Valorile Regalităţii: Credinţa în Dumnezeu şi în neamul românesc (5)

Romulus Dan Busnea

“Am trăit şi mor cu deviza care străluceşte în armele României: Nihil sine Deo”!
Testamentul Regelui Carol I

Pentru muţi dintre noi, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos – cea mai mare sărbătoare creştină a umanităţii – este un prilej de reculegere, de reflecţie, tihnă şi pace sufletească, moment unic desprins din eternitatea Universului, pe care Dumnezeu ni-l readuce în minte şi în suflete prin iubire, cea mai frumoasă şi mai importantă dintre poruncile Sale date nouă, pe care o regăsim definită în Epistola Întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, cel mai frumos imn creştin închinat virtuţii supreme a iubirii: ,,De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar dacă n-am iubire făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval zăngănitor. Şi de-aş avea darul profeţiei şi de-aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa şi de-aş avea credinţa toată să pot muta şi munţii, dar dacă n-am iubire, nimic nu sunt. Şi toate averile mele de le-aş împărţi şi trupul meu de mi l-aş da să-l ardă, dar dacă n-am iubire, nimic nu-mi foloseşte. Iubirea rabdă îndelung; iubirea se dăruie, ea nu invidiază; ea nu se trufeşte, nu se îngâmfă; ea nu se poartă cu necuviinţă, nu-şi caută pe ale sale, nu se întărâtă, nu ţine-n seamă răul, nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr se bucură; pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte, pe toate le rabdă; Iubirea niciodată nu se trece”. Tocmai de aceea, viaţa trebuie trăită în perspectiva Învierii, a Iertării şi a Iubirii. Modul divino-uman de existenţă făcut posibil prin întruparea lui Hristos, care suprimă toate distanţele între dumnezeiesc şi omenesc, este şi trebuie să fie viaţa trăită ca dar al lui Dumnezeu, în care toate acţiunile, faptele, trăirile, sentimentele se vor raporta la singurul criteriu real, adevărat: persoana divino-umană a Mântuitorului. Acesta este de altfel, şi crezul dintotdeauna al Familiei Regale a României (,,Nihil Sine Deo”- ,,Nimic fără Dumnezeu”), care şi-a pus pecetea asupra destinului istoric al acestei ţări, regalitatea fiind un dar al divinităţii, o punte de legătură între Dumnezeu şi oameni, garanţia dreptăţii şi legalităţii unui popor, izvorul tradiţiilor întregii civilizaţii europene. Este ceea ce, din păcate se uită, de multe ori voit, cu precădere de către cei reprofilaţi peste noapte în miliardari de carton, de politicieni proveniţi din vechile structuri care nu s-au eliberat de vechile metehne, de neaveniţi, oportunişti şi parveniţi care nu acceptă revenirea la valorile perene precum iubirea aproapelui, răbdarea, generozitatea, credinţa sau comuniunea dintre toţi şi toate, valori care constituie elementele de rezistenţă ale unei naţiuni şi pe care, Regii României, le-au respectat şi promovat prin toate faptele şi acţiunile lor, puse în slujba interesului naţional, în numele credinţei, iubirii de Dumnezeu şi de semeni. ,,Un creştin adevărat este o fiinţă lucidă, nu se lasă ademenită pe căi potrivnice naturii lui. El aparţine adevărului, şi adevărul ne eliberează. Eu ştiu că de nimic nu s-au temut comuniştii mai mult decât de credinţa oamenilor în Hristos. Ei înţelegeau mai bine decât toţi că un om credincios este un rob mai puţin. (…) Ori de câte ori vorbesc despre necesitatea credinţei, îmi aduc aminte de vorbele lui Wiliam Penn: <<Dacă nu te laşi condus de Dumnezeu, eşti sortit să fii condus de către tirani>>. Mă gândesc uneori că, după primul război mondial, mai mult decât până atunci, dovezile de credinţă ale europenilor începuseră să scadă şi că aşa a fost posibilă ascensiunea unor dictatori ca Mussolini sau Hitler. După cel de-al doilea război, înmulţirea dictatorilor a arătat că necredinţa s-a răspândit ca o molimă şi că de aceea oamenii au fost lăsaţi în întuneric, pe mâna unor tirani. Un credincios nu se teme. Şi acolo unde nu este teamă, nu este nici tiranie. (…) Noi, oamenii, ducem lipsa unei comuniuni în credinţă. Nu este deajuns că eu cred. Ceea ce am obţinut eu prin credinţă trebuie să devină şi bunul aproapelui meu; el trebuie să ştie în ce fel l-am primit pe Hrsitos în viaţa mea; dovezile mele că sunt pe calea cea bună trebuie să devină şi calea lui” (Fragment din volumul ,,Convorbiri cu Mihai I al României”, semnat de Mircea Ciobanu).

