Mi-e dor de EL

Articol de Alexandru Muraru, publicat în Revista Timpul

Pur și simplu, mi-e dor de El. Mă gândesc la El în fiecare zi, la visele și la speranțele Lui, câteva împlinite, dar cele mai multe neîmplinite, deșarte. Mă gândesc la el la fel ca la un membru apropiat la familiei mele, soția mea, fratele meu geamăn, sora mea, părinții mei. Mă imaginez discutând cu El din nou în biroul Lui, doar noi doi, sau înconjurat de alții, sau făcând acel gest cu un zâmbet discret, aproape insesizabil, de satisfacție și mulțumire, când mă vedea la diferite evenimente. Am vorbit rar, ne-am scris des și ne-am gândit la aceleași idealuri aproape tot timpul. Acea întrebare atât de laconică și atât de cuprinzătoare în același timp pe care o folosea: „Cum merge?”, nu „ce faceți”, „cum sunteți” etc., ci simplu, ca un țăran brav și simplu, arăta naturalețea și măreția Lui. Era firesc în toate gesturile, vorbele, acțiunile Lui.

Mihai I împlinește astăzi un secol fără jumătate de deceniu. O viață enormă, n-o poți cuprinde nici măcar cu imaginația, cu atâtea întâmplări trăite cât pentru un popor sau un continent întreg. A traversat 5 generații și e printre cei mai bravi oameni de pe acest Pământ. Fără de tăgadă, e cel mai frumos român din ultima sută de ani. Cel mai drept, mai onest, mai curajos și mai demn. Nu există astăzi niciun semen care să-l urască, nici un semen jignit de EL, niciun om pe acest pământ pe care să-l fi atins cu ceva.
Mi-e dor de El pentru că acest Om este o icoană vie a românilor, iar nu întâmplător în casele în care există fotografia sa, aceasta este așezată lângă o icoană. Am zărit, cred, pentru prima dată fotografia sa alb-negru, în uniforma de mareșal al Armatei Române, la sfârșitul anilor `80, într-o groasă carte de telefon pe noptiera nanei mele. Acolo am văzut acest fenomen al naturii umane.

Mi-e dor de EL pentru că Nu a încetat nicio clipă, de la vârsta de la 6 ani, să fie Rege. Prin atitudine, prin felul de fi, prin felul de a trăi, prin felul de a gândi, de a se raporta la ceilalți și mai ales la noi, românii. Nicio clipă nu s-a îndoit de menirea sa, i-au rămas indiferente orice fel de privilegii sau avantaje, orice fel de planuri, propuneri sau variante care nu corespundeau principiilor sale. A trăit demn și când rostea discursul Tronului cu parlamentul plin de comuniști, și când îi sfida înfruntând pericolul morții și atunci când Antonescu îl considera un copil uzurpându-I rolul.

Acest om a refuzat să-și mai privească tatăl în ochi după ce acesta întâi trădase Coroana, apoi îl detronase pe propriul fiu, apoi îl separase de cea mai iubită ființă. Acest Om a făcut un act unic în lume – „greva regală”, cu riscul propriei vieți, refuzând să legitimeze actele unui guvern de ocupație, cu armatele împânzite în toată țara. Acest om a trăit drama de a-și vedea țara distrusă și poporul alienat.

Mi-e dor de El pentru că știu și îmi imaginez deseori imposibila zi de 23 August 1944, un act făcut de cel mai tânăr Rege al românilor, maturizat grăbit de viața-i dură. Despre acest act a vorbit toată viață, cu amărăciunea de a se justifica și cu modestia de a izbăvi ceea ce o întreagă pleiadă de politicieni, militari de carieră sau servicii secrete nu reușiseră.

Mi-e dor de singurătatea Lui cu care a traversat exilul, de demnitatea Lui în toți anii de după 1947, când, suferind ca nimeni altul, a dus toată această tragedie personală de unul singur. Mihai I știe cel mai bine ce înseamnă suferința pentru pierderea țării, pentru umilință, pentru lipsuri. A pierdut totul: țara, tronul, continuitatea constituțională, domnia, pe cei mulți din jurul său. Și a rămas mereu același român de o desăvârșită onoare.

