Centenarul Încoronării Suveranilor României întregite

Text de Tudor Vișan-Miu

La 15 octombrie 2022 se împlinesc 100 de ani de la încoronarea Regelui Ferdinand I și Regina Maria. La centenar, evenimentul suscită un interes deosebit. „Marea Încoronare” , la patru ani de la „Marea Unire”, a oferit Europei și lumii imaginea unei Românii statornice, prospere și demne.  

I. Încoronarea din 1881, model și reper în 1922

În tradiția monarhică, încoronarea este un eveniment simbolic, menit să îmbogățească cu un anume fast domnia suveranului care, de regulă, urcă pe Tron imediat după moartea (sau abdicarea) predecesorului său. Astfel, dacă succesiunea dinastică se înfăptuiește în atmosfera gravă și solemnă a proclamației „Regele a murit! Trăiască Regele!”, când sentimentele față de noul monarh sunt amestecate cu tristețea față de pierderea monarhului defunct, încoronarea îngăduie un spirit nediluat de sărbătoare și bucurie.

Încoronarea Regelui Carol I și a Reginei Elisabeta a avut loc la 10/22 mai 1881, la București. Festivităţile au început cu o procesiune pornită din Dealul Mitropoliei, unde a avut loc slujba de Te Deum, în care au fost sfințite coroanele regale[1]. Coroanele au fost înmânate monarhilor în Sala Tronului din Palatul Regal[2], în prezența autorităților române și a Corpului Diplomatic. Ceremonia de încoronare a fost urmată de o defilare a celor 4000 de delegați spre Șoseaua Kiseleff, unde a avut loc banchetul, onorat cu prezența de suveran pentru marcarea încheierii ceremoniei^[3].  

Încoronarea Regelui Ferdinand I și Reginei Maria a avut loc la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, în faţa noii catedrale ortodoxe de la Alba Iulia (a Reîntregirii Neamului). Festivitățile de la Alba Iulia s-au încheiat cu un banchet și o paradă militară, continuând în următoarele două zile la București. Pe 16 octombrie a avut loc un nou Te Deum în Dealul Mitropoliei și o defilare a cortegiilor simbolice, amintind de figuri ale istoriei naționale. În 17 octombrie, Arenele Romane au găzduit o mare recepție în care Suveranii Întregirii s-au întâlnit cu peste 10.000 de primari veniți din toată țara.

Încoronarea din 1881 constituia, la 1922, un model și un reper, fiind prima și, la acel moment, singura încoronare regală din tradiția monarhică românească. Asemănările și paralelismele ne sunt, prin urmare, la îndemână: ambele încoronări au fost ținute în zile de duminică, pe care Providența le-a sortit unei vremi ploioase[4]. Ele celebrau nu doar domnia monarhului, dar și împlinirea idealului național al vremii[5]: în 1881 a fost încoronat „suveranul Independenței”, iar în 1922, „suveranul Întregirii”.

II. Comisia Încoronării

La 29 decembrie 1919, Parlamentul adopta legile pentru ratificarea actelor de unire din 1918[6]. Războiul pentru apărarea granițelor României se încheiase iar, la 20 martie 1920, armata română a fost demobilizată. Eforturile pentru recunoașterea internațională a „Marii Uniri” erau continuate prin canale diplomatice, la Conferința de Pace de la Paris. În țara întregită, populația care îndurase greutățile de pe front și din spatele acestuia[7] contribuia acum la costurile materiale ale unificării[8]. Se simțea nevoia unui moment care să unească românii în jurul unui simbol, iar opiniei publice internaționale să ofere un reper al situației politice din România: încoronarea primului Rege al României întregite.

