Politica reperelor morale

Romulus Dan Busnea

În starea de totală saturaţie şi intoxicare politică la care au fost supuse conştiinţele noastre cu prilejul ultimei campanii electorale, parcă ne vine să lăsăm totul deoparte şi să fugim cât mai departe de poluarea şi mizeria politică din societatea românească. De-a lungul campaniilor electorale de până acum, am învăţat reţeta unui cocktail politic ameţitor, care însă a lăsat un gust amar şi dureri de cap după ce ne-a fost dat să-l gustăm: oameni politici gata să strângă şi mâinile boschetarilor; pretendenţi la fotoliile de primari sau parlamentari care chiar dacă nu te cunosc, îţi bat la uşă cu pritenie, ca să te roage să-i votezi promiţându-ţi marea cu sarea; măgăoaie şi panouri publicitare montate pe maşini care te îndeamnă să votezi pe ritmuri de manele sau de şlagăre cosmetizate, pe unul sau altul dintre candidaţii propuşi, totul umplut şi stropit din belşug, cu interminabile şi abominabile discursuri politice.

Şi dacă acestea sânt ingredientele pe care trebuie să le ingurgităm de fiecare dată când sântem chemaţi la urne, poate că primele lucruri la care ar trebui să se gândească aleşii noştri, ar tebui să fie moralitatea, reperele morale şi valorile tradiţionale pe care să se bazeze toate acţiunile lor. Din păcate însă, aspectul mai sus semnalat, nu reiese nici pe departe din atitudinea politicienilor români, care cu excepţii care pot fi numărate pe degetele de la o mână, sânt aserviţi doar intereselor personale, constituindu-se de fapt, în cel mai bun exemplu de degradare morală la care s-a ajuns în ,,scumpa noastră Românie”. Conducătorii noştri ar trebuie să ştie – după cum foarte bine spunea Principele Radu al României, că: ,,Puterea liderului ar trebui să fie direct proporţională cu responsabilitatea instituţională pe care o are. Nu este deajuns să te simţi dator faţă de cetate. Este necesar să faci parte dintr-un sistem care să te menţină responsabil. Iar aici poate ajuta decisiv libertatea şi soliditatea instituţiilor. Dar şi altruismul, puterea exemplului personal şi curajul de a asuma public idealuri”.

Astăzi, traversăm mai mult ca oricând, o perioadă critică. Dacă totul ar fi mers pe o traiectorie a normalităţii- după cum trebuia să se şi întâmple la 20 de ani de la ,,instaurarea democraţiei”- lucrurile s-ar fi aşezat în România. Ascunderea sau trunchierea adevărului – aşa cum s-a întâmplat şi în cazul Regelui Mihai al României, uitat şi alungat pentru o perioadă din propria-i ţară de către orânduirea comunistă- compromisurile şi jocurile de culise tot mai murdare, oferă în lipsa reperelor morale, şanse certe de degradare pentru o societate românească, tot mai îndepărtată de valorile sale. Nu numai politicienii, dar chiar şi mulţi dintre noi, restul românilor, am început să cam uităm de verticalitatea moralităţii şi ne-am întins pe orizontala consumismului şi a profitului imediat, bălăcărindu-ne în mlaştina materiei, de parcă spiritul nu mai este în noi, ci doar pofta trupului, sau a banului, căci nu degeaba, există acea zicală din popor, care spune că, ,,banul este ochiul dracului”. Faptul că banul are un efect dezumanizator asupra omului, ne este cel mai bine exemplificat de cei foarte bogaţi, care deşi au averi de miliarde, n-ar da un leu pentru cei năpăstuiţi de soartă sau pentru refacerea unui monument istoric, cu excepţia momentelor în care, imaginea lor trebuie să dea bine pentru opinia publică, ameţită şi aşa de prea multă minciună şi manipulare. Iar asta cam înseamnă să-ţi pierzi sufletul, iubirea pentru aproapele tău, pentru tot ceea ce este creaţie, spirit, valoare absolută. Toată această globalizare socială, aduce cu sine, un impuls de vulgaritate, de permanentă înjosire, de denigrare a tot ceea ce înseamnă valoare autentică şi autohtonă. Urmărim cu pasiune modelele străine şi adoptăm fără nici un fel de rigoare critică, instituţii, cărţi, atitudini şi moduri de viaţă dintre cele mai nefaste, ceea ce pe bună dreptate numea Titu Maiorescu, ,,forme fără fond”. În lipsa unei societăţi civile real constituite, avem nevoie de un spirit şi o voce a acestuia, care să ne îndrepte paşii rătăciţi. Acaparţi însă de goana zilnică pentru supraveţuire, ignorăm să dăm atenţia cuvenită, atunci când apare ca prin minune o voce credibilă care are ceva de spus, care poate da un sens adevărat vieţilor noastre. Pentru că, după cum spunea şi Mircea Platon, ,,Oamenii care vor rosti păsurile reale vor face vizibilă şi România profundă. Nu ne trebuie <<elită>>, ci elite: fruntaşii tuturor domeniilor de activitate şi ai tuturor păturilor sociale. Comuniştii au distrus elitele şi le-au înlocuit cu <<elita (conducerea) de partid şi de stat>>. Nouă ne trebuie elite. Şi mai trebuie ca acele elite să fie lăsate să lucreze, să aibă mână liberă. Dar elitele nu pot avea mână liberă dacă nu sânt elite organice. Actuala elită politică şi culturală e ineficientă din cauza nereprezentativităţii ei. De aceea se şi teme, şi reacţionează pieziş, atunci când voci precum cea a domnului Dan Puric, sau cărţi precum A treia forţă: România profundă, sau episcopi precum ÎPS Bartolomeu Anania, încearcă şi chiar reuşesc să trezească oamenii din letargie. Din letargie către liturghie, acesta trebuie să fie drumul României”.