Regele Carol I

În ziua de 10 octombrie 1914 se stingea regele Carol I, cu diagnosticul de miocardita cronica. Diagnosticul modern va fi surprins, probabil, chiar si pe medici. Va inchipuiti ce curios parea, la inceput de secol XX, sa mori de o boala atat de « avant la lettre ».
Astfel a fost Carol I: modern, deschizator de drumuri, creator de institutii, vizionar si om de curaj. Acest tanar, nascut sa ramana un principe european minor, cel mult cu o frumoasa cariera militara, a construit in Romania, timp de 48 de ani, una din cele mai durabile dezvoltari din istoria noastra, punand in ordine institutii vitale (statul, armata, parlamentul, economia, academia) si statornicind «securitatea nationala», prin dobandirea independentei, a suveranitatii, prin flexibilizarea si intregirea instrumentului numit « stat».

Rabdatorul rege Carol, ale carui urechi au auzit multe insulte, ai carui ochi au vazut multe geamuri sparte la Palatul Regal din centrul Bucurestiului, al carui suflet s-a chinuit in fata multor manifestari mioritice ostile, a purtat cu el indarjirea de a ramane pe loc, desi istoricii ne confirma ca a avut cel putin de doua ori bagajele facute, de plecare. Un singur lucru cred ca nu l-a inteles Carol, niciodata: tentatia ancestrala a romanilor fata de sinuciderea vesela.

Regele Carol a avut norocul de a nu se fi nascut mai tarziu, fiindca mi-ar veni greu sa-l vad mergand la Bruxelles, sa se bata cu indivizi impecabil imbracati, cu mainile adanc infipte in buzunarele de la pantaloni, functionari carora costumele scumpe le jeneaza nonsalanta. Mi-ar fi greu sa-l vad la talk-show-uri ori suflecandu-si manecile de la camasa, pentru ca verbul sa circule mai usor in mediul popular si agricol. El nu si-a dat, niciodata, jos tunica (a relaxare), nu a iertat niciodata intarzierile si nici lipsa de cuvant (care era, si atunci, un sport national), pantofii lui nu au fost niciodata prafuiti, nu a ascuns niciodata faptul ca este Principe ca sa para egal cu ceilalti, nu s-a prefacut vulgar sau simplu, ca sa fie cuiva pe plac.

Dimpotriva, Carol I a ramas pedant si inflexibil in fata iarmarocului din societate, s-a chinuit sa invete limba unei tari care l-a adoptat, a respectat o confesiune care nu era a lui, s-a legat de o geografie care nu-l aranja temperamental, s-a dedicat unei munci geopolitice migaloase si perverse, pentru care nu era facut structural si moral, a facut fata, cu stoicism, predecesorilor democratiei si ai Academiei Catavencu, care-l numeau, in ziare si in public, Carol cel Mic, Domnul Hohenzollern si Neamtul, a privit cu rabdare la geamurile pe care studentii avangardisti i le spargeau sistematic, fiindca venea dintr-o tara care pe ei nu-i aranja, din punct de vedere cultural si ideatic, a purtat barca destinului propriu, cu grija, pe albia seaca a Dambovitei si i-a interzis tinerei lui nepoate, Maria a Romaniei, sa iasa din palatul Cotroceni, in primii patru ani dupa venirea ei la Bucuresti, spunandu-i ca prefera sa-i aduca la Palat persoane care sa-i tina companie, fiindca «societatea bucuresteana este putreda». Ba chiar a fost invitat, dupa ce a dotat Romania cu cai ferate, sa ia locomotiva pe care a achizitionat-o si sa plece cu ea in Germania, pentru totdeauna.

Desigur, daca ar fi Carol I un personaj politic contemporan, el ar fi asociat astazi temerarilor, atipicilor, iar opera lui ar fi comparata cu cea a lui Juan Carlos al Spaniei. Putina lume stie ca tatal lui Carol I, Karl Anton, a fost primul principe suveran devenit prim-ministru, in epoca moderna. El a fost premier al Prusiei din septembrie 1858 pana in septembrie 1862, cand i-a succedat Bismark.

Este, desigur, greu de privit, acum (in lumea computerului, a tinerilor elevi de la Galati care pleaca la Harvard, a CNN si a zborului de placere in cosmos, a averilor de saptesprezece miliarde de lire sterline, a razboiului privat), ca pe un lucru exceptional, ca un tanar de 27 de ani, care si-a petrecut adolescenta si primii ani ai maturitatii in razboaie si care nu avea, ca zestre personala, mai mult de un geamantan, un tata inteligent si un nume cu rezonanta europeana, sa ajunga seful unui Stat tanar, sa-l conduca 48 de ani, sa tina in frau o societate de nestrunit, cu oameni sclipitori, flecari si simpatici; ca acest tanar avea sa trateze de la egal la egal cu marile puteri, ca avea sa navigheze cu pricepere pe mari tulburi, ca avea sa devina, el insusi, o institutie si ca familia fondata de el avea sa contribuie cu demnitate la bunul mers romanesc, chiar si dupa 140 de ani.

