Reintrarea în rost

Romulus Dan Busnea
Într-o Europă aflată în mutaţie, într-o permanentă schimbare care se petrece  în primul rând la nivelul conştiinţelor maselor, secularizarea poate fi concepută ca o consecinţă a libertăţii omului faţă de lume şi faţă de dominaţia acesteia asupra lui. Păşim într-o lume care se desparte de Dumnezeu şi care prefigurează la rându-i, o realitate  autonomă faţă de Dumnezeu, rătăcind printre noile matrice ideologice, asimilate de o spiritualitate căreia îi lipsesc ingredientele tradiţionale şi elementele novatoare. Vorba lui Emil Cioran: ,,De la Biblie încoace, nu s-a mai scris nimic nou”, iar omul – aş adăuga eu – nu mai este individ unic prin aspiraţii şi alcătuire psihică şi intelectuală, ci o victimă a postmodernităţii, fără identitate, fără un statut social bine definit, fără Dumnezeu. De fapt, el există doar într-un plan depersonalizat, nivelator, abstract, într-o lume de aparenţe şi simulacre, unde comoditatea şi confortul, îmbracă haina siguranţei şi devin idealurile personale şi colective de necontestat.

Cultura divertismentului şi în general modelele care ne vin din afară, ne anulează raportarea la trecut şi la valorile tradiţionale, dând naştere subculturii, care la rândul ei, generează în rândul tinerei generaţii, un complex de inferioritate şi o tendinţă spre un singur nivel: mediocritatea. Dacă la toate aceste stări, mai adăugăm şi cei peste 50 de ani de privaţiuni şi beznă, este destul de greu să facem faţă cu brio tuturor încercărilor şi provocărilor la care suntem supuşi în contextul lumii materiale şi spirituale de astăzi. Tocmai de aceea, apariţia în ultimul deceniu şi jumătate a unor oratori înzestraţi, care au militat activ pe teme de spiritualitate naţională, a unor oameni care o viaţă întreagă au căutat dialogul cu Dumnezeu şi s-au învecinat cu El în încercarea de a intra în zona certitudinilor, este un prim semn al binecuvântării divine, de care comunitatea românească de credinţă şi iubire, avea realmente nevoie. Putem spune că, după Revoluţie, căile dialogului spiritual au fost deschise, dar numărul celor care s-au apropiat de înţelegerea şi explicarea sensului profund al vieţii şi al divinităţii, s-a limitat – cu excepţia celor câţiva teologi de înaltă ţinută spirituală şi morală – la două nume de referinţă ale gândirii creştine contemporane, adevăraţi evanghelişti ortodocşi ai zilelor noastre: Petre Ţuţea şi Dan Puric. În ciuda faptului că Petre Ţuţea nu mai este printre noi din anul 1992, legătura indisolubilă dintre cei doi, care s-a păstrat ca un arc peste timp, reiese în primul rând din stăpânirea exemplară a culturii spirituale, din permanentul exerciţiu al revelaţiei divine şi al revenirii la dogmă, din farmecul vorbelor lor, care i-au făcut cei mai străluciţi exponenţi ai culturii orale din ultimele decenii. În remarcabilele sale dialoguri, Petre Ţuţea, era într-o permanentă comunicare şi confesiune: când cu oamenii, când cu Dumnezeu, vorbirea cu oamenii, fiind pentru el, o cale de eliberare a ceea ce structurase pînă atunci. ,, Să te autodispreţuieşti zilnic, pentru ca în golul lăsat în tine, să poată intra Dumnezeu, aşa trăiesc eu”, le spunea discipolilor săi, Petre Ţuţea. Tot el mai spunea în modul cel mai convingător şi mai absolut: ,,Omul, e guvernat pe pământ – dacă vorbim de morala publică – de două morale: de morala dogmelor, care e creştină, eternă- adică absolută, şi morala normelor, care sunt construite pe puţinătatea şi imperfecţiunea omului. Eu nu admit decât credinţa, pentru că, dacă nu există credinţă şi nu există Dumnezeu, nu există Adevăr. Fără Dumnezeu, fără credinţă, omul devine un animal raţional, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”. Petre Ţuţea, a trasat spaţiul său de mişcare în cultura spirituală a poporului român şi a lăsat în urma sa, pe un orator înzestrat şi un gânditor la fel de profund, un adevărat ,, luminator” al românilor, artistul Dan Puric. De cîte ori a apărut pe scenă, sau în amfiteatre, publicul l-a ascultat cu evlavie, a râs de glumele lui uşor amare şi s-a însufleţit la auzul îndemnurilor lui care militează pentru cultivarea valorilor culturale naţionale, pentru cinstirea memoriei martirilor neamului care au murit în închisorile comuniste, în numele marilor valori spirituale ale ortodoxiei.

În prefaţa cărţii lui Dan Puric, intitulată ,, Cine suntem”, Părintele Iustin Pârvu, scrie printre altele: ,, Nu-ţi trebuie nici o strategie politică, nu-ţi trebuie nici o ideologie ca să-i faci pe oameni să te iubească, să te urmeze. Trebuie numai să fii acordat la undele armonice ale acestui neam, pentru că fiilor unui neam te adresezi şi ei te vor recunoaşte. Domnul Dan Puric are această putere de a te fascina, de a te face să-l urmezi – şi nu o face forţat; pentru că şi tăcând, te cucereşte. El nu a îmbrăcat numai arta teatrului mut, lui i s-a dat un dar mult mai mare – arta de a câştiga suflete. (…) Vedem cu toţii, că asistăm la adormirea unei societăţi româneşti care-şi pierde valorile neamului şi ale creştinismului. (…) El este o conştiinţă care strigă, din ce în ce mai cu putere, că acest neam nu a murit, încă…”. Şi că, după cum spunea şi Alteţa Sa Regală Principele Radu al României- personalitate de înaltă ţinută morală şi spirituală, ,,nimic nu este pierdut, atâta timp cât vom fi convinşi că putem reface punţile dintre noi, promovând valorile care ne unesc, cele generate de tradiţii, statornicie, identitate, generozitate, toleranţă şi credinţă în Dumnezeu, Cel care ne este Calea, Adevărul şi Viaţa.

Pare-se că uşor, coloana vertebrală a României se reface, mai cu seamă atunci când apar astfel de oameni de spirit şi de autentic fior religios, oameni care reuşesc să facă inteligibil discursul închinat credinţei, identităţii culturale şi spirituale ale unui popor, pentru reintrarea în rost. Rostul desăvârşirii noastre, în numele iubirii de semeni şi de Dumnezeu, fără de care, totul este un mare nimic.