Biblioteca in flacari

Odata cu Regele Mihai, la 30 decembrie 1947, a plecat ultima institutie care garanta democratia in Romania iesita din razboi. Pentru patru decenii, tara noastra urma sa cunoasca dictatura comunista. Evenimentele din 1989 au pus capat acestei dictaturi si Romaniei i-au trebuit 16 ani ca sa reintre in familia demna a natiunilor libere. Majoritatea societatii romanesti pune si astazi relele prezentului pe seama strambaciunii sistemului trecut, tot asa cum binele se cantoneaza in valorile impartasite de tarile lumii transatlantice.

Totusi, dictatura nu a inceput odata cu instalarea comunismului, ci in anul 1938. De asemenea, distrugerea din 1947 nu vine esentialmente din inlocuirea monarhiei cu republica. In ziua de astazi vedem limpede ca Marea Britanie si Germania sunt modele identice de democratie liberala, desi nu impartasesc aceeasi forma de guvernamant.

La 30 decembrie 1947 s-a intamplat o tragedie care depaseste, ca profunzime, neajunsul instalarii vremelnice a unei ideologii totalitare ori schimbarea formei de guvernamant. Lovitura grea data Romaniei la 30 decembrie a fost zdruncinarea brutala a identitatii nationale, prin instalarea unei administratii cu raspundere limitata, care a inlocuit statul roman. Intre 40 de ani de comunism si decapitare identitara este o deosebire echivalenta cu cea dintre confiscarea unei case si incendierea ei. Mai mult, in anii comunismului s-a intamplat un lucru paradoxal: oameni care locuiau moral in geografia sistemului ideologic totalitar au luptat pentru restaurarea constructiei statalitatii romanesti, chiar in cadrul si cu mijloacele regimului.

Ruptura de comunism a costat mult efort intelectual, psihologic, afectiv si moral. Intoarcerea la democratia liberala inseamna si o suma de paradoxuri: oameni care au trait in acelasi spatiu si timp se acuza unii pe altii de a fi existat intr-un sistem pe care nu si l-au ales singuri, iar societatea lor este obligata sa se repare, in chip durabil, cu “mesteri autohtoni” si cu “materialul clientului”. Parte a Romaniei profunde inca mai crede ca toate relele ii vin de la democratie, iar uneori presa, politicienii si societatea civila produc haos in numele libertatii si exercita bunul plac in numele democratiei. Adesea, in tranzitie, pentru a scapa de comunism si a merge catre libertate si democratie, noi folosim democratia impotriva libertatii si libertatea impotriva democratiei. In ultimii ani, tranzitia romaneasca a creat cazuri hilaro-dramatice, punand in aplicare zicalele “cui pe cui se scoate” sau “hotul striga hotii”.

In acest timp, adevarata tragedie, subrezirea statalitatii romanesti pare mai greu de descifrat. La urma urmei, mediul transatlantic de astazi are toate motivele sa nu dea pe dinafara de entuziasm fata de aducerea aminte a actului de la 30 decembrie 1947. Este de notorietate faptul ca Regele Mihai a fost abandonat, cu parere de rau, de catre aliatii occidentali. Iar structurile supranationale postbelice, NATO si UE, respectand exemplar democratia, libertatea si dialogul multilateral, isi bazeaza filosofia tocmai pe delegarea unor parti ale suveranitatii nationale la nivel continental si euro-atlantic.

Modelul leadership-ului european s-a ingustat pe an ce trece, datorita aprofundarii democratiei. Lumea europeana occidentala traieste unul dintre cele mai mari momente din istoria ei, in privinta dezvoltarii economice, cultivarii pacii, puterii soft, educatiei si culturii. Aprofundarea democratiei a dus la o excesiva politizare a vietii de zi cu zi. Astazi, de la Madrid, Paris si Londra, pana la Berlin, Bucuresti si Varsovia, orice gest public este interpretat politic. Si orice gest care nu are relevanta politica este ignorat. Statele si politicienii au primit numele de “actori”, iar politica a ajuns sa inlocuiasca pe alocuri divertismentul. Aceasta s-ar putea sa fie de folos campaniilor electorale, dar nu este de folos notiunii de lider si nici statorniciei.

Puterea nu sta, in realitate, doar in mainile politicienilor. Oameni cu putere sunt multi altii semeni ai nostri. Ignorarea puterii lor duce la o exacerbare a aparentei suprematii a politicienilor. Acestora, in chip nefericit, li se atribuie raspunderile intregului leadership. Asa se ajunge la dispretuirea si criticarea lor dincolo de orice limita a imaginabilului si la lipsa de incredere si respect fata de institutiile statului.

