Constituția din 1923 – de la istorie la necesitate

Articol de Flavius Boncea

Credinţa mea sinceră, pe care o am de când eram mic, şi cu care voi trece pe lumea cealaltă, este că democraţia şi normalizarea în ţara românească se vor face numai odată cu Restaurarea Monarhiei. (Corneliu Coposu)

La 28 martie 1923, în urmă cu 93 de ani, Regele Ferdinand I promulga Constituţia României de după Primul Război Mondial, o Constituţie care, la vremea respectivă, a fost apreciată drept cea mai modernă şi mai democratică lege fundamentală din întreaga Europa. După ce Constituţia din 1923 a fost abandonată la 30 decembrie 1947, România a intrat într-o eră a ilegitimităţii şi a neconstituţionalităţii, eră care nu a luat sfârşit nici până în ziua de astăzi.

Constituţia din 1923 reprezenta, în fapt, o actualizare a celei din 1866, în sensul că 20 de articole au fost modificate total sau parţial,  s-au introdus şapte articole noi, iar 25 de articole au fost reformulate sau completate. Actualizarea Constituţiei din 1866 a avut la bază situaţia de după război, adaptarea la principiile societăţii democratice ale vremii şi modificări limitate, în ideea de păstrare a cât mai mult din textul existent (din care, de altfel, 78 de articole au rămas nemodificate). Pentru elaborarea Constituţiei au fost avute în vedere patru proiecte: unul elaborat de liberalul Ion I.C. Brătianu, al doilea de Romulus Boilă din partea Partidului Naţional Român, al treilea de către Constantin Stere de la Partidul Ţărănesc şi al patrulea al lui Constantin Berariu, expert în probleme juridice. Proiectul adoptat a fost cel al lui Ion I.C. Brătianu.

Principalele prevederi ale Constituţiei din 1923


Constituţia stipula că România este stat naţional unitar şi indivizibil, al cărei teritoriu este inalienabil. Erau garantate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, fără deosebire etnică, de limbă sau religie, egalitatea cetăţenilor în societate şi înaintea legilor, libertatea conştiinţei şi întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei, inviolabilitatea domiciliului. A fost instituit votul universal, egal, direct obligatoriu şi secret. Doar militarii şi femeile (lucru desuet astăzi, dar care atunci era valabil în toate ţările europene) nu puteau să îşi exprime o opţiune politică.

Era consacrat ferm principiul separaţiei puterilor în stat, independente una de alta, însă existând posibilitatea ca acestea să se limiteze reciproc în atribuţii. Activitatea legislativă era exercitată de Rege şi de reprezentanţa naţională (Parlamentul), cea executivă de Rege şi de Guvern, iar cea judiciară numai de către instanţele judecătoreşti. Ascendenţa Regelui faţă de Parlament consta în faptul că legile nu puteau intra în vigoare decât sancţionate (adică promulgate), iar Regele era cel care putea refuza sancţionarea unei legi. Ascendenţa faţă de Guvern consta în faptul că “Guvernul exercita puterea executivă în numele Regelui”. Regele nu avea, însă, ascendenţă asupra puterii judecătoreşti, care “se exercita de către organele ei”.

Cu privire la legalitatea şi supremaţia Constituţiei, se specifica foarte clar că “numai Curtea de Casaţie în secţiuni unite are dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor şi de a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare Constituţiei”. Curtea de Casaţie avea rolul Curţii Constituţionale de astăzi, fiind constituită din jurişti de profesie, integri şi neafiliaţi niciodată vreunei grupări politice.

Parlamentul era bicameral, Camera Deputaţilor fiind aleasă prin vot univeral, iar Senatul fiind compus din membri aleşi din diferite zone ale societății civile (Camera de Comerţ, cadrele didactice etc.) şi din senatori de drept, reprezentanţi ai cultelor, preşedintele Academiei Române, foştii preşedinţi ai fiecărei camere legislative, foşti senatori şi deputaţi care fuseseră aleşi în cel puţin zece sesiuni, foşti miniştri care au deţinut cel puţin şase ani fotoliul ministerial, foşti preşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi alţi demnitari.
Legea fundamentală mai exprima foarte precis prerogativele suveranului şi condiţiile succesiunii la tron.

Sfârşitul legalităţii în România

Constituţia din 1923 a funcţionat până în februarie 1938, când Regele Carol al II-lea a iniţiat o Constituţie nouă, care întărea puterea regală şi limita libertăţile democratice. După abdicarea lui Carol al II-lea, deşi teoretic varianta sa de Constituţie a rămas în vigoare, s-a revenit la cutume, iar după 23 august 1944 Constituţia a fost parţial amendată şi revizuită în 1946. Practic, Constituţia din 1923 a fost abandonată definitiv odată cu abdicarea forţată a Regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, fiind înlocuită fără exprimarea voinţei populare cu una realizată după modelul sovietic.

