Regele meu

Eseu de Theodor Brașoveanu

Nu îmi închipuiam defel că a scrie despre Regele tău este la fel de greu cu a scrie despre proprii părinţi sau bunici. Fiecare dintre noi are nevoie sa deschidă câteva portiţe interioare pentru a putea vorbi despre familie de o maniera intimă. Am descoperit astfel, reflectând la rolul pe care Majestatea Sa l-a avut în viaţa mea de-a lungul anilor, că mă gândesc la Rege ca la un bunic, la al cărui model de viaţă trăită cuminte mă raportez mereu.

Vă poate părea ciudat că un tânăr de 27 de ani crescut într-o Românie republicană, în care figura regală este consistent combătută sau cu grijă estompată de către cei care poartă pe umeri trecutul unui greu regim totalitar şi foloasele unei tranziţii care doar mimează democraţia, mai poate fi fascinat de un atare personaj. Cum una dintre menirile unui Suveran este să conserve ce are poporul lui mai bun, pentru mine Regele întruchipează demnitatea si răbdarea discretă a unei Românii care nu mai există decât pe ascuns, in adâncurile sufletelor noastre. Cred aşadar cu tărie că Regele, la fel ca şi bunicii nostri, păstreaza în El bucăţele din România profundă, ca într-o conspiraţie a binelui menită să restaureze normalitatea în noi toţi.

Prima imagine cu Majestatea Sa care mi-a rămas în minte este din decembrie 1989, când îl priveam uşor nesigur pe ecranul televizorului, adresând un cuvânt de încurajare românilor care-şi câştigaseră prin jertfă de sânge libertatea mult aşteptată. Se afla in mijlocul familiei, la Versoix şi spunea, în cuvinte simple, că el încă există, că e alături de cei care au suferit şi gata să ajute oricum poate. Pentru viitoarea putere uzurpatoare de la Bucureşti, mesajele aşezate ale Regelui sunau ca nişte ameninţări, astfel încât unui om care merita la fel de mult ca noi toţi să se bucure de redeschiderea graniţelor, i-a fost refuzată venirea in ţară timp de ani zile pe motiv că ar stârni “nelinişti”. În acelaşi timp în ţară moştenirea Revoluţiei era mânjită, adevăraţii reformatori şi oameni de stat democraţi erau daţi la o parte, diverse grupuri de români erau asmuţite unele împotriva celorlalte, iar minerii erau chemaţi să facă “ordine” printre cei care îndrăzneau să se opună noii orânduiri. Chiar şi pentru un copil de 6-7 ani care vedea toate lucrurile astea, devenea din ce in mai clar că menţinerea Regelui departe de ţară făcea parte dintr-un nou plan malefic de îngenunchere a românilor.

Momentul de graţie cu ocazia sărbătorilor de Paşte din 1992 a readus aminte românilor că trăisera o despărţire dureroasă. Era ca şi cum cineva drag din familie fusese ţinut cu forţa departe. Căci altfel nu puteam explica dragostea care se citea pe chipurile oamenilor la intâmpinarea Suveranului mult-aşteptat. Desigur, mulţi minimalizează acum efuziunea de dragoste interpretând-o drept cel mult  o manifestare de simpatie din partea unei mulţimi curioase ieşite pe străzile capitalei “ca să facă agitaţie”. Reacţia poate părea justificată, dat fiind că românii nu ies prea uşor în stradă din dragoste in zilele noastre, ci mai degrabă ca să-şi strige grijile şi lipsurile. Insă atunci a fost vorba de dragoste, dovedită prin bucuria şi încrederea nemărginită exprimată de sute de mii de oameni care nu veneau să deguste nici mici, nici bere, şi nici nu erau stropiţi în cap cu şampanie. Li se spunea doar “Hristos a înviat!” şi li se răspundea la declaraţia de iubire.