Pregătirile pentru organizarea încoronării au început în anul 1920, sub guvernul generalului Alexandru Averescu. O comisie centrală a fost creată de guvern pentru a articula eforturile organizatorice într-un organism unic[9]. Comisia era prezidată de președintele Senatului, generalul Constantin Coandă. Curtea Regală era reprezentată de înalții ei demnitari: diplomatul Nicolae Mișu, ministrul Casei Regale, și generalul Paul Angelescu, șeful Casei Militare și mareșalul Curții; Academia Română, de secretarul ei perpetuu, Ion Bianu; Biserica Ortodoxă Română, de mitropolitul primat Miron Cristea; Guvernul, de miniștrii și secretari generali ai ministerelor implicate: Octavian Goga (Culte), Nicolae Titulescu (Finanțe), generalul Gheorghe Văleanu (Comunicații). Au mai fost cooptați (de la început sau ulterior) istoricii Nicolae Iorga și Alexandru Lapedatu, muzicianul George Enescu, pictorul Arthur Verona, sculptorii Ion Jalea și C. Cristescu, arhitecții Petre Antonescu, Victor Gh. Ștefănescu și Cezar Popovici ș.a. Secretar al comisiei a fost numit secretarul general al Senatului, B. Murgulescu.

Membrii comisiei, personalități cu o agendă foarte încărcată, se întâlneau în ședințe de seară, care durau până spre miezul nopții, la Palatul Ministerului Lucrărilor Publice (astăzi, sediul Primăriei Municipiului București). Subiectele anunțate erau discutate într-o înțelegere matură a mizei evenimentului: încoronarea arăta românilor o imagine a monarhiei, iar lumii, o imagine a României.

Sfârșitul anului 1921 a adus schimbarea coloraturii politice a guvernului, Regele aducând la putere takiștii în locul averescanilor, apoi pe liberali[10]. Comisia Încoronării a fost înlocuită, cea nouă fiind prezidată de generalul Traian Moșoiu, apoi de inginerul Anghel Saligny, care avea alături un comitet de direcție, cu specialiști tehnici[11]. Membrii fostei comisii s-au regăsit în cea mai mare măsură în componența celei noi.

III. Locul și ziua Încoronării

Încoronarea primului rege al României întregite era inevitabil legată de simbolistica „Marii Uniri”. Locul ceremoniei încoronării a fost lesne de stabilit la Alba Iulia, oraș strâns legat de imaginarul unirii prin figura lui Mihai Viteazul (pe care românii – și Regele – l-au invocat permanent în anii războiului[12]) și Marea Adunare Națională din 18 noiembrie/1 decembrie 1918. Primarul orașului Alba Iulia[13] a fost cooptat în Comisia Încoronării, iar guvernul a sprijinit investiții edilitare (ex. Catedrala Încoronării) și de infrastructură (ex. noi legături feroviare, alimentarea cu energie electrică).

Ziua încoronării a fost mai greu de ales. Pentru Carol I, 10 mai era ziua de început a domniei (1866), fiind ușor de propus ca zi a încoronării (1881). Regele Ferdinand își începuse domnia la moartea unchiului său (1914), la 27 septembrie, în calendarul vechi, și 10 octombrie, în cel nou. Prima dată aleasă a fost 24 septembrie 1921, o zi de sâmbătă. Noua dată, 15 octombrie 1922, o zi de duminică, a fost anunțată de Consiliul de Miniștri în ședința ținută la 24 august, ziua aniversării Regelui Ferdinand[14].   

IV. Catedrala și ceremonia Încoronării

Alba Iulia nu era scaunul unei episcopii sufragane a Mitropoliei Ardealului, ci al episcopului militar, denumit și „episcop de Alba Iulia”[15]. Catedrala Reîntregirii Neamului, construită în ritm accelerat pentru a da Albei Iulii o biserică monumentală, a deservit în anii următori Episcopia Armatei.

Catedrala a fost proiectată de arhitectul Victor Gh. Ștefănescu, execuția fiind încredințată inginerului Tiberiu Eremia și întreprinderii sale, iar pictura bisericească, lui Costin Petrescu. La 28 martie 1921, în a doua zi de Paști, a fost pusă piatra de temelie a bisericii, iar la 8 octombrie 1922 a fost sfințită de un sobor de arhierei condus de mitropolitul Ardealului (Nicolae Bălan), arhiepiscopul Basarabiei (Gurie Grosu)[16], episcopul Clujului (Nicolae Ivan), episcopul Râmnicului (Vartolomeu Stănescu) și protopopul vizat drept viitorul episcop al Armatei (Justinian Teculescu). Hramurile bisericii erau Sf. Treime și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril[17].