A fost momentul în care Monarhia constituţională, care a pus temelia României moderne, a fost abrogată, fiind instituită republica – o instituţie adusă în România de recent condamnatul regim comunist, o instituţie fără tradiţii şi fără sprijin popular. A fost începutul celei mai negre perioade din istoria României. Revoluţia din decembrie 1989 ar fi trebuit să fie semnalul reîntoarcerii noastre la tradiţiile democratice pe care am fost siliţi să le abandonăm în decembrie 1947. Din păcate, cei care au preluat puterea atunci au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a împiedica acest lucru, ba mai mult decât atât, pentru compromiterea ideii de Monarhie Constituţională.

A trecut mai bine de un sfert de secol de la Revoluţia din decembrie 1989. România a ajuns, astăzi, într-o criză morală şi economică fără precedent. Lipsa de încredere a oamenilor în instituţiile Statului, în dreptate şi în justiţie este din ce în ce mai mare, cu fiecare zi ce trece. Republica se dovedeşte a fi incapabilă să readucă România la statutul european pe care l-a avut până în 1947.

România astăzi

Este evident că, în aceste condiţii, România are nevoie de o reformare completă a sistemului, însă acest lucru nu poate fi făcut şi fără reformarea instituţiilor sistemului. Avem nevoie de un Parlament reprezentativ, cu parlamentari proveniţi din elita intelectuală a ţării, capabili să îşi asume voinţa naţiunii române. Avem nevoie de un Guvern format din tehnocraţi capabili să scoată România din criza profundă în care se află. Şi, mai presus de orice, avem nevoie de reînodarea firului istoric rupt în 1947 prin revenirea la Monarhia Constituţională, forma tradiţională de conducere a statului român.

Elitele pe care România le avea în secolul al XIX-lea erau conştiente că doar un prinţ străin pe tronul ţării ar fi putut aplana conflictele dintre facţiunile rivale, ar fi adus stabilitate şi prestigiu internaţional. Aşa a fost adusă în ţară Dinastia Română, datorită căreia ne-am obţinut independenţa, am creat statul român modern, am realizat România Mare, am avut cea mai modernă Constituţie din Europa acelor vremuri, am ajuns un stat dezvoltat şi prosper, respectat de întreaga lume.

Acum a venit momentul unui nou 1866. A sosit vremea ca elitele intelectuale ale României să canalizeze speranţele şi orizontul de aşteptare ale românilor către singura instituţie care şi-a păstrat întreg capitalul de prestigiu acumulat în aproape un secol şi jumătate de istorie: Casa Regală a României. Este singura instituţie românească stabilă, neutră, străină de jocurile politicianismului meschin şi respectată peste tot în lume.

Argumente pentru revenirea la Constituţia din 1923

România, astăzi, nu are nevoie de o revizuire a unei Constituţii ilegitime, ci de revenirea la legalitate prin revenirea la Constituţia din 1923; ulterior, aceasta trebuie să fie revizuită în acord cu noile realităţi româneşti, europene şi globale. Există multe argumente care pot susţine această teză: tradiţia, realizările Dinastiei Române, existenţa şi ataşamentul Familiei Regale față de țară și de popor,  reprezentativitatea, respectarea legalităţii şi legitimităţii, dimensiunea diplomatică, dreptul divin, costurile, continuitatea şi, nu în ultimul rând, profesionalizarea funcţiei de şef de stat.

Voinţa poporului român în urma revoluţiei din decembrie 1989 a fost concretizată în Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naționale, publicat în Monitorul Oficial nr. 1 din 22 decembrie 1989. Acest comunicat are caracter de act instituţional, document fundamental provizoriu până la restaurarea ordinii constituţionale. Prin comunicatul către ţară al C.F.S.N. din 22 decembrie 1989, toate structurile de putere existente până la acea dată au fost dizolvate. Or, nu se pot dizolva părţile componente ale unei puteri, iar puterea însăşi, forma de guvernământ, să subziste. În Monitorul Oficial nr. 4 din 27 decembrie 1989 se publică Decretul-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind “constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului F.S.N.”, care în preambul reia principiile Comunicatului, dar la art. 1 al. 2 spune că “Forma de guvernământ a ţării este Republica”. Nici o putere aleasă, cu atât mai mult o putere provizorie, nu are prerogative să se pronunţe asupra formei de guvernământ, aceasta fiind exclusiv de competenţa poporului (direct, prin referendum, sau indirect, printr-o adunare constituantă mandatată special în acest scop). Creând o formă de guvernământ nouă sau continuând forma de guvernământ impusă de dictatura comunistă, Consiliul F.S.N. şi-a depăşit prerogativele de putere provizorie. Structurile puterii republicane fuseseră dizolvate – prin Comunicatul către ţară – şi printre acestea se număra şi funcţia de preşedinte de republică. Decretul-lege nr. 2/1989 reia în mod explicit la art. 10: “Sunt şi rămân dizolvate structurile de putere ale fostului regim dictatorial”. Instituţia preşedintelui de republică, ca structură a regimului dictatorial, a fost înfiinţată chiar de ultimul deţinător al puterii comuniste (Constituţia din 21 august 1965, suprimată în urma Revoluţiei).