De atunci au început visările pentru copilul care privea năucit acea explozie de dragoste şi respect pentru un om care păstra în el amintirea unei Românii demne şi frumoase – România bunicilor lui. Se visa la Plevna chemat de Regele Carol să lupte pentru independenţa ţării. Sau la Alba Iulia primindu-i pe Regii Marii Uniri, Ferdinand şi Maria, în urma altui greu război, în care luptasera şi străbunii săi. Sau primit in Ajun de Crăciun la castelul Peleş să cânte colinde, asemeni bunicii lui crescute pe meleagurile Sinăii regale. Sau îmbarbatat de Regele Mihai pe frontul Basarabiei, asemeni bunicului său plecat să elibereze pământul răpit. Sau mai târziu, plângând, pe peronul gării Sinaia atunci când Regele era izgonit din ţara lui, peste care se lăsa treptat întunericul…

Întrebarea imediata şi firească pentru adolescentul de mai târziu a fost: cum anume aduci un Rege înapoi? Şi am lăsat fantezia să lucreze la planuri elaborate de restauraţie, documentate “temeinic” din romanele de capă şi spadă ale lui Dumas, Sienkiewicz sau Sadoveanu… Nu cumva înainte de toate trebuie să-L cunoşti? Şi să te faci vrednic de El? Şi, din aproape în aproape, citind despre viaţa exemplară a Majestăţii Sale, despre curajul cu care a ţinut piept celor potrivnici ţării şi verticalitatea cu care îndurat exilul, mi-am ales în Rege un model demn de urmat. Mi-am spus că un om care neîncetat, cu limpezimea şi sinceritatea care-L caracterizează, a evidenţiat nedreptatea şi a propus soluţii unor probleme care nouă astăzi ni se par de nerezolvat e nu numai un exemplu de lider şi părinte, ci pur şi simplu un model de viaţă pentru generaţii întregi de români, văduvite sistematic de repere.

În spiritul acesta, al evidenţierii unui model de urmat, m-am lăsat de multe ori inspirat de persoana regală, ori de câte ori a fost vorba să mă raportez la un personaj pe care îl admir sau care mi-a influenţat viaţa într-un fel semnificativ. Prima ocazie cred că a fost în liceu, într-un eseu de aplicaţie pentru o bursă de studiu în străinătate. Elevilor prezenţi în sala de concurs li se cerea să scrie un text în limba engleză despre o personalitate pe care o admiră şi se dădeau exemple de cântăreţi, fotbalişti, figuri din mass-media. Nu cred că se aştepta nimeni să scriu despre Rege, în România de la finalul anilor ‘90! La fel, mai târziu, în dosarul pentru admiterea la facultate în SUA, n-am putut omite o menţiune referitoare la Majestatea Sa şi la felul în care văd un viitor mai bun pentru România numai atunci când românii vor fi lăsaţi să se întoarcă la forma lor de stat tradiţională şi când vor avea acces la o istorie netrucată. Deşi poate să nu pară cea mai inspirată opinie de exprimat într-o ţară cu tradiţie republicană precum Statele Unite, am observat mai târziu că americanii au o atitudine aparte faţă de regalitate, pe care chiar dacă nu o înţeleg neapărat, o tratează cu o doză de respect. Poate şi pentru că ei sunt fascinaţi mereu de personaje extraordinare, iar istoria lor e o serie întreagă de poveşti cu eroi – salvatori, reformatori, vizionari. Ei nu vorbesc despre “prefacerile istorice” la nivel abstract, pun accent mai puţin pe “forţa maselor” şi mai degrabă pe acţiunile unor oameni mânaţi de curaj si viziune. O istorie personalizată este mai aproape de sufletul omului, fie el român sau american. Iar Regii si Reginele noastre oferă suficiente motive de admiraţie şi de mândrie că suntem români!

M-am bucurat de întoarcerea Regelui în ţară în 1997 şi de permanentizarea prezenţei Casei Regale in viaţa publică românească incepand cu anul 2001. Îmi amintesc cum am lipsit de la nişte cursuri ca să fiu prezent la aeroportul din Otopeni pentru a-i întâmpina pe Rege şi pe Regină la sosirea lor in ţară. Numai că autorităţile de atunci, deşi declarau pe faţă reconcilierea cu monarhia, au ales să reducă la minim impactul reîntoarcerii, nefăcând posibilă întâlnirea Suveranilor cu cei care veniseră să le ureze bun-venit. Nu mi-a mirosit deloc a bine nici când, la 10 Mai 2002, partidul de la guvernare a ales să sărbătorească ziua Europei, premiind elevii participanţi la olimpiadele şcolare (printre care mă aflam şi eu) cu pliante electorale şi invitaţii de aderare la organizaţia de tineret. Eu am păşit pe scena improvizată din faţa fostei Case a Poporului purtând la piept o insignă cu efigia Regelui, iar cei care mi-au înmânat premiul s-au arătat vizibil jenaţi că le amintesc astfel despre semnificaţia reală a zilei de 10 Mai. Nu la fel au stat lucrurile cu veteranii de război din promotia 1942 “Dezrobirea” a Şcolii Militare de la Sibiu, in mijlocul cărora am petrecut un 10 Mai sărbătoresc alături de bunicul meu, prof. Corneliu Sicoe, absolvent al şcolii. Unii români n-au uitat, iar asta trebuie să ne dea speranţă!

