaza granitei dintre Ardeal si Moldova!

Urmatoarea oprire este în comuna Livezile, unde primaria este plina de oameni de toate vârstele, iar un cor de femei cânta colinde de Craciun. Suntem tratati cu pâine si sare, iar colacul cu susan este atât de bun, încât bucatile rupte simbolic devin din ce în ce mai mari; procesiunea se opreste putin, fiindca pâinea de cuptor are mai mare trecere decât integrarea europeana. Cineva de la balcon, cu voce de tenor dramatic ureaza bun-venit Regelui, într-un fel care provoaca aplauze.

Încheiem ziua la hotelul de la Bistrita, unde luam cina devreme. Principesa si cu mine facem o plimbare în orasul vechi, cu arhitectura de burg austriac. Peste tot steaguri cu UE. Este frig, dar seara e limpede, de iarna si o multime de tineri sunt pe strada si în restaurante. Ce repede se va schimba România!

Astazi se anunta ca Saddam Hussein a fost spânzurat. Situl CNN publica imagini cu Saddam dupa executie, mai exact fotografia capului, dupa coborârea de pe streang; iar dedesubtul pozei scrie ca privitorii sunt îndemnati la discretie. Cinismul si obraznicia întrec orice masura! Sa propagi milioanelor de oameni capul unui om spânzurat si tot tu sa îi îndemni pe privitori la discretie!

31 decembrie este ultima zi a anului si, sper, ultima zi a ambiguitatii istorice post-decembriste. Începem cu satul Salva, unde o familie de fauritori de palarii cu pene de paun astepta în strada cu pâine si sare. Din pacate, dintr-o eroare de program, în acelasi moment trebuia sa fim la Zagra. Stam, deci, putin la Salva, apoi ajungem cu intarziere de jumatate de ora la Zagra, unde întreg satul era în asteptarea Regelui. Într-o tacere timida si politicoasa, sutele de oameni au privit cum oaspetii au intrat în biserica unde, asezati în fata altarului, copiii din sat îmbracati în straie populare au cântat câteva colinde si multi ani traiasca. Preotul a tinut o predica plina de miez, spunând în încheiere ca satul Zagra a intrat în UE cu o zi mai devreme, fiindca Regele a fost la ei.
Am luat un prânz delicios în casa parohiala, plin cu lucruri bune pregatite de preoteasa si chiar de preot. Tuica lui avea 20 de ani vechime, ceea ce îl facea mândru. Am primit de la el o sticla, pe care i-am promis ca o voi pune în biblioteca de tuica de la Palat. Nu a parut prea entuziasmat, mi-a spus: As prefera s-o beti.

Am plecat la Cluj, unde ne-am dus întâi la spital, sa-l întâlnim pe IPSS Mitropolitul Bartolomeu, care a facut asta-noapte o fisura de femur. I-am promis ca vom continua vizita la manastirea Nicula, neschimbata. La spital, Mitropolitul arata dinamic, tonic si plin de viata. Nu va fi nevoie de operatie, doar de trei saptamâni de repaos. Era cu ochii umezi de emotie si schimba cu abilitate româna cu engleza, atunci când vorbea cu Regina, cu Principesa Elena sau sotul ei, Alexander. Pe înserat, am ajuns la Nicula, unde ne-a primit staretul, parintele Dumitru. Am mers direct la biserica, unde am vazut din nou icoana Maicii Domnului pe un iconostas splendid, solar. Ochii Maicii sunt atât de frumosi, încât cred ca nu am vazut de multe ori o icoana pereche. Este un chip bizantin desavarsit.

Ne pregatim pentru cina de Anul Nou, apoi pentru slujba de la miezul noptii. Suntem Regele si Regina, Principesa Margareta si cu mine, Principesa Elena si sotul ei, Alexander; avem alaturi pe staret, parintele Dumitru, pe calugarii si maicile de la Nicula si trecem pragul anului nou într-un loc binecuvântat, peste câteva minute suntem în Uniunea Europeana. România va avea multe obstacole, multe cruci de dus în spate, multe tradari si momente de noroc. Dar, pana una-alta, ora douasprezece noaptea aduce un moment istoric; nu intentionez sa imit pe rege, dar as spune „asa sa ne ajute Dumnezeu“!

Dimineata de 1 ianuarie incepe cu slujba din nou, de data aceasta cu ocazia Sfântului Vasile. Suntem impresionati de sobrietatea si caldura calugarilor. Plecam de la Nicula pe muzica de sarbatoare a corului de copii de la Gherla, care au clopotei în mâini si sunt îmbracati în haine populare.

Dupa-amiaza a sunat la telefon Regina Sofia a Spaniei, pentru a felicita pe Majestatile Lor cu ocazia intrarii României în Uniunea Europeana. Este foarte frumos acest gest al ei, singular, de altfel. Este un amestec de spirit de familie si un gând frumos pentru România. De altfel, Regina Sofia a si mentionat la telefon ca va urma o perioada dificila pentru România în integrarea europeana, dar ca „noi toti suntem alaturi de voi“. Un gest de generozitate care nu are nimic politic, dar care are mult umanism, sensibilitate si personalizare a legaturilor dintre tari. Acestea sunt toate atribute ale regalitatii.

In ziua de 2 ianuarie mergem la Alba-Iulia, unde vizitam catedrala si ne întâlnim cu IPSS Arhiepiscopul Andrei. Inalt Prea Sfintia Sa ne trateaza cu cozonac si tuica. Vorbim despre semnificatia Albei-Iulia pentru Familia Regala. În ultimii ani, densitatea politica a fost atât de mare, încât cei care ar trebui, de drept, sa vina aici mereu, nu mai au loc. Numai ca rabdarea toceste orice ascutis. Pe urma, este o chestiune de identitate: Catedrala Intregirii nu apartine variabilei politice, ci constantei nationale.

In zilele urmatoare ne-au vizitat la castelul de la Savârsin diverse personalitati de la Arad si de la Deva. Am primit vizita unor membri ai Asociatiei Amicii Regelui Mihai, dintre care un domn de 100 de ani, drept ca un brad si destul de viguros. Regina a glumit, spunând: Asta ne da speranta”!