Lacrima Regelui

de Mihai Dorin

Publicat în Ziarul de Iași, 9 august 2011

http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/lacrima-regelui~ni7jqj

In atmosfera incarcata de intoleranta de la inceputul anilor ’90, a-ti declara convingerile monarhice incumba unele riscuri, de la privirile piezise ale colegilor si pina la contactul cu vreo piatra ori punga de apa aruncata de la balcoane. Toate mi s-au intimplat: si huiduieli la scena deschisa, si pungi aruncate de vajnicii patrioti din blocurile-turn de pe Bulevardul Independentei, ba chiar si inghionteli din partea “patriotilor” republicani, intotdeauna prezenti si bine plasati in preajma mitingurilor opozitiei. Toate au trecut – probabil ca trebuiau sa se intimple in complicatul nostru traseu de limpezire -, iar azi mi le amintesc cu un zimbet sceptic. Eram radicali, impinsi de valul nestavilit de intimplari din acei ani, ce nu te puteau lasa indiferent.

Interesante vremuri pentru istoric, dar, vorba cuiva, sa ne fereasca Dumnezeu de vremurile “interesante”. Monarhistii nu cedau nimic in fata valului vulgului. Se tineau batosi si mindri de optiunea lor, fundamentata pe amintiri din cartea de aur a neamului. Dar citi aveau timp, informatii si discernamint pentru asemenea fineturi istorice? La o reuniune monarhista am avut senzatia stranie ca retraiesc scene dintr-un roman de epoca. Prin eleganta stilului vestimentar, acuratetea amintirilor, eticheta limbajului salvat miraculos sub tavalugul “limbii de lemn”, personajele aveau ceva decrepit, dar demn, desuet cu staif, supratemporal. De cealalta parte a baricadei, republicanii ascundeau indaratnic originile integral bolsevice ale republicii noastre, laudau binefacerile ei si intretineau confuzia curenta privind egalitatea dintre republica si democratie, ignorind evidenta ca cel mai adesea republicile esueaza in dictatura, si nu monarhiile. Aveau insa de partea lor “adevarurile” indelung exersate de tip “Republica mareata vatra/ Nascuta-n foc de batalii”. As! Doar fusese impusa printr-o lamentabila lovitura de stat si mirosea de la o posta a cizme muscalesti. Aveam toate motivele sa detest o republica sustinuta de incultura celor multi si aparata de bitele minerilor, dar modeste mijloace sa lupt impotriva curentului unei majoritati agresive. Ma iluzionam in visul utopic al unei treziri miraculoase. Ma corecta chiar istoria: nici la 1866 nu cazuse in balanta vointa celor multi, ci hotarirea unei elite cultivate si responsabile. Ma uitam in jur, insa, si nu vedeam decit “intelectuali progresisti” sau timorati si incapabili sa gindeasca “in afara curentului”. Cu asemenea elite intelectuale, lesne incolonabile, nu ma mai surprinde ca astazi sintem acolo unde sintem, ca privim nostalgic la elitele poloneze ori maghiare si continuam sa ne lamentam de “vitregia vremurilor”, de vecinatatile agresive ori de lipsa de “noroc”. Nu si de incapacitatea de a comunica eficient cu poporul, nu si de lasitati nemarturisite, nu si de suficienta sau aere de superioritate, nu si de lenea de a-i abandona pe cei multi in voia sortii.
Am cautat in monarhie si in Rege un reper de stabilitate si un dram de decenta, pe care le-am opus lumii devalmase romanesti, incapabila sa-si identifice maladiile si sa urmeze o idee salvatoare. Opuneam monarhismul vulgaritatii si mistificarii. Visam la Romania veche si realizam cit de mult se schimbase poporul, devenit o turma minata spre tinte false de gasca aparatului comunist, metamorfozata instantaneu in cel fesenist. Eram uluit sa constat cit de profund lucrase educatia comunista, care destramase aproape in totalitate memoria istorica. Locul memoriei era ocupat de o mizga groasa, compusa din mistificari, falsuri, patriotism fanfaron si eroi de mucava. Erau atitea de facut in Romania, dar, din pacate, cei mai multi dintre cei de la care asteptai un semnal de trezire invatasera lectia supravietuirii prin adaptabilitate versatila. Slujeau “noului principe”, fara crize de constiinta. Si ne mai plingem ca n-am avut un Adam Michnik, fara de care nici Lech Walesa n-ar fi existat? De unde? Din lasitati, din supusenie, din lipsa oricarei vocatii eroice, din “spiritualitatea” fanariotilor novissimi? Daca miine s-ar proclama monarhia constitutionala, am o presimtire comico-eroica: ar disparea republicanii, ca si cum nu ar fi existat, iar cohorte de slujitori s-ar calca pe bombeu pentru un “royal smile”.

Cautam in trecut repere pentru un ideal misterios, ignorat ori hulit de majoritatea romanilor. L-am identificat in Regalitate. Nu pretind infailibilitate pentru optiunea mea. A fost si a ramas o optiune. Doream sa-l intilnesc pe Rege, nu doar sa-l zaresc, precum la Putna, de Paste, in 1990, in mijlocul unei multimi. Am decis sa merg la Rege si am convenit ziua si ora vizitei. Era la finele lunii mai, 1993. Am urcat dealul de la Versoix, strajuit de luxoasele vile ale functionarilor bancari si am ajuns la cea mai modesta dintre ele: era resedinta Regelui Mihai, ce se afla chiar in “capul satului”, cum ar spune Amza Pellea. “Capul statului”, in optiunea mea, m-a primit intr-un modest salonas insotit de Principesa Margareta. Linga mine, o masuta straveche. Sprijinindu-ma de ea, am constatat ca se zgiltiie din toate incheieturile. Nu mai stiu ce-i voi fi spus Regelui, intrucit discursul meu din oglinda s-a destramat instantaneu. Cred ca m-am bilbiit, insa Regele s-a facut ca nu observa improvizatia mea. Am iesit din incurcatura amintindu-mi ca am un cadou pentru Rege: un album scris si desenat de o clasa de copii dintr-o scoala de cartier din Iasi, al carui invatator mi-a incredintat mesajul. Cred ca Regele nu a sesizat in primul moment valoarea ineditului cadou. A intervenit Principesa Margareta, care l-a rasfoit sumar si s-a adresat Regelui: “Tata, ti-au scris copiii!”. Regele l-a luat ca pe un obiect de mare pret, l-a privit ingindurat, iar pe obraz i s-a prelins o lacrima.