Fiind suprimată Constituţia din 1965, rezultă automat că ultima Constituţie legitimă a României este Constituţia din 1923. Orice altă Constituţie ar fi trebuit să aibă la bază Constituţia din 1923 pentru a avea legitimitate. Chiar dacă acest lucru a fost evitat, o logică elementară ne spune că singura variantă legală de reintrare în constituționalitate a României ar fi fost revenirea la Constituția din 1923 care, ulterior, putea fi amendată, revizuită sau chiar și înlocuită.

Reprezentanții puterii politice, indiferent de partid, evită să ia în calcul faptul că există posibilitatea consultării unor specialişti în drept internaţional şi drept penal din foruri competente, care să se pronunţe cu privire la aceste fapte şi să declare, pe cale juridică, că forma de guvernământ republicană şi structurile ei sunt ilegitime, după care să se acționeze în vederea pedepsirii celor vinovaţi pentru situația în care suntem afundați astăzi. Această variantă, în sine, ar constitui un act de dreptate şi de respect pentru români, însă este puţin probabil că va exista voinţa politică necesară punerii ei în aplicare, aşa cum această voinţă nu a existat în ultimul sfert de secol.

Ce am avea de câştigat

Într-o analiză extrem de pertinentă realizată în anul 2011 pentru Adevărul, Alexandru Muraru arăta că un respect adevărat Constituţia României va dobândi abia atunci când va deveni un simbol al tradiţiilor şi al demnităţii, precum şi un far al continuităţii noastre istorice pierdute. „O revenire la Constituţia din 1923 ar schimba fundamental arhitectura constituţională, sistemul de vot, sistemul de partide, structura instituţiilor şi ar revoluţiona întreg sistemul politic românesc, cu toate componentele sale. În comparaţie cu actuala constituţie a României, actul fundamental din 1923 este un document suplu, clar, concis, chiar suprinzător de simplu şi scris într-un limbaj extrem de accesibil”.
Iar dacă poporul ar avea de câştigat cu revenirea la Constituţia din 1923, rămâne un singur semn de întrebare: ce ar avea de câştigat şi ce ar avea de pierdut politicienii. Potrivit analizei amintite, câştigurile oamenilor politici ar fi:
– Un şef al statului imparţial, care nu ar mai distribui puterea în funcţie de interesele formaţiunii/coaliţiei din care provine;
–  O distribuţie pe orizontală a puterii, o garanţie necesară pentru prevenirea abuzurilor;
– Ar creşte gradul de responsabilitate al şefului statului faţă de propriul cabinet şi ar evita situaţiile de blocaj;
–  În cadrul unei monarhii, mecanismul politic de investire a executivului nu face obiectul unei dispute, ci al unui conses;
– Mesajele Tronului în faţa parlamentului ar reprezenta o constanţă şi nu un factor de presiune legitimă la adresa exerciţiului parlamentar;
– Curtea Constituţională nu ar exista, atribuţiile ei fiind suplinite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. S-ar ridica presiunea politică din controlul de constituţionalitate;
– De vreme ce votul ar fi obligatoriu, ar creşte responsabilitatea şi interesul cetăţenilor faţă de reprezentanţii lor;
– Senatul ar fi o adevărată cameră reprezentativă, compusă din senatori aleşi şi senatori de drept,  recâştigându-şi astfel statutul de cameră superioară;
–  Sistemul judecătoresc ar beneficia de aportul curţilor cu juri;
–  Constituţia ar putea fi revizuită mult mai uşor.

Pe de altă parte, pierderile ar fi doar de influenţă: asupra şefului statului, asupra sistemului judecătoresc, asupra deciziilor constituţionale. Motive suficiente pentru a spune că astăzi România are mai multă nevoie de Constituția din 1923 decât a avut, poate, în urmă cu 93 de ani.