Mihai Loialul

Articol de Camelia Pop, profesor de istorie, publicat în Cotidianul Transilvan, 16 noiembrie 2017

Alături de Carol I Eliberatorul, Ferdinand Întregitorul, Mihai Loialul a dat țării măsura puterii sale prin curaj, responsabilitate și loialitate.

La numai șase ani Regele Mihai a asigurat  continuitatea Coroanei și stabilitatea țării.

Principele  Moștenitor Carol, viitorul rege Carol al II-lea, imprevizibil și aventurier, a renunțat la succesiune în anul 1925, generând o criză politică  ce putea arunca țara în haos. În urma deciziei regelui Ferdinand și a Parlamentului, Mihai primește titlul de  principe moștenitor.  Moartea neașteptată a regelui Ferdinand, în anul 1926, l-a adus pe micul principe pe tron, domnind sub Regență în perioada 1927-1930.

În timpul celei de-a doua domnii (1940-1947), temerarul rege a înfruntat totalitarismul german  și pe cel sovietic deopotrivă.

A salvat țara de la dezastru la 23 August 1944, când a decis să trecem de partea Aliaților și să continuăm războiul până la victoria finală. Contribuția României a fost importantă, după spusele  generalului german  Gerd von Rundstedt : “puciul de la București scurtase războiul cu o jumătate de an.” 

În egală măsură, regele Mihai s-a opus comunizării României, neacceptând  guvernul Petru Groza, impus arbritar de Vișinski, trimisul Moscovei. Piesa de șantaj a emisarului sovietic era Transilvania. Tergiversarea semnării  de către Uniunea Sovietică a armistițiului din 12 septembrie 1944, prin care Transilvania revenea României, îl punea pe rege într-o situație dificilă.

”Greva regală” a fost răspunsul regelui la măsurile antidemocratice luate de guvernul Petru Groza. Intervenția marilor puteri pentru a soluționa criza din România a fost una de formă.

Fără un sprijin extern eficient, regele Mihai n-a putut opri instaurarea regimului comunist, dar a întârziat instalarea deplină  a acestuia până la 30 decembrie 1947. În fatidica zi, recurgând la un nou șantaj, comuniștii l-au amenințat pe rege cu eliminarea celor 1000 de studenți întemnițați din cauza manifestațiilor promonarhice.

Plecarea și exilul dureros nu l-au împiedicat pe rege să continue lupta, să vorbească lumii întregi despre atrocitățile regimului comunist, despre suferința opozanților din închisori,  despre dezastrul prin care trecea România, dar  mereu s-a lovit de un zid imposibil de trecut. Atunci trebuie să fi rostit amarele cuvinte: ”Ieşeam dintr-un infern al tuturor ca să intru într-unul rezervat numai mie.”

 A dus o viață eroică refuzând orice compromis. Nici tentanta ofertă americană nu l-a clintit din loc. Președintele Statelor Unite îi punea la dispoziţie o proprietate şi un venit anual ce asigurau Familei  Regale un trai confortabil. În schimbul generoasei oferte, Mihai trebuia să renunţe la identitatea sa de Rege al României, condiţie care i s-a părut total inacceptabilă.

Regele a trăit în conformitate cu propriul său crez creștin, nu l-a abandonat nici în cele mai dificile momente, a suportat cu stoicism indiferența oamenilor politici din Occident, supravegherea permanentă din partea securității comuniste, dorul de țară, încrezându-se total în Providență. Îndelungata răbdare i-a fost răsplătită în anul 1992, când peste un million de oameni au venit să-și întâmpine regele cu emoție și speranță.

Incapacitatea noastră de a ne organiza pentru a deveni  o forță capabilă să restaureze monarhia, a făcut loc imposturii. Regele a continuat să aștepte cu credință și loialitate ca țara să se întoarcă la sine, să-și revină, să conștientizeze șansa pe care o are de a fi condusă diferit, după principii morale, solide, în folosul tuturor.

Astăzi spunem cu tristețe că puteam fi o altfel de țară, o democrație autentică, întemeiată pe valori creștine, un sprijin pentru Europa aflată într-o stare de decădere morală și spirituală.

Așteptarea regelui în toți anii de la abdicarea forțată, a fost una activă, în Anglia și America a declarat că abdicarea i-a fost impusă, iar în America, cu ocazia acordării de către președintele Truman a decorației ”Legiunea de Merit”, regele a subliniat contribuția armatei române la scurtarea războiului și a solicitat sprijin pentru țară, fără a primi vreo promisiune concretă.

Cu toate împotrivirile a continuat să creadă că lucrurile se vor schimba, motiv pentru care s-a implicat în formarea Comitetului Național Român, condus de fostul prim-ministru Nicolae Rădescu. La inițiativa regelui, Comitetul a cules informații despre situația din țară și a publicat o broșură intitulată ”Suprimarea drepturilor omului în România”. Broșura a fost citită în mediile oficiale occidentale. În consecință Congresul American  a înființat o Comisie care să analizeze activitățile Uniunii Sovietice în Europa centrală și răsăriteană. Invitat să vorbească la Londra, unde s-a întrunit Comisia, regele a solicitat intervenția în România, dar i s-a răspuns cu o întrebare: ”Vedeți o altă soluție decât războiul?”

Jocurile politice şi interesele aveau să primeze faţă de nelegiuirile la care erau supuşi cei persecutaţi în ţară de un regim ilegitim. Această stare de  fapt  a  sporit şi mai mult suferinţa Regelui.

Punându-și speranța în noua generație a sprijinit înființarea la Paris a unei Fundații cu statut universitar pentru tinerii români, cărora li s-au oferit burse pentru a studia și pentru a fi educați în spiritul valorilor democratice.

Paralel cu acțiunile sale politice, a cultivat în sufletul reginei Ana și a fiicelor sale  dragostea pentru țară și speranța în șansele de viitor ale României.

Legat pentru totdeauna de țara sa, a ales să trăiască simplu, fără compromisuri, conservându-și regalitatea. A practicat diferite munci pentru a-și întreține familia, dar în inimă a trăit cu speranța că într-o zi porțile se vor deschide și va păși din nou pe pământul unde s-a născut pentru a renaște împreună cu poporul său.

Lanțurile s-au rupt și regimul comunist s-a prăbușit, dar exilul regelui a continuat, adăugând vechii sale suferințe una nouă, a respingerii din partea potentaților de la București , care cu greu au înțeles că regele nu poate fi oprit să se întoarcă acasă.

Mașinațiunile puse în mișcare pentru a-l compromite n-au încetat nici astăzi,  dar n-au putut să-l învingă pe cel care a ținut piept lui Hitler și lui Stalin, atrocităților naziste și comuniste.

Încrezător în istoricitatea României a  făcut numeroase călătorii în scopul integrării în structurile euro-atlantice, fiind încrezător în potențialul țării și în rezervele ei de viitor.

Totodată i-a insuflat Principesei Margareta încrederea că orice investiție în folosul țării este o datorie și o bucurie în același timp. Din fidelitate față de rege și față de țara pe o știa din poveștile regelui, Principesa a întemeiat Fundația Principesa Margareta a României, prin intermediul căreia a venit în sprijinul tinerilor și vârsnicilor, a stabilit punți între generații armonizând relațiile distruse de un regim arbritar.

Într-o zi vom conștientiza sacrificiul regelui vindecând în acest fel rănile trecutului. Regele împreună cu martirii închisorilor vor sta la temelia restaurării noastre  ca nație și popor.