Magia Crăciunului: sărbătoarea iubirii, bucuria iertării

Ce repede trece timpul! Suntem în perioada sărbătorilor de iarnă, iar peste câteva zile vom trece în noul an. E vremea analizelor, a retrospectivelor unui an plin de evenimente mai mult sau mai puţin dorite, a nostalgiilor, a speranţelor ca şi a năzuinţelor de mai bine. Pentru mulţi dintre noi, anul care e pe trecute, a fost în primul rând unul al frământărilor necontenite, al multor întrebări fără de răspuns, al permanentelor înşelătorii şi manipulări, dar şi al neputinţelor. Ca o observaţie generală, aş putea spune că trăsăturile definitorii ale profilului moral al românilor, s-au cam schimbat în ultima vreme, determinate fiind pe de o parte de o viaţă mult mai stresantă, iar pe de alta, de noile tendinţe care se manifestă în planul evoluţiei sociale şi morale a umanităţii precum uniformizarea, globalizarea, internaţionalizarea, depărtarea de credinţă. Parcă în sufletul nostru s-a strecurat mai multă răutate, invidie nefirească şi indiferenţă faţă de fiinţele de lângă noi, chiar şi faţă de cei dragi nouă, de familiile noastre. Dacă ne întrebăm cumva de cantitatea de iubire oferită celor din jur, statistica – dacă ea ar exista – ar fi una sumbră, deoarece datele din sondaje ar indica un procent total nesatisfăcător. Mă întreb dacă unii dintre noi şi-au făcut bilanţul faptelor bune şi dacă rezultatul final îi mulţumeşte în vreun fel. Mă îndoiesc că ar exista prea mulţi şi chiar aş fi curios să le aflu părerile. Probabil că există şi excepţii, dar ele pot fi numărate pe degete. Din păcate am ajuns să fim din ce în ce mai puţin pătrunşi de sentimente umane, uităm tot mai des să-i întrebăm pe cei din familiile noastre cum o mai duc, care le mai sunt suferinţele, durerile şi cum putem să-i ajutăm să poată trece mai uşor peste obstacolele inerente, dar tot mai grele ale vieţii. Şi cât de mult aşteaptă ei acest lucru de la noi! Nu-i aşa, că uităm la fel de repede să le întoarcem binele celor care ni l-au făcut, total dezinteresaţi, în momentele dificile ale vieţii? Uităm că mai există şi un Dumnezeu şi că ar trebui să ne mai rugăm pentru iertarea păcatelor noastre, că tare mult s-au mai adunat în ultima vreme!

Trăim vremuri faţă de care nu mai trebuie să mai adăugăm din răutatea noastră, sunt vremuri care ne cer înţelepciune şi credinţă, sunt vremuri în care, mai mult ca oricând, este nevoie de sărbătoarea spiritului şi a iubirii care să sădească între noi, iar Crăciunul, prin Naşterea Mântuitorului, prin momentele sale de înaltă şi sensibilă trăire spirituală, ne dau din plin această şansă. Să ne minunăm aşadar, de magia Crăciunului, să ne bucurăm de miracolul dumnezeiesc ce l-a reprezentat Naşterea Domnului nostru Iisus, a cărui lacrimă spală şi acum păcatele întregii omeniri, să nu lăsăm ca gândurile noastre bune să îngheţe într-un ocean de nelinişti şi să preamărim viaţa care ne-a fost dată.

