Spre aducere aminte: Nichita Stănescu

Romulus Dan Busnea

,,Poezia nu este numai artă, este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii. Şi tot poezia este singura avuţie de care omul n-a fost jefuit încă”. Nichita Stănescu

Nu credeam a învăţa vreodată că pot exista îngemânate într-o singură fiinţă, o poezie a purităţii absolute, dar şi una a abstractului halucinant de frumos, a exprimării inexprimabilului; nu credeam că există o poezie care te poate atinge în moalele capului, răscolindu-ţi neuronii, sau care să îţi disloce o parte a sufletului, transformându-te într-o fiinţa ,,robită” sentimentelor, pasiunilor, iubirii, frumosului, eternului, de multe ori neânţelesului pământesc, divinului.

Poezia, este, după cum cum afirma regretatul, dar niciodată uitatul Nichita Stănescu, de la a cărui naştere se împlinesc în această lună 77 de ani (31 martie 1933-13 decembrie 1983), ,,însăşi viaţa”, fără de care, de multe ori nu putem respira, nu putem străbate calea prea lungă sau prea scurtă a vieţii. Începând cu Mihai Eminescu şi urmându-l mai apoi pe Nichita Stănescu, fiorul poeziei a devenit trăire adevărată, viaţa s-a deschis ca o floare de primăvară, totul a căpătat sens, totul a devenit mai viu, mai colorat.

Mi-a fost ca o necesitate de suflet a scrie câteva rânduri despre marele Nichita, pe care deşi nu l-am cunoscut, îl simt ca şi cum l-aş fi cunoscut, pe care deşi viaţa ni l-a răpit atât de timpuriu, memoria ni-l ţine mereu aproape de suflet, iar versurile îi supraveţuiesc într-o eternitate, scăldată de raza caldă a poeziei lui. Aş deveni repetativ dacă aş încerca să abordez însemnătatea poeziei lui Nichita, şi tocmai de aceea, voi prezenta în rândurile ce urmează, doar o foarte succintă şi cred eu, elocventă antologie spre aducere aminte, a celor mai frumoase impresii culese de la critici literari, prieteni sau colegi de breaslă, dar şi câteva dintre memorabilele sale cuvinte şi cugetări.

Ca o recunoaştere a valorii creaţiei sale incontestabile, lui Nichita Stănescu, laureat de patru ori al Premiului Uniunii Scriitorilor din România, i s-a conferit în 1975 la Viena, Premiul Herder, a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură în 1980, iar în anul 1982, în Iugoslavia, i s-a decernat premiul ,,Cununa de Aur”. Însă pentru Nichita Stănescu, autorul a peste 20 de volume de poezii, printre care, ,,Sensul iubirii”, ,,Necuvintele”, O viziune a sentimentelor”, ,,Noduri şi semne”, ,,Ordinea cuvintelor”, sau ,,Opere imperfecte”, cel mai mare premiu pe care l-a primit, ,,a fost acela de a putea vorbi la aniversarea a 100 de ani de la Luceafărul lui Eminescu, culmea intelectuală, poetică şi spirituală a limbii române” (dintr-un interviu radiofonic realizat de Victor Crăciun). ,,Acum, când am izbutit să dau ocol cu pământul rostogolitor de cincizeci de ori soarelui căzător spre constelaţia lirei, dedic aniversarea vieţii mele aniversării poemului Luceafărul, ce a răsărit acum o sută de rostogoliri ale pământului în jurul soarelui şi, fix, ne luminează încă”. (31 martie 1983- Nichita Stănescu).

În 1985, la împlinirea a 25 de ani de la moartea poetului, Academia Română a editat un volum cu postume de dragoste şi cu gânduri ale poetului,  despre viaţă şi literatură. Cartea, care reprezintă cel de-al 100-lea volum din colecţia de ediţii critice ,,Opere fundamentale”- editată de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, sub egida Academiei Române, are o secţiune intitulată ,,Fals jurnal intim”, alcătuită de criticul literar şi academicianul Eugen Simion, care conţine texte ale lui Nichita Stănescu, cu caracter confesiv, sau succinte opinii despre viaţă şi creaţie literară. Despre Nicolae Labiş, pe vremea când l-a ascultat pe acesta recitând Moartea căprioarei, stă notat în jurnal: ,,Brusc nu mai ţin minte nimic şi păstrez numai sentimentul de atunci, sentimentul deznădăjduitor că el era de neatins. Mi-a produs o impresie sublimă şi deprimantă. Atunci, nu puteam să cred că se poate scrie o poezie mai minunată decât Moartea căprioarei. Aş fi dat orice pe lume să fiu eu autorul acelei poezii. Norocul lui mi se părea uriaş. Cu oricine aş fi putut să fiu prieten, cu el niciodată. Mi se părea foarte frumos. Deşi nu era. Nu putem să o prind în noţiuni personalitatea acelei recitări şi asta îmi dădea o mare nelinişte (…). Atâta vreme cât el a trăit, eu nu am publicat nici un vers. El a murit în decembrie, au am debutat în martie” (1969). Melancolic şi deseori abătut, cu gândul la neliniştile şi stările lumii, la destinul şi singurătatea poetului, dar şi la dragoste, mai scria în al său jurnal intim: ,,Cred în Bacovia. Şi peste aceasta îl şi recitesc tot timpul. Şi îmi sprijin tristeţea mea de tristeţea lui” (1978). ,,Am iubit şi eu o dată în viaţa mea pe cineva şi tocmai pe acea femeie am pus-o la încercare! Am crezut că nu se va mărita niciodată cu nimeni decât cu mine. Ei bine, şi ea m-a pus la încercare şi s-a măritat cu altul, aproape în mod simbolic, după care s-a despărţit ca să fim amândoi două răni”. (1983)