Evaluarea domniei lui Carol I se poate face mai simplu: daca luam criteriile de baza ale UE si NATO vom vedea ca, in ciuda limitarilor impuse de vremi, Carol apare surprinzator de european: fondator de institutii de baza ale statului si societatii, promotor al profesionalismului in politica si economie, strateg si reformator al fortelor armate, incurajator al puterii soft (cultura, politica externa, traditii, specific national), voce europeana prin excelenta, puterea exemplului personal, creator de institutii si de proiecte, intaritor al statului si al suveranitatii in paralel cu adaptarea la jocul regional, participant cu trupe la aliante militare continentale. Carol I a fost un favorit al Germaniei, Rusiei si Frantei, var al Italiei, Spaniei si Marii Britanii. Tot el a fost unul din primii ofiteri romani cu studii in tari occidentale si un model de lider national, idealizat de popor fara sa fi gustat macar salam cu soia. Aplicator, la litera legii, al principiului sfant al proprietatii private, ctitor al unui domeniu particular (Sinaia) devenit, in ani, un simbol al natiunii.

Povestea acestui modern sef de Stat este contemporana, fiindca ea se bazeaza pe meritul personal. Nu erau, vremurile de inceput de secol XX, vremuri in care meritul personal sa influenteze prea mult destinul unui cap incoronat. Monarhia nu experimentase inca dezastrele care aveau sa o astepte imediat dupa primul razboi mondial. Pe atunci, a avea merite personale ajuta destul de mult, dar nu era o conditie sine qua non. Astazi, meritul personal joaca un rol determinant.

Ne vom fi dand noi seama ca suntem, in anumite privinte, mai anchilozati decat cei din timpurile lui Carol I? Stim noi ca el, ca si vremea lui, produceau, la nivel politic si de gandire intelectuala, materie de mai buna calitate, desi nu lucrau la computere? Cunoasteti multi oameni de stat care au construit patruzeci de spitale rurale? Stiti multi oameni politici, romani sau de aiurea, care se pricep si la academie, si la militarie si care vorbesc si patru-cinci limbi straine, care au cunostinte economice, sunt acasa la ei in orice capitala a lumii si au familia europeana in singe?

Sunt convins ca ceea ce Principesa Margareta si cu mine putem face bine pentru tara, la nivelul modest al capacitatilor noastre, este de a duce mai departe legamantul european, democratic si liberal al lui Carol I, imbinand rolul determinant al statului si al natiunii, al traditiilor si al culturii nationale cu binefacerile deschiderilor democratice, al globalizarii, al inrudirii europene, al informatiei si al atotputerniciei initiativei individuale, ca expresie a libertatii.

Regalitatea este o institutie istorica europeana care, in Romania cel putin, este capabila sa gaseasca modalitati noi, flexibile, creatoare, motivate si potrivite de a fi utila. Poate ca, daca s-ar fi nascut cu cincizeci de ani mai tarziu si ar fi ales o alta tara, Carol ar fi fost un om de stat tot atat de apreciat ca Wilson sau Adenauer. Iar daca nu ar fi purtat coroana, ar fi fost, aproape sigur, un mare om politic, pur si simplu.

Privind extraordinara performanta politica a lui Carol I, putem conchide:

o a nu-ti pierde cumpatul, a fi muncitor, intelept si a avea darul de a fi lider, ajuta la ceva;
o este mai comod sa fii cinstit si coerent decat corupt si confuz;
o se poate face bine, pe pamant romanesc, timp de 48 de ani, neintrerupt;
o poti supravietui in Romania, european fiind, timp de aproape jumatate de deceniu, chiar in vremuri incerte;
o sufletul si spiritul romanesc sunt, adesea, mai subtile si mai flexibile decat reprezentantii de frunte ai spiritului si sufletului romanesc;
o rabdarea de o jumatate de secol a lui Carol I, adaugata la rabdarea de o jumatate de secol a lui Mihai I arata ca Familia Regala a Romaniei este o institutie cu rabdare seculara si care are domiciliu stabil in istoria Romaniei;
o Palatul Elisabeta, redevenit camin al Familiei Regale, are o perspectiva si un inteles care nu priveste catre anul 1947, ci catre anul 1866.

Din aceste motive, indemn pe cititorii adolescenti ai randurilor mele sa tina minte ziua de 10 mai 2006, cand celebram 140 de la fondarea Familiei Regale romane. Aceasta sarbatoare, legitimata astazi de increderea a 66% dintre romani, este potrivita cu legamantul lui Carol I, fiindca ea este intruchiparea unui inceput european.