Șapte decenii de tristețe. O speranță pentru Centenar

Articol de Flavius Boncea

Ziua aceasta nu e tristă. Acum cincizeci de ani, când îndepărtarea mea forțată a fost făcută cu amenințarea că vor fi uciși o mie de studenți și că va începe un război civil, comunismul apărea ca o forță a viitorului. A fost la modă și în vest și a promis un viitor strălucitor.  După cinci decenii, toți cei care m-au îndepărtat pe mine și au aruncat pagini nobile la «lada de gunoi a Istoriei» sunt ei înșiși acolo.  Este un miracol, iar noi datorăm acest miracol copiilor noștri, ai tuturor.  Este deci datoria noastră să împlinim ceea ce ei au început.

(Regele Mihai, 30 decembrie 1997)

30 decembrie 1947. Probabil cea mai tristă zi din istoria poporului român.

Atunci, în urmă cu 70 de ani, sub amenințarea armei, sub șantajul uciderii a o mie de tineri, cu perspectiva izbucnirii unui război civil, striviți de cizma sovietică și uitați de Occident, ne-am pierdut nu numai Regele. Ne-am pierdut legitimitatea. Și ne-am pierdut speranța.

Istoria zilei de 30 decembrie 1947 a fost scrisă și rescrisă. Ea, de fapt, se rescrie și astăzi. Acum, la primul 30 decembrie de după 1947 pe care îl comemorăm fără Regele Mihai printre noi, adevărul va fi scos, probabil, la iveală mult mai mult decât a fost vreodată. Dar adevărul are și o față de care, în continuare, mulți se vor feri. Aceea care spune că ultimii 70 de ani sunt au creat o enclavă în istoria noastră care încă așteaptă să fie ștearsă. Nimic din ce s-a făcut în ultimii 70 de ani nu are o bază constituțională legitimă. Nimic din ceea ce trăim astăzi nu are legătură cu ceea ce ar trebui să fim.

Speranța ar fi trebuit să renască în decembrie 1989. A fost începutul Revoluției noastre împotriva comunismului. O Revoluție care merge greu și care încă nu a ajuns la final, întrucât ea nu a reușit să producă schimbarea de sistem pe care o Revoluție o presupune.

Aflăm, astăzi, că în decembrie 1989 am avut de-a face cu o lovitură de stat. Că nu a existat nici un vid de putere, pentru nici o clipă. Dar, în continuare, nu ni se spune că trăim în ilegalitate.

„Sunt și rămân dizolvate toate structurile de putere ale fostului regim” se spune în Decretul-lege nr.2/1989 al Consiliului Frontului Salvării Naționale. Inclusiv constituția comunistă era abrogată prin acest act. Iar reconstrucția României pe baze legitime ar fi trebuit să se facă pornind de la Constituția din 1923. Acest lucru a fost evitat. Acest lucru este baza ilegitimității republicii noastre post-decembriste. Pentru că nu poți construi ceva legitim pornind de la o stare de ilegitimitate.

Ne ferim de acest adevăr pentru că el ar presupune o schimbare majoră, o schimbare căreia clasa politică, în ansamblul ei, nu știe cum ar putea să îi facă față. Auzim peste tot vorbindu-se de nulitatea actului impus cu forța de comuniști la 30 decembrie 1947, dar nu auzim pe nimeni vorbind de anularea efectivă a acelui act. Clasa politică se complace, în continuare, în situația de ilegitimitate moștenită de la un regim care se perpetuează tocmai prin această ilegitimitate.

La 30 decembrie 1997, Regele Mihai ne spunea, după jumătate de secol, că 30 decembrie nu este o zi tristă, deoarece aceia care au aruncat la lada de gunoi pagini nobile ale istoriei noastre au ajuns ei înșiși acolo. Majestatea Sa, probabil, nu-și imagina atunci că și peste două decenii vom fi conduși de urmașii celor ajunși la lada de gunoi a istoriei. A fost un lucru pe care Regele nostru nu a putut să îl prevadă: că ne vom mulțumi să fim conduși de aceiași oameni, recuperând fărâme din istoria noastră, dar lăsând îngropat în uitare tocmai actul fundamental pe care ar fi trebuit să îl scoatem la lumină: legitimitatea noastră. Și, privind la cei douăzeci de ani scurși de atunci, ne dăm seama că ceea ce a spus Regele nostru – „Ziua aceasta nu e tristă” – trebuie plasat undeva, într-un ipotetic viitor.