Prozatorul şi publicistul Ioan Grigorescu, realizatorul uneia dintre cele mai longevive emisiuni de televiziune (,,Spectacolul lumii”- peste 400 de episoade!), ploieştean la origini ca şi Nichita Stănescu,  cu care era văr prin alianţă, scria despre poet: ,,Când s-a întrebat care era rostul lui, Nichita şi-a răspuns fără echivoc: A venit pe lumea limbii româneşti, ca să vestească întoarcerea lui Eminescu”. Şi nu numai că a vestit-o, dar a şi scris un poem care să ne amintească mereu de Luceafărul poeziei româneşti: ,,Atâta să nu uitaţi: că el a fost om viu/ viu pipăibil cu mâna. //Atâta să nu uitaţi/ că el a băut cu gura lui,-/ că avea piele îmbrăcată în ştofă.//Atât să nu uitaţi,-/ că ar fi putut să stea/ la masă cu noi,/ la masa cinei celei de taină/ Atât să uitaţi! Numai atât,-/ că El a trăit,/ înaintea noastră…/ Numai atât,/ în genunchi vă rog să uitaţi!” (Eminescu- Nichita Stănescu)

,,Nichita Stănescu însuşi era o fiinţă lirică şi el însuşi zbura într-un cer neasemuit de frumos al imaginaţiei”, spunea atât de frumos despre Nichita, criticul literar Eugen Simion, iar un alt mare poet, Marin Sorescu, aducea parcă în completare, o splendidă metaforă: ,,a fost toată viaţa numai şi numai poezie, cu totul şi cu totul poezie, ca un fluture într-un paradis de polen”.

Demne sânt şi succesele eseistice ale poetului, pornite din lupta dusă cu ispita prozei, aşa cum este şi acest scurt fragment dintr-un text intitulat ,, A fi! a fi! a fi!”, care face parte dintr-o serie de proze rămase inedite printre care, ,,Vulturii zburând pe spate”, ,,Brâncuşi (o ieşire din himeric)”, ,,Adolescenţă”, sau ,,Pomul de iarnă”, care urmau să fie publicate în revista ,,Argeş” din Piteşti în 1973, dar au fost retrase de la tipar de către autor, în momentul retragerii de la conducerea revistei, a prietenului său, poetul Gheorghe Tomozei: ,,Să exişti mereu tânăr, tulburat, fericit, revoltat, să aspiri, să fii erou, să exişti vrând să fii descoperitor de noi pământuri, să exişti, să visezi la nemurire. M-am întrebat de multe ori de ce în secolul nostru nimeni nu mai caută nemurirea decât în chinul limitat al artelor, alegând artele ca scop în sine pentru căutarea veşniciei. Ce siguranţă a făcut ca adolescenţii şi bătrânii secolului nostru să dorească să existe şi atât, ce cunoaştere definitivă a condiţiei noastre biologice i-a făcut să prefere viaţa ca atare şi nu nemurirea? Dar tot ce e viu pe pământ e supus veşniciei, pe morţii iubiţi de anul trecut nu i-am pierdut definitiv, fiinţa lor s-a dezagregat în fiecare ţesut al nostru, de aceea noi nu putem să-i uităm niciodată. Dar tot ce e viu pe pământ e supus veşniciei, iarba de astă vară n-a pierit, a trecut simplu din ciclu în ciclu, din organism în organism şi de unde nu ştim că ea nu este chiar pielea gingaşă a noului născut. A fi, a fi, a fi, cu disperare a exista peste limite; tristeţe, nenoroc, fericit, zdravăn şi gata oricând să începi totul de la început, a fi cu îndârjire, a trăi atâta timp cât ceea ce e mai scump în tine e viu pe pământul pe care nimeni nu-l poate opri să existe unic şi uriaş în univers”.

,,A nu fi este starea eternă”, dar completează Ioan Grigorescu, ,,cu o condiţie: Să fi fost ceva. Şi Nichita a fost. Şi mai ales, este. Ne este. Îl avem în patrimoniul de suflet de unde nu există smulgere”.

Citiţi-l şi recitiţi-l cu drag pe Nichita şi dacă puteţi, încercaţi să o faceţi pe fondul muzical al melodiei Emoţie de toamnă compusă şi interpretată de cantautorul Nicu Alifantis,  pe versurile lui Nichita Stănescu, poetul cel nemuritor rămas.

(Articol publicat în revista “Plumb”, numărul din martie 2010)