V. Oaspeții străini

Tradiția monarhiilor lumii este ca la o încoronare să fie prezent un singur „cap încoronat”, cel supus ceremoniei (spre deosebire de funeraliile unui monarh, la care participă și alți suverani). Astfel, cel mai înalt nivel la care o familie regală poate fi reprezentată la o încoronare este prin moștenitorul Tronului sau consortul monarhului.

Lista delegațiilor străine prezente la încoronare[18] ne oferă un tablou al relațiilor diplomatice ale Regatului României după Marea Unire.

22 de state și-au trimis delegați sau au fost reprezentanți la nivelul misiunii diplomatice permanente: 12 monarhii (Marea Britanie, Belgia, Bulgaria, Danemarca, Grecia, Italia, Iugoslavia, Japonia, Norvegia, Olanda, Spania, Suedia) și 10 republici (Statele Unite ale Americii, Franța, Germania, Austria, Cehoslovacia, Elveția, Finlanda, Letonia, Polonia, Portugalia).

Familia Regală Britanică a fost reprezentată de Ducele de York (viitorul Rege George al VI-lea), Familia Regală Iugoslavă, de Principele Paul (viitorul Regent), Familia Regală Italiană, de Ducele de Genova, Familia Regală Spaniolă, de Principele Alfonso și soția sa, Principesa Beatrice (sora Reginei Maria)[19]. Două consoarte ale unor suverani europeni au participat în calitate de Principese ale României: Regina Elisabeta a Elenilor[20] și Regina Maria a Sârbilor, Croaților și Slovenilor[21].

Dintre republici, Franța a avut cea mai spectaculoasă delegație: mareșalul Ferdinand Foch, generalul Henri Berthelot și generalul Maxime Weygand[22]. Și alte state și-au trimis reprezentanți extraordinari: Belgia, pe contele Charles de Broqueville, fost prim-ministru (în anii războiului); Cehoslovacia, pe Václav Girsa, ministrul adjunct de Externe, pe scriitorul colonel Josef Svatopluk Machar, inspectorul general al Armatei, și pe generalul Eduard Kadlec, fost comandant al Legiunii Cehoslovace; Polonia, pe generalul Tadeusz Rozwadowski, inspector general al Cavaleriei și fost șef al Marelui Stat Major.

Unele state au fost reprezentate prin miniștrii plenipotențiari[23] (care, în câteva situații, au dublat prezența unor delegați speciali): Statele Unite ale Americii (Peter A. Jay), Marea Britanie (Sir Herbert Dering), Germania (Hans Freytag), Austria (Guillaume Storck), Bulgaria (generalul Ivan Fichev), Cehoslovacia (Ferdinand Veverka), Danemarca (Poul Victor Bigler), Elveția (Ferdinand de Salis), Finlanda (Väinö Tanner), Grecia (Dimitrios Panas), Letonia (Martin Nuksa), Norvegia (Johannes Irgens), Japonia (Genshiro Nishi), Polonia (Aleksander Skrzyński), Portugalia (Martinho de Brederode), Suedia (Carl Einar de Wirsén)[24]. Sfântul Scaun a fost reprezentat de nunțiul papal (Francesco Marmaggi).

Fără reprezentanți la încoronare au rămas Ungaria, care nu și-a însărcinat ministrul plenipotențiar (baronul Iván Rubido-Zichy) să participe[25], și Uniunea Sovietică, cu care România a întrerupt relațiile diplomatice în ianuarie 1918. Un fost ministru plenipotențiar al Rusiei Imperiale (Stanisław Koziełł-Poklewski) a fost invitatul special al Familiei Regale, ca și un nobil francez, Ducele de Luynes (Honoré d’Albert).

 Câteva state, care aveau la București numai un consul sau nu aveau un reprezentant permanent, nu au trimis un delegat: Albania, Estonia, Lituania, Luxemburg.