Leadership-ul romanesc de astazi nu face exceptie de la acest fenomen. Doar ca, in plus, el are de facut fata unei statalitati lovite serios in deceniile trecute, saraciei, slabiciunii institutiilor si lipsei oamenilor de stat.

In timp ce societatea incearca sa se curete de comunism si securism, vazute, pe buna dreptate, ca dusmani ireductibili ai libertatii, democratiei si prosperitatii, identitatea si leadership-ul au de luptat si cu trecutul, si cu viitorul (globalizarea cere o continua reaseazare, in sistemul international, a statalitatii si suveranitatii).

Dictatura comunista disparea in decembrie 1989, dar identitatea si statalitatea nu aveau parte de o reparatie, nici macar simbolica. Dimpotriva: Biblioteca lui Carol I se mistuia in flacari in aceleasi zile. De ce a trebuit sa arda Biblioteca, facand scrum 500.000 de volume si nepretuite manuscrise si harti?
Experienta post-decembrista a produs noi tristeti si noi cazne Regelui Mihai I, dar tot ea a reprezentat, dupa un deceniu, si sansa Casei Regale in Romania. In ambiguul deceniu al zecelea al secolului trecut, monarhia a constituit subiect de rafuiala intre oamenii politici. Ca in orice rafuiala politica, subiectul disputei nu prea conteaza. El este doar “ciocanul” de dat in capul adversarului. Monarhia, adica institutia compusa din “coroana + putere politica”, era pe gustul a 5% din romani, iar ei isi pazeau stindardul cu iubire. Ceilalti 95% erau, in special, impotriva celor 5%.

In 1990, monarhiile europene occidentale pierdusera de mult relevanta politica si reprezentau statul, in chip simbolic si ceremonial. Pe de alta parte, lumea euro-atlantica a anilor 2000 nu ar fi acceptat niciodata un sistem in care puterea politica sa fie concentrata in mana unui singur om, precum cea, de exemplu, a regelui Ferdinand I.

In fine, tot asa cum mediul euro-atlantic este putin sau deloc interesat de sfaramarea, la un moment istoric, a statalitatii unei natiuni, tot asa statele care au jucat un rol in scoaterea Romaniei din abisul comunist sunt putin interesate de monarhie. Pentru sistemul international era mai important si mai necesar ca Romania sa se lepede de regimul ante-decembrist, decat sa respecte rigori identitare.

Din fericire, puterea unei societati nu sta doar in politica, destinul unui natiuni nu este scris doar de conducatorii ei, iar devenirea societatii nu este creionata doar de mintile care-o ilumineaza. Asa se explica de ce Biblioteca Fundatiei Carol I continua sa existe dupa 90 de ani si este tot atat de frumoasa precum in prima zi. Sa ne intoarcem la ziua nefasta in care biblioteca a ars. Cum se poate ca o miscare de rasturnare a unei dictaturi sa distruga un simbol care se opune, intrinsec, dictaturii?

Aici incepe relevanta Casei Regale de astazi. Daca leadership-ul european de astazi nu ar fi democratic, dar ingust, daca Romania avea 20.000 de euro pe cap de locuitor si daca tara ar functiona ca o masinarie perfecta, Casa Regala nu ar avea nici o relevanta, indiferent de viziunea, legamantul sau talentele ei. Faptul ca Familia noastra are un rol de jucat in Romania de astazi nu se datoreaza nici simpatiei oamenilor politici fata de monarhie, nici nelinistii tarilor lumii fata de continuitatea statala sau identitatea noastra.

Dar, in momentul in care oamenii au inteles ca patriotismul se masoara in infrastructura, profesionalism, institutii puternice, atunci cand au inteles ca rolul de model este tot atat de necesar ca si parlamentarismul, ca puterea exemplului personal este tot atat de valoroasa ca si prosperitatea, cand oamenii au simtit pe pielea lor ca legitimitatea data de voturi nu inlocuieste mandria ci ca , uneori, o ucide, cand oamenii au intuit ca inteligenta corifeilor societatii civile nu tine loc de generozitate si ca abilitatea politica nu poate suplini loialitatea, atunci au inceput sa reconstruiasca peretii arsi de rusine ai Bibliotecii lui Carol I, pe care l-au declarat al doilea mare roman al tuturor timpurilor.