Dacă privim în prezent, astăzi, la 30 decembrie 2017, constatăm că România continuă să abdice de la reîntâlnirea ei cu istoria. Adevărul istoric începe să iasă la iveală, dar sistemul continuă să lupte împotriva revenirii la adevăr. Și luptă prin toți reprezentanții săi: de la președintele așa-zis apolitic care spune cu nonșalanță că vede o relație suspectă între Casa Regală și partidul de guvernământ, până la primul-ministru care dorește să exileze încă o dată Familia Regală din Palatul Elisabeta – locul în care, în urmă cu 70 de ani, ni s-a furat posibilitatea unui altfel de trecut, altfel de prezent, altfel de viitor. Aceștia, împreună cu întreaga clasă politică, luptă pentru un singur lucru: împiedicarea reînnodării firului rupt în 1947.

Totuși, spre deosebire de acum 70 de ani, astăzi avem ceva în plus: speranța. Speranță care ne-a fost dată, paradoxal, de trecerea la cele veșnice a Majestății Sale Regelui Mihai. Pentru că plecarea Regelui a adus cu sine accesul la adevăr, pe de o parte, și, pe de altă parte, a arătat lumii întregi o altfel de Românie: una frumoasă, chiar dacă tăcută. Acea Românie care, prin zeci de mii de oameni, a stat la coadă ore în șir la București pentru a-și prezenta omagiul Regelui.

Deocamdată, 30 decembrie 1947 este, și după 70 de ani, cea mai tristă zi a istoriei noastre. Dar intrăm în anul Centenarului Marii Uniri; este anul în care am putea să ajungem la dorința exprimată de Rege în urmă cu 20 de ani – pentru că de o dorință a fost vorba: aceea de a spune că 30 decembrie nu este o zi tristă. Pentru aceasta, însă, am avea nevoie de elite politice responsabile, așa cum am mai avut în istoria noastră la 1866. Dacă am avea aceste elite de ambele părți ale Prutului, indiferent de ce spun cei doi președinți care conduc republicile noastre ilegitime, la Centenar am putea să refacem de facto momentul 1 Decembrie 1918, sub oblăduirea Coroanei Române.

În loc de epilog

Regele Mihai a încercat, după 1989, să ofere zilei de 30 decembrie o altă conotație – sau, mai bine zis, să ne ofere nouă prilejul de a nu mai comemora, ci de a aniversa această zi. Prima oară, prin discursul istoric de la 30 decembrie 1997, când Majestatea Sa ne-a spus că dorește ca prima sa fiică, Margareta, să succeadă în toate drepturile și prerogativele sale când Atotputernicul va decide că i-a sosit clipa. A doua oară, la 30 decembrie 2007, când Majestatea Sa a promulgat Statutul Casei Regale a României, care consfințește cele spuse în 1997.

Și, cu toate că în perioadă de doliu fiind, cred că atacurile de orice fel ar trebui lăsate la o parte, nu pot să nu îmi exprim o tristețe vizavi de unii așa-ziși monarhiști. Pe mulți dintre ei i-am văzut, la 30 decembrie 1997, la Palatul Elisabeta. Îl ascultau pe Majestatea Sa Regele rostindu-și discursul: „Sunt sigur că Margareta va fi înconjurată cu afecțiune și încredere, în același fel în care au fost înconjurate Reginele Elisabeta, Maria și Elena, cu aceeași afecțiune și speranță cu care a fost înconjurată, alături de mine, Regina Ana. (…) Conștient de responsabilitățile mele constituționale, pun soarta ei și a mea, ca întotdeauna, în mâinile poporului român. Finalmente, poporul va decide ceea ce eu doresc astăzi. Dar cred că înțelegeți de ce acum, și nu în altă zi, am dorit să vă împărtășesc punctul meu de vedere”.

Atunci au aplaudat, la fel cum au făcut și zece ani mai târziu, citind Normele Fundamentale ale Familiei Regale a României. Abia după ce Regele Mihai nu a mai putut să apară în public și-au arătat adevărata față. O față care arată așa: acești oameni, de fapt, nu au fost monarhiști niciodată. Pe ei nu i-a interesat Cuvântul Regelui, cum nu i-a interesat nici Voința Regelui; i-a interesat doar Simbolul Regelui Exilat, pentru a-și putea duce ei, cu acest simbol în frunte, luptele politice în republică. Ei nu au putut să înțeleagă niciodată faptul că Familia Regală este deasupra partidelor politice, fiind cu toate și cu niciunul, în același timp.

De aceea îi auziți pe acești oameni strigând sus și tare că ei vor monarhie, dar nu așa cum și-ar fi dorit-o Regele Mihai; ei vor o monarhie în care să își aleagă succesorul la tron, în cel mai pur spirit republican; în același timp, acuză de „abdicare în fața republicii” perspectiva recunoașterii Casei Regale ca instituție fundamentală a Statului Român. Tristețea mea este că astfel de oameni există; din fericire ei reprezintă o minoritate – chiar dacă una extrem de vocală.