VI. Unioniștii și alți eroi

„Marea Încoronare” avea menirea de a reuni în jurul Coroanei elementele reprezentative ale României întregite: unioniștii, militarii, țăranii, muncitorii, cultele și minoritățile.

Prim-ministrul Ion I. C. Brătianu a condus guvernul care a organizat ceremoniile. Dintre foștii prim-miniștri în viață, au fost prezenți generalul Alexandru Averescu, Alexandru Marghiloman, generalul Constantin Coandă și generalul Artur Văitoianu, absent fiind Alexandru Vaida-Voievod[26].

Dintre fruntașii unioniști din provinciile unite au fost prezenți Ion Inculeț (ministru de stat pentru Basarabia, fostul președinte al Sfatului Țării), Daniel Ciugureanu (fostul prim-ministru al Basarabiei) și Ion Nistor (ministru de stat pentru Bucovina). Anton Mocioni și Ioan Stârcea, foști miniștri de stat în guvernul Averescu (pentru Transilvania, respectiv, Bucovina), au participat ca demnitari ai Curții (Mocioni devenise maestru de vânătoare, iar Stârcea maestru de ceremonii). Au fost absenți: din Transilvania, Iuliu Maniu, Vaida-Voievod, Vasile Goldiș, Ștefan Cicio Pop și ceilalți lideri ai Partidului Național Român, din Bucovina, Iancu Flondor și Dori Popovici, din Basarabia, Pantelimon Halippa și Ion Pelivan.

Reprezentanții politici prin excelență ai țărănimii (Ion Mihalache și liderii Partidului Țărănesc) și muncitorimii (liderii Partidului Social-Democrat) au lipsit, țăranii și muncitorii fiind prezenți în mulțimile adunate la Alba Iulia și București.

Armata Română a fost reprezentată prin ministrul de Război (generalul Gheorghe Mărdărescu), șeful Marelui Stat Major (generalul Constantin Christescu) și numeroși generali, între care viitorul mareșal Constantin Prezan. Merită remarcată prezența unor veterani din Războiul de Independență, precum generalul Alexandru Tell și generalul Haralambie Cruțescu.

Biserica Ortodoxă Română a fost prezentă prin majoritatea ierarhilor: mitropolitul primat (Miron Cristea), mitropolitul Moldovei (Pimen Georgescu), mitropolitul Ardealului (Nicolae Bălan), arhiepiscopul Basarabiei (Gurie Grosu) și episcopii din  toată țara[27]. Biserica Greco-Catolică a fost reprezentată de mitropolitul de la Blaj (Vasile Suciu) și episcopii de Gherla (Iuliu Hossu), de Oradea (Vasile Traian Frențiu) și de Lugoj (Alexandru Nicolescu), iar Biserica Romano-Catolică, de arhiepiscopul de București (Raymund Netzhammer) și episcopii de Alba Iulia (Gustav Carol Mailat) și Timișoara (Iulius Glattfelder)[28]. Au mai fost prezente Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană, Biserica Reformată, Cultul Mozaic și Comunitatea Musulmană.

Minoritățile din Transilvania au avut participanți de seamă: baronul Jósika Sámuel, președintele Uniunii Maghiare; sași și șvabi delegați ai Partidului German etc.

VII. Festivitățile Încoronării, la Alba Iulia și București

Încoronarea este un moment solemn în jurul căruia se organizează festivități, unde fastul se unește cu atmosfera de sărbătoare[29].

Zilele premergătoare

Oaspeții străini au sosit la Sinaia în zilele de joi și vineri, 12-13 octombrie, fiind găzduiți de Familia Regală la Castelul Peleș și la Hotelul Palace până sâmbătă, 14 octombrie, când Familia Regală și toți invitații lor au pornit cu trenurile spre Alba Iulia.

Duminică, 15 octombrie 1922

Suveranii au sosit dimineața în gara din Alba Iulia. Regele, în uniforma de vânători, a trecut în revistă compania de onoare, compusă din elevii Școlii Militare de Infanterie Nr. 2 „Principele Carol”. Suveranii au fost întâmpinați de primarul orașului (Aurel Sava) cu pâine și sare, după care s-a format un cortegiu regal care a pornit spre Catedrala Încoronării.