Si, desi multi au crezut, la inceput, ca reconcilierea regelui Mihai cu prezentul romanesc este fie o agilitate politica a actorilor politici, fie un compromis confortabil al Regelui, a devenit limpede ca regalitatea s-a intors in Romania pentru a pune umarul la statornicie si ca ea reprezinta un leadership tot atat de necesar pe cat este si identitatea nationala. A inceput sa fie limpede ca exista un instinct al binelui national. Iar acest instinct este trece prin epoci si culturi, prin mode si sisteme, prin tradari si distrugeri, prin fantezii nimicitoare si democratii originale si apare, uneori surprinzator, la indivizi sau generatii de la care nu-l astepti.

Oamenii au o nevoie telurica de a purta un nume. Societatea are instinct, nu numai nevoi. Iar democratia si libertatea, impreuna cu curcubeul lor de valori impartasite nu pot exista fara valorile statorniciei: puterea exemplului personal, loialitatea, generozitatea, spiritul de raspundere, rolul de model.

In plus, daca vom cobori de la inaltimea metaforelor la solul pragmatismului, vom vedea ca institutia, pentru a putea lucra, nu are nevoie numai de regulamente, ci si de oameni care sa le respecte. Pentru a putea domni legea, este nevoie de oameni care sa aiba impresia ca domnia legii este necesara. Intr-o societate in care “hotul striga hotii” si “cui pe cui se scoate” se poate obtine prosperitate, tot asa cum se poate si face performanta politica. Dar Romania are nevoie de mai mult decat atat.

Exista o diferenta intre intelepciune si inteligenta. Exista, de asemenea, o diferenta intre statornicie si stabilitate. Exista o diferenta intre Ioan Paul al II-lea si Jacques Chirac, tot asa cum exista o diferenta intre Henri Kissinger si Nelson Mandela. Francois Mitterrand va ramane in istorie pentru un lucru, iar Mihai I – pentru altul.

Lumea europeana de maine nu are nevoie de tari prospere si predictibile in vest si de cazuri de “democratura” in est. Uniunea Europeana are nevoie sa construiasca o paradigma noua a sistemului international, dovedind ca statul-natiune, inventat tot de Europa acum trei sute de ani, poate avea un urmas in sistem. UE poate sa desavarseasca una din cele mai binecuvantate epoci din istoria continentului, combinand virtutile institutiilor si valorilor transatlantice cu valorile identitatii natiunilor care o alcatuiesc. Aici, tarile noastre din centrul si estul european fost comunist, pot juca un rol important: prin energii conservate 40 de ani, prin talent si adaptabilitate izvorate din confluentele de neamuri si religii, prin romantism si credinta. De asemenea, prin sensibilitatea excesiva fata de chestiunea identitara.
Se poate construi o Romanie ecologica si prospera, delicata si bine dotata institutional, pasnica si energica, eleganta si pragmantica, frumoasa si puternica. Pentru aceasta nu este nevoie de prea mult. Este suficient daca, de maine, incepem cu gesturile simple: cerem politicienilor cu raspunderi administrative sa-si faca treaba lor si nu pe a altora; respectam institutia pentru care lucram si nu o folosim ca pe un obiect la cheremul nostru; ne gandim de doua ori inainte de a deschide gura; acceptam evidenta atunci cand gresim; ne scoatem din minte eroarea ca valoarea liderilor politici este masurabila prin infrangerea adversarilor si consolidarea, prin manevre, a puterii dobandite; intelegem ca valoarea instrumentului politic sta in forta lui de a adminstra; cerem politicienilor, macar atunci cand sunt la putere, sa-si tina cuvantul dat.

Rara interventie publica a regelui Mihai din ziua de 10 mai 2007 a avut ca scop atragerea atentiei asupra nevoii limpezirii cadrului Legii fundamentale, pentru a dobandi institutii ale statului limpezi, neechivoce si complementare. Mesajul nu privea forma de guvernamant si nici politica romaneasca, ci identitatea si statornicia. Mihai I, ca si Carol I, indemna la respectarea “fisei postului”, a institutiilor, a literei legii, a raspunderii luate; el indemna la loialitate intr-o Romanie in care tradarea, imoralitatea, minciuna si intarzierea sunt “sporturi nationale”. A fost un mod discret, dar ferm, de a face apel la instinctul binelui national.

Am inteles astazi, la intoarcerea de la ceremonia de inaugurare a amfiteatrului Bibliotecii ridicate de Carol I, ca peretii unei cladiri pot fi bucati de geopolitica. Am mai inteles ca “Viziunea pe 30 de ani pentru Romania” pe care am alcatuit-o impreuna cu Principesa Margareta este, poate, mai importanta decat am crezut noi, atunci cand am scris-o. Prezenta noastra in tara, la Palatul Elisabeta, nu este o intamplare, o abilitate politica ori o alternativa monarhica. Este “mirabila” circumstanta istorica in care regalitatea primeste in dar sansa de a fi din nou utila.