Altfel

Saptamana aceasta, cele patru zile petrecute in Elvetia mi-au dat ocazia sa observ comportamentul Regelui Mihai, in afara tarii lui. In intalniri private, atunci cand avea in fata o persoana sau doua, in camera sa de zi de la Aubonne, sau in intalniri publice, atunci cand grupuri de personalitati au solicitat intalnirea cu Majestatea Sa. Intr-un fel, distanta de tara iti da o mai mare obiectivitate in judecarea raportului dintre Familia Regala si societatea romaneasca, in a vedea deosebirea dintre actiunea publica a Casei Regale si cea a celorlalte personalitati din viata publica, de la politicieni la oameni de afaceri, de la reprezentanti ai societatii civile sau diplomati la tanara generatie.

Oricat de mare a fost efortul comunist si postcomunist de a denigra regalitatea romaneasca, ea ramane, peste decenii, ceva stabil intr-o lume in miscare. Ceva care tine totul impreuna, comunitati, idei, bresle, etnii, culturi, religii, timpuri. Acest adevar este din ce in ce mai palpabil astazi, mai ales intr-un an in care criza care va urma nelinisteste pe toti oamenii cu scaun la cap.

Intoarcerea noastra in Romania, la Palatul Elisabeta, la 18 mai 2001, a insemnat inceputul unui timp complet diferit din viata noastra, de mare insemnatate. Incercam un simtamant special atunci cand actionam din mijlocul societatii, cand putem sa ne exprimam din interiorul aceluiasi spatiu geografic, afectiv, mentalitar cu al celor pe care ii reprezentam. Felul in care esti si perceptia despre ceea ce reprezinti sunt altfel atunci cand esti departe, separat de oamenii pentru care misiunea ta istorica a fost daltuita.

Regele, spre deosebire de orice politician, face “personalul” o calitate. Oamenii investiti democratic cu functiuni administrative transforma “personalul” intr-un defect. Asa a fost dintotdeauna. Este diferenta dintre aportul regal si cel democratic, politic. Nu este nici o filosofie aici. Ceea ce i se potriveste Casei Regale nu se potriveste altora, si invers.

Momentele de izolare sau nedreptate la care a fost supus Regele si familia lui nu au modificat nimic din rostul lor in numele natiunii, in orice imprejurare publica sau privata. Chiar si atunci cand practica cele mai diverse meserii pentru a-si intretine familia, chiar si atunci cand toata lumea ii inchidea usa, Regele Mihai reprezenta tot identitatea nationala si statalitatea, si tot in numele intereselor fundamentale ale Romaniei traia si respira.

Orice actiune sau vizita regala capteaza imaginatia publicului. Este un adevar care atinge pe toata lumea, regalisti sau republicani, straini sau romani, tineri sau batrani. Exista un fior, o mandrie, o implinire sufleteasca, un confort psihologic si cultural atunci cand esti reprezentat intr-un mod atat de cuprinzator, de organic, de demn. Chiar daca tara ta este astazi o republica.

Chestiunea cu nepotrivirea regalitatii la realitatea de astazi este o gogorita. Subteranele romanesti sunt tot atat de active, ca si in trecut, in ura lor fata de regalitate. Iar subteranele sunt incurajate tocmai de slabiciunea institutionala si de tentatia celor cu putere de a merge pe-alaturi de sistem. Dar aceasta nu inseamna ca lumea nu evolueaza, nici ca regalitatea a ramas demodata. Reprezentarea corecta, profesionista, altruista, solida, de bun-simt a intereselor nationale nu are legatura cu moda.

M-a distrat de multe ori imaginea unor politicieni europeni alaturi de monarhi occidentali, in unele vizite oficiale. Oricine ar fi gazda, oricine ar fi musafirul, oricare ar fi tara sau imprejurarea, politicienii lumii se simt stangaci alaturi de monarhi, mai ales fata de cei mai notorii, cum este Regina Marii Britanii si Irlandei de Nord. Englezii numesc limbajul corpului “body language”. El tradeaza intotdeauna universul gandurilor si emotiilor persoanei. Pesemne ca, in cazurile acestui fel de intalniri, se ciocnesc legitimitatea istorica si cea democratica, in cea mai acuta si mai contradictorie parte a dinamicii lor. Atunci se verifica vorba romaneasca “Dumnezeu nu bate cu bata”!