Pentru proiectul de atestat la informatică acordat de liceul meu (Colegiul Naţional “Tudor Vianu”) am ales să realizez un sit web dedicat familiei regale, care iarăsi a produs câteva surprize, pentru că prea puţini înţelegeau utilitatea lui, chiar dacă recunoşteau că nu dispunem de surse de informare suficiente despre trecutul regal al României. Tot în liceu am stârnit o dezbatere la orele de istorie, când profesorul m-a pus să ţin piept întregii clase într-o discuţie despre utilitatea monarhiei în ziua de azi. Nu pot să spun că am reuşit să-i conving pe toţi de ce un Rege e mai bun decât un preşedinte, însă cred că le-am stârnit măcar unora curiozitatea să cerceteze mai mult decât li se spune la televizor sau în manuale şcolare atent “scuturate”.

Tot in perioada aceea am căutat să frecventez mai mult evenimentele culturale din Bucureşti binecuvântate de prezenţa regală. Îmi rămâne în minte o seară de la Muzeul de Istorie, când am rămas înlemnit în faţa Regelui, pe care-L rugam (fără cuvinte, care îmi lipseau pe moment cu desăvârşire) să îmi acorde un autograf pe un frumos album dedicat familiei noastre regale. Regina Ana, observând stângăcia mea, a izbucnit în râs şi mi-a întins amândouă mâinile ca să-mi dea curaj. Şi am înţeles atunci, dincolo de metafore, că suveranii sunt pe drept cuvânt părinţi ai popoarelor, pentru că ştiu să relaţioneze uşor cu oricine, indiferent de vârstă sau rang, şi făcând abstracţie de multe ori de propria lor stare sufletească. Regii trebuie, prin excelenţă, să-i mulţumească pe toţi, să fie la dispoziţia tuturor, pentru că “puterea” lor se traduce în primul rând prin a fi in slujba poporului. Dupa mintea mea, e cea mai grea meserie din lume şi de aici şi respectul meu declarat pentru munca lor neobosită.

În acei ani de început de mileniu ne găseam într-o Românie în care Casa Regală era tolerată mai mult sau mai puţin de către cei aflaţi la putere, care căutau să-şi extragă un serios credit de imagine. Înţeleseseră şi ei că Regii pot fi utili în domeniile în care excelează prin definiţie: diplomaţia şi activităţile de caritate. Ori trebuie spus aici că includerea României în NATO şi Uniunea Europeană se datorează în bună măsură şi intensei activităţi diplomatice întreprinse de Famila Regală, delegată în acest sens de statul român. Numai că acelaşi stat care susţinea pe căi oficiale aceste acţiuni continua să-i denigreze pe autori în faţa românilor, care trebuiau ţinuţi la distanţă tocmai de cei care lucrau mai asiduu pentru binele lor. Pe fondul acesta de luptă oarbă pentru subjugarea conştiinţelor românilor, cu scopul de a-i domina mai uşor, politicienii de atunci şi de acum pierd din ce în ce mai mult teren, pentru că le lipseşte legitimitatea şi profesionalismul. Ei nu ştiu să dialogheze. Ei ştiu doar să ceară şi să se târguiască, oferind la schimb bunuri care ne aparţin defapt tuturor.

