Ovidiu Nahoi

Adevarul, 12 mai 2007

De ce a fost atât de important mesajul din 10 mai al relegui Mihai I? Simplu: pentru că, într-o perioadă în care politica pare să-şi fi pierdut uzul raţiunii, era nevoie de o voce de înaltă autoritate morală, care să cheme la echilibru şi reconciliere, care să poată indica naţiunii o direcţie de urmat.

Ce este astăzi peisajul politic românesc, privit dincolo de pasiunile de tip fotbalistic? Pe de o parte, lovituri de cabinet de tipul celei aplicate de ministrul justiţiei. Mişcări subterane făcute pe grabă, până ca “duşmanul” să apuce să se întoarcă la Cotroceni. Toate acestea or avea darul de a le asigura autorilor iluziile unor poziţii mai bune în vederea ciocnirilor viitoare. Dar, în mod sigur, îndepărtează politica de la scopul ei ultim: acela de a servi oamenilor şi comunităţilor.

De cealaltă parte, Traian Băsescu alunecă – ireversibil? – pe o pantă extrem de periculoasă. A identificat repede un număr de “duşmani” şi a pus reflectoarele pe ei, în încercarea de a-i transforma în subiecte ale urii colective. Pe moment, a reuşit. Dar ce se va întâmpla “după”, când “dezmembrarea oligarhiilor” (a se citi “neutralizarea adversarilor politici şi economici”), promisă după revenirea la putere, se va dovedi extrem de greu de realizat, din considerente juridice, economice şi chiar democratice? Între timp, Traian Băsescu a lăsat să încolţească în multe minţi ideile marii revoluţii socialiste din octombrie, ale Jaqueriei sau ale Nopţii Sfântului Bartolomeu. Nu cumva riscă el acum să cadă, încetul cu încetul, victima propriilor promisiuni? Ce vor spune cei care astăzi aşteaptă înfierbântaţi să vadă creieri împrăştiaţi pe pereţi? Nu se vor simţi “trădaţi”, nu se vor abandona ei în braţele mesianicei extreme drepte, singura care, nu-i aşa, mai poate instaura ordinea şi morala? Avem, aşadar, pe de o parte, îndepărtarea politicii de oameni şi comunităţi – culmea, cică în numele apărării democraţiei! Si, de cealaltă, cultivarea urii colective. Acesta este momentul în care regele a ieşit în spaţiul public pentru a cere concentrarea pe un obiectiv naţional de importanţă majoră: o Constituţie în conformitate cu noul nostru statut de naţiune europeană. Este acum alegerea noastră, dacă va urma să ne măcelărim unii pe ceilalţi sau să reconstruim sistemul democratic, după legi şi standarde noi. Există destui oameni – mulţi dintre aceştia absolut remarcabili – care s-au încăpăţânat să-l considere tot timpul pe regele Mihai I drept adevăratul şef al statului şi lider al naţiunii. Oare nu cumva au avut şi ei partea lor de dreptate? Cel puţin, în ziua de 10 mai 2007, s-a dovedit că da. Aşa încât, nu avem decât să-i mulţumim bunului Dumnezeu că l-a ţinut în viaţă până azi. Şi să ne rugăm sa-l mai lase încă multă vreme printre noi. Avem nevoie.