La fel, am observat comportamentul oamenilor publici care vin la Palatul Elisabeta. Atunci cand sunt invitati individual, ei se comporta intr-un anume fel. Ritualul de la Palat, eleganta, armonia, atmosfera si felul in care sunt tratati le fac placere si reactioneaza in consecinta. Se simt mandri si experienta le face bine. Cand se afla sub presiunea publica si vorbesc despre noi in compania altora, discursul lor se schimba, capata precautii, se simt obligati sa fie transanti, ironici, uneori cinici. Este un fel de autoaparare, de prevedere, pentru ca nu cumva sa fie acuzati ca sunt partinitori, sa nu fie banuiti ca ar fi idealisti, romantici, demodati.

Mentalitatea ramasa in urma merge mana in mana cu frica. Societatea romaneasca de astazi nu a iesit din zodia fricii. Romania se teme inca sa nu supere pe cel atotputernic, sa nu devina victima fortelor care nu se vad. Oamenii stiu ca structura de putere care se vede este una, iar cea nevazuta, mult mai omniprezenta, omnipotenta, este alta, mereu amenintatoare. Acest lucru se datoreaza umilintei la care societatea romaneasca a fost mereu supusa, in ultimele decenii, datorita inconsistentei institutiilor publice, datorita abuzurilor celor care au ajuns in locuri de putere, precum si lipsei modelului generos, lipsei sperantei, a mandriei si a demnitatii.

Unii dintre oamenii publici, foarte putini la numar, nu au venit niciodata la Palatul Elisabeta. Este un semn de slabiciune, de complex de inferioritate. Nu acelasi lucru se poate spune despre Regele Mihai. El a fost intotdeauna deschis dialogului, atunci cand interesul national o cerea. Au fost multe imprejurarile in care Regele si alti membri ai Familiei noastre au mers in locuri dificil de vizitat, au intalnit personalitati greu de intalnit si au intreprins actiuni care au necesitat decizii ne-confortabile, fiindca interesul tarii o cerea. Aceasta inseamna sa fii om de stat. Aceasta inseamna sa ai viziune, credinta, abnegatie.

Casa Regala aduce stabilitate, confort psihologic si afectiv oamenilor. Chiar si celor care s-au indoit, la un moment dat, de rostul ei. Iar aportul ei la dezvoltarea Romaniei a luat, in ultimele decenii, formele cele mai surprinzatoare. Regele Mihai a avut de-a face, in ultima jumatate de secol, cu situatii neobisnuite. Si le-a facut mereu fata.

In afara de a fi administrati, oamenii au nevoie sa se simta ocrotiti, sa stie ca se gandeste cineva la ei. Recunostinta, onorarea meritelor, generozitatea, increderea impartasita sunt bunuri tot atat de pretioase ca bunastarea sau stabilitatea.

Sunt sigur ca viitorul apartine acestui fel de Romanii: una care s-a rupt de ranile si obsesiile trecutului, care s-a ridicat deasupra cercului vicios intretinut de dinozauri inca energici si lacomi, o Romanie in care toata lumea are loc, in care tinerii se simt la ei acasa, in care intelectualii nu au nevoie sa faca genuflexiuni pentru a primi firimituri politice sau pecuniare. O tara in care oamenii sa nu se mai intrebe “oare ce Dumnezeu ne va mai astepta maine”? O Romanie in care grosolania si placerea de a incalca regula nu vor mai fi virtuti oficiale. O tara in care oamenilor nu le va mai fi frica de cei din jur. O Romanie in care romanilor nu le va mai fi rusine de ei insisi.

Intr-o astfel de Romanie, care este mai aproape decat s-ar putea crede, orice criza economica se poate depasi. Daca Regele, la cei 87 de ani ai lui, crede ca avem o sansa, toti putem crede.