Bucuria cea adevărată a sărbătoririi Naşterii Domnului nu o poate trăi decât cel care se trezeşte din noaptea întunecată a păcatului neiubirii de oameni şi a indiferenţei faţă de răul din jurul lui, cel care este în stare să ierte, cel care poate să depăşească paradoxul dintre suferinţele unei vieţi trecătoare şi bucuria la care suntem chemaţi cu toţii de sărbătoarea păcii şi a bunăvoirii dintre oameni. Astfel de atitudini ar trebui să ne caracterizeze firile, după cum spunea şi Părintele Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, într-o pastorală la Naşterea Domnului: ,,Aceste atitudini sunt florile dalbe ale naşterii şi renaşterii fiecărui creştin. Vă îndemn cu toată stăruinţa să le ocrotiţi cu dragoste şi să le oferiţi nimic nădăjduind şi la vremea Crăciunului, şi în timpul înmuguririlor palide ale tristeţii, şi pretutindeni şi oricui, şi colindînd şi alinând pe cei din preajma noastră”. Îmi revin acum în minte, îndemnurile regretatului Patriarh al României, Părintele Teoctist, care ne-a apropiat  de sublimul cuvânt Dor, definit ca o stare ce exprimă nevoia după celălalt, dorinţa de a petrece timpul împreună cu cel îndrăgit, dorul fiind legat doar de iubirea profundă pentru cineva drag. Dorul, aşa cum ni l-a înfăţişat Părintele Teoctist în spusele şi scrierile sale, apare atunci când iubim şi simţim lipsa celuilalt, iar cine nu-l doreşte pe cel de lângă el, este lipsit de iubirea izvorâtă din bucuria lui Dumnezeu şi treptat, se înstrăinează. Fostul patriarh, ne-a învăţat că înălţimea iubirii şi deci, a dorului, ne-o descoperă bunul Dumnezeu, ,,Cel care lăsând cele nouăzeci şi nouă de oi în munţi, a coborât după oaia cea pierdută, adică după firea omenească, pe care aflând-o în starea de suferinţă şi durere, a luat-o pe umerii Săi, a făcut-o a Lui, adică a readus- o la frumuseţea cea dintâi. Şi aceasta pentru că, cine iubeşte nu sfătuieşte, îndreaptă sau pedepseşte numai, ci ia asupra sa greşelile celui iubit de el. Iubirea este participarea din plin la viaţa celuilalt, o ieşire din noi înşine, jertfă. Ar fi bine dacă toţi am înţelege că sărbătorile la care participăm nu sunt simple comemorări, amintiri ale unor fapte petrecute în trecut, de care facem numai pomenire, ci întâlnire reală cu Dumnezeu. Aceasta este şi menirea Bisericii: de a ni-L face prezent pe Dumnezeu, aici şi acun, de a ne pune în legătură nemijlocită cu El”.

De multe ori uităm de aceste poveţe, uităm să privim spre icoana lui Hristos, să ne deschidem sufletele, să punem mai presus de orice, credinţa în Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele nostru. Spectacolul jalnic la care asistăm pe toate palierele vieţii, indică o diminuare drastică a impactului de care mesajul creştin se bucura fără rezerve. Învăţăturile creştine ne-au învăţat însă, că Ortodoxia, însăşi dreapta credinţă, este o structură spirituală puternică, deplină prin autenticitatea şi universalitatea sa, este cea care oferă realizarea omului din noi; ne-a făcut să avem încredere deplină în mesajul credinţei şi în Biserică, ne-a arătat marile calităţi pe care un popor cu dragoste de Dumnezeu, trebuie să le aibă: credinţă, iubire, răbdare, echilibru şi puterea iertării.

De aseară, de la apusul nevăzut şi aproape nefiresc al soarelui, ninge peste noi cu fulgi mari, cu melancolie şi vis. Albul acesta imens şi parcă nesfârşit, are o putere miraculoasă: şopteşte forţa liniştii şi atenuează zgomotele, intensifică omenia, dragostea şi înţelegerea faţă de semeni, ne readuce în sufletele întristate şi înfrigurate, generozitatea şi puritatea copilăriei, acest paradis al nostru pierdut în amintire. Este oare cineva, care n-a simţit sau n-a înţeles că fiecare iarnă este pentru toţi o lecţie de puritate, de credinţă ? De n-ar fi, de n-ar exista iernile cu fiorul lor de basm şi poezia lor de puritate, cu magia sărbătorilor, cred că sufletele noastre ar împietri, iar fiinţele noaste ar fi strivite sub apăsarea timpului necruţător. În ciuda tuturor relelor şi nemerniciilor de pe acest pământ, zâmbiţi acum şi bucuraţi-vă de frumuseţea sărbătorilor. Să-i înconjurăm cu drag şi căldură sufletească pe toţi cei  dragi nouă. Să dăruim fiecărui semen, gândurile noastre bune şi pline de dragoste. Şi un pic, din fericirea noastră.

Sărbători fericite şi La Mulţi Ani!

Romulus Dan Busnea