Am scris atunci o serie de scrisori către Rege, în care deznădejdea alterna cu avântul tineresc. Îmi exprimam speranţa în schimbare, dar nu alături de oamenii care se găsiseră să guverneze România. Mărturiseam că nu-mi puteam continua educaţia în ţară, dacă vroiam să fac performanţă într-un domeniu precum fizica. Deplângeam influenţa politicului în mai toate domeniile vieţii româneşti. În cele din urmă, alegeam să părăsesc ţara pentru o vreme, pentru a urma o facultate in SUA. Toate aceste lucruri le scriam efectiv ca unui părinte sau unui bunic, care ştie să te încurajeze în toate deciziile pe care le iei. Am primit mai târziu confirmarea citirii acestor scrisori, ceea ce m-a bucurat. Nu ştiu exact cine a mai luat cunoştinţă de ele, pentru că am primit la un moment dat nişte mesaje ostile, pe care nu mi le pot explica nici până acum.

În “exilul” meu american început în toamna anului 2002, am avut aproape minunatele cărţi de convorbiri ale lui Mircea Ciobanu cu M.S. Regele. Mi-a fost permisă atunci o înţelegere mai matură a rolului istoric pe care l-a avut Regele nostru de-a lungul timpului. Dacă bibliotecile din SUA găsesc de cuviinţă să le includă în colecţiile lor de documentare despre România, poate că şi la noi aceste cărţi ar trebui incluse în lectura şcolară obligatorie (sau cel puţin recomandată)! Surprinzător lucru, depărtarea de ţară mi-a permis să mi-o apropii într-un mod mai personal, să ştiu cu ce să mă identific şi cu ce să mă mândresc. Astfel, personaje precum Regina Elisabeta în rol de poetă şi mecena, Regina Maria pe post de infirmieră şi diplomat, Principesa Ileana în serviciul ortodoxiei, M.S. Regele Mihai sau A.S.R. Principesa Margareta pe post de “buni la toate” au făcut obiectul unor comunicări în cadrul cursurilor de la facultate sau diverselor evenimente dedicate României pe care am le-am organizat în campusurile din Nashville sau Princeton. Pentru mine a fi regalist e echivalent cu a-ţi preţui familia şi tradiţiile. Nu ţine de propagandă sau de preferinţe politice. Ţine mai degrabă de onestitate.

Trecând în revistă activităţile mele din ultimii ani, observ că multe dintre ele sunt inspirate în mod decisiv de Rege şi de famila Sa. La terminarea facultăţii, am lucrat o vreme ca voluntar la un centru pentru copii şi vârstnici înfiinţat de Fundaţia Principesei Margareta, revenind ulterior şi în perioada doctoratului cu diverse ajutoare trimise de români generoşi din America. Activitatea de la centru m-a convins că generozitatea şi puterea exemplului personal transmis de Rege si de Principesă prin această fundaţie pot face minuni. În 2008 m-am alăturat asociaţiei “Mai Mult Verde”, fondată sub patronajul Casei Regale şi al tânărului Principe Nicolae. In vara aceluiaşi an eram la Roşia Montană organizând o excursie cu studenţi interesaţi de conservarea patrimoniului şi de protecţia mediului. O garanţie supremă în acest sens era pentru mine şi atitudinea fermă a Casei Regale în privinţa păstrării localităţii pentru generaţiile viitoare. În semn de recunoştinta, am fost pe scările Atheneului la “Nunta de diamant” salutându-i pe Rege şi pe Regină, sau în curtea castelului Peleş atunci când Regele s-a întors ca proprietar de drept şi am strigat de acolo “Trăiască Regele!”

La fel spun şi acum: trăiască Regele nostru iubit! Aşa cum dintotdeauna am visat la o restauraţie – în primul rând, a dreptului istoric al românilor de a face parte din nou dintr-un Regat – sper ca prezenta carte să contribuie la o restauraţie simbolică, in mintea şi sufletul tuturor românilor. Îi asigur că nu ducem lipsă de modele, ele doar sunt ţinute ascunse de către cei care ne uzurpează memoria şi tradiţiile. Tuturor românilor, trăitori în ţară sau nu, care de multe ori se simt “ai nimănui”, le spun: avem un Rege. Să-L cinstim, să-L iubim, şi să fim vrednici de El! Mulţi ani fericiţi, Majestate!

Theodor Brașoveanu a fost declarat cel mai bun student român din străinătate în anul 2009. Textul de mai sus a apărut în volumul “Lumea Regelui”, publicat de Editura Polirom în anul 2011. Dl Brașoveanu este astăzi doctor în fizică la Universitatea Princeton, precum și profesor la Universitatea Rowan (SUA) și la Princeton Day School.