După 1989 a trăit tragedia de a fi ținut, în continuare, departe de țara sa, de a fi umilit, alungat cu mitraliera, de a fi calomniat și acuzat prin atâtea minciuni și nelegiuiri.
Mi-e dor de acel om singur, care plutea pur și simplu deasupra mulțimilor, în 1992 sau 1997. Mi-e dor de acel om care lăcrima în fața unui milion de români vorbind despre iubire. De acel om care pășea după jumătate de secol vorbind o limbă pe înțelesul tuturor. De acel om îmbrăcat în haine de rege, la propriu și la figurat.

Istoria plecase odată cu el și îl adusese să-l repunem la locul său. Ce trebuie să fi fost în sufletul lui în acei ani pe care România nu-i va mai retrăi niciodată. Ce trebuie să fi sperat, să fi simțit acest bărbat curajos ca un arhanghel și emotiv ca un copil orfan. Cineva spunea că Regina povestea cum, în lunile de după revenirea la Versoix, în 1992, Mihai, ca un ritual, revedea, zi de zi, plângând, celebrul film ”Monarhia salvează România”, cu acel fundal spectaculos, sonor și vizual, de povestit la nepoți.

Mi-e dor de acel om care, pășind acasă, i-a iertat pe toți. Și pe cei care l-au ignorat, și pe cei care l-au alungat, și pe cei care l-au ponegrit. Pe toți. Ca un călugăr bătrân, care-l iubește pe Dumnezeu și pe semenii Săi cum nimeni altcineva n-o poate face.

Mi-e dor de El să-l văd din nou la Peleș, la Elisabeta sau Săvârșin. Am revăzut imagini cu revenirea la Săvârșin, în 2001, ciocnind ouă roșii, de Paște, cu oamenii din sat. N-am văzut niciodată un om mai simplu, mai bun și mai apropiat de românii simpli. Cu casa făcută vraiște de comuniști, după ce-i furaseră totul de acolo, era din nou fericit că era între ai lui, oameni simpli și inocenți. Mi-e dor să-l văd cum nimeni altcineva nu stă în Biserică, cum se închină și cum privește spre cer.

Să-i privesc din nou chipul cum se lumina când, în balconul Palatului Elisabeta, saluta miile de români venite să-i spună „La mulți ani!”. Acest om avea ceva firesc pentru că el trăise toți acești ani cu confirmări și cu dezamăgiri și, fiecare clipă era, într-un anume fel, firească și surprinzătoare, în același timp.

Mi-e dor să-i văd ochii strălucind de lacrimile discrete de fiecare dată când vorbea de Regina Mamă Elena, de cei care au murit în închisori sau de tinerii care-i scriau la Versoix și pe umerii cărora simțea mereu că țara va renaște. De acea figură tristă și deznădăjduită, dar plină de confirmarea tragediei și a așteptării, pe care o exprimă cel mai bine în momentul în care, la televiziunea franceză, invitat fiind, i se pune înregistrarea cu Eugen Ionescu care spune „Vive le Roi!”.

Mi-e dor să-I ascult mesajele, vocea inconfundabilă cu acel defect de vorbire care i-a marcat viața, întocmai ca lui George al VI-lea, din emoționantul „The King`s Speech”, parcă un semn distinctiv pentru marii monarhi.

Mi-e dor să-l văd din nou printre noi, printre ai Lui, mulțumindu-mă să știu că încă nu…Încă nu a plecat. Cu fiecare clipă pe care o petrece pe acest pământ, mă simt mai ocrotit, mai sigur, mai apărat și mai mândru. Spun mereu că atât timp cât e el în viață, suntem mai aproape de durerea Lui pe care nu o va putea nimeni vindeca.

Mi-e dor de El, să-i pot spune Lui toate astea. Dorul, gândul nostru și rugăciunea noastră sunt cu EL!

Regele nostru, La mulți ani!