Să nu uităm, un alt aspect, lal fel de important, care se referă la acea legătură profundă, indisolubilă dintre Regii României şi Biserică, Regele Mihai I, îndeplinind în calitatea sa de „uns al Domnului” (de către Patriarhul Miron Cristea în iulie 1927) şi rolul de episcop auxiliar (de reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române în relaţiile externe), fiind în acelaşi timp, şi primul rege uns în rit ortodox al României, dar şi ultimul rege ortodox din lume. ,,Ce s-a făcut bun în istoria românească a fost momentul în care cele două instituţii fundamentale, Biserica şi Domnia s-au înţeles bine. Respectul cu totul aparte pe care l-au avut românii pentru Regele Mihai nu era pentru că era ultimul rege – era un respect lung de şapte secole de la voievozii Basarabi şi de la înaintaşii lui Alexandru cel Bun… Aş vrea să revin însă, le cele trei prerogative foarte importante pe care numai el le păstrează –  nu are cum să le transmită direct: 1. Regele Mihai, în calitatea sa de episcop al treburilor din afară, intră în Sfântul Altar prin Sfintele Uşi Împărăteşti, drept pe care preotul nu-l are, ci doar episcopul. 2. Când ne împărtăşim, preotul ne dă cuminecătura cu linguriţa – Regele Mihai are dreptul să o ia cu mâna proprie – n-a uzat niciodată de această prerogativă din smerenie. 3. Regele era cel care înmâna cârja unui ierarh, mitropolit, episcop – este un obiect simbolic al puterii. De asta afirm că Regele Mihai este ultimul monarh investit cu aceste prerogative de care s-au bucurat numai ţarii şi monarhii de religie ortodoxă”, spunea într-un interviu acordat unui cotidian naţional, scriitorul şi publicistul Dan Ciachir, un fin observator şi comentator al vieţii religioase din România. Ce poate fi mai edificator pentru modul în care Familia Regală a României şi-a manifestat credinţa în Dumnezeu şi în neamul românesc, decât faptele de eroism săvârşite de către toţi regii săi pentru drepturile naţionale şi integritatea teritoriului, pentru reformarea şi modernizarea statului roman. ,,Chemat prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională de a fi urmaşul marelui întemeietor, care mi-a lăsat ca sfântă moştenire simţămintele de iubire şi credinţă ale unui întreg popor, găsesc în dragostea mea pentru neam puterea de a păşi fără şovăire spre îndeplinirea marei, dar grelei mele sarcini. Pilda aceluia pe care îl plângem toţi ca pe un părinte şi convingerea că numai printr-o neâncetată propăşire se poate asigura viaţa trainică a unui popor, îmi vor fi călăuza în sforţările mele spre a-mi jertfi întreaga muncă a vieţii pentru dezvoltarea puterilor acestui stat. (…) În rodnica domnie care face mândria istoriei ţării noastre, primul rege al României a găsit cel mai puternic sprijin în unirea tuturor românilor în jurul Tronului ori de câte ori împrejurări mari impuneau această datorie. Sunt sigur că, însufleţiţi de acelaşi înalt patriotism, românii vor şti şi în viitor să dea Tronului şi ţării unirea în cugetare şi acţiune, care este singura chezăşie a unei sănătoase propăşiri naţionale. Dumnezeu, care după atâtea grele încercări, a binecuvântat munca acelora care s-au devotat binelui acestui neam, nu va lăsa să cadă ceea ce cu atâta trudă s-a clădit şi va ocroti, cu dragoste pentru acest popor, munca fără preget ce sunt hotărât ca bun român şi rege să închin iubitei mele ţări”, au fost cuvintele rostite de Ferdinand I, cu prilejul depunerii jurământului în calitate de Rege al României, la 28 septembrie 1914, la o zi de la încetarea din viaţă a primului rege al României, Carol I.

În ciuda multor greutăţi şi frământări, dar având în suflete credinţă şi încredere în puterea divină, Regii României împreună cu poporul român, au reuşit să le aşeze pe toate pe un anume făgaş, în direcţia cea bună, cu discernământ şi inteligenţă canalizate spre binele comun, într-un spirit de solidaritate rar întâlnit, afirmaţia marele istoric Nicolae Iorga, fiind una pentru veşnicia neamului românesc: ,,Dinastia, transmiterea nu numai a puterilor, dar şi a tradiţiei şi a responsabilităţilor într-o familie guvernând din mila lui Dumnezeu odinioară şi astăzi şi cu adaosul unei voinţe naţionale care nu trebuie înnoită la fiecare alegere, a fost, de la început, temeiul vieţii orânduite a poporului românesc. Ea nu se datorează unui împrumut aiurea, ci unui fenomen adânc, în sufletul însuşi al acestui popor”.