În Catedrală, mitropolitul primat Miron Cristea, împreună cu un sobor de prelați, a oficiat un Te Deum în care au fost sfințite coroana Reginei și mantiile regale[30]. Ceremonia de încoronare s-a desfășurat în dreptul unui baldachin amplasat în fața bisericii[31]. Coroana Regelui au fost purtată de președintele Senatului (Mihail Pherekyde), coroana Reginei, făcută din aurul Munţilor Apuseni, de președintele Camerei (Mihail Orleanu)[32]. Suveranul și-a așezat coroana pe cap. Îngenunchiată, Regina Maria și-a primit coroana din mâinile soţului ei, după care Regele a ridicat-o şi a sărutat-o pe frunte. La sfârșitul ceremoniei, patru crainici, postați în cele patru colțuri ale cetății Alba Iulia, au citit Proclamația Regelui.

După Te Deum și ceremonia încoronării, oaspeții străini și invitații de seamă au fost poftiți la un dineu cu câteva sute de persoane, ținut în Sala Unirii (reamenajată pentru acest eveniment). La masa Suveranilor au stat membrii familiilor regale română și străine, mitropolitul primat, prim-ministrul, foștii prim-miniștri, alți oameni politici importanți și ministrul Casei Regale. În același timp a fost organizat un alt dejun în Sala Teatrului și un ospăț popular pentru zecile de mii de oameni sosiți la Alba Iulia.

Parada militară din Alba Iulia a fost condusă de generalul Henri Cihoski, comandantul Corpului 7 Armată din Sibiu. La defilare a participat Divizia „Mihai Viteazul”, constituită ad-hoc, sub comanda generalului Constantin Scărișoreanu, din unitățile decorate cu Ordinul „Mihai Viteazul” în anii Războiului de Întregire[33], Divizia de Vânători, comandată de Principele Moștenitor, și Divizia Ardeleană, comandată de generalul Dănilă Papp. Regele Ferdinand și Regina Maria, în uniforme militare, au condus călare trecerea în revistă a trupelor, după care au trecut în Tribuna Regală. Au fost reprezentate la defilare toate armele forțelor militare române (infanteria, cavaleria, artileria, tancurile, marina, aviația), elevii școlilor militare și cercetașii. Regina Maria, Principele Moștenitor Carol și Principele Nicolae au participat direct: Regina, în fruntea Brigăzii 2 Roșiori, Principele Carol, a Diviziei de Vânători, iar Principele Nicolae, al primului pluton din prima companie a Regimentului 1 Vânători „Regele Ferdinand”.

Luni, 16 octombrie 1922

Revenind de la Alba Iulia în Gara Regală Băneasa, Regele Ferdinand, Regina Maria și invitații lor, întâmpinați de primarul capitalei (Matei Gh. Corbescu)[34] cu pâine și sare, s-au urcat în trăsuri à la Daumont și au pornit într-o coloană oficială spre Arcul de Triumf[35], Dealul Mitropoliei (unde au participat la un Te Deum oficiat de mitropolitul primat) și statuia lui Mihai Viteazul. Acolo, pe esplanada din fața statuii, s-a desfășurat defilarea cortegiului istoric, urmată de cea a primarilor.

„Cortegiul istoric și etnografic”, pregătit de Costin Petrescu[36], reunea 14 grupuri de militari și țărani, reprezentând câte o epocă: (I) daco-romanii, (II) descălecătorii Dragoș Vodă și Radu Negru, (III) Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun, (IV) Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș, (V) Mihai Viteazul, (VI) Matei Basarab și Vasile Lupu, (VII) Dimitrie Cantemir și Constantin Brâncoveanu, (VIII) Horia, Cloșca și Crișan, (IX) Tudor Vladimirescu, (X) Avram Iancu, (XI) pașoptiștii, (XII) Unirea din 1859, (XIII) Independența, (XIV) Întregirea. În ultima secvență, carul alegoric al „Unirii tuturor românilor” era urmat de grupuri ducând steagul fiecărei provincii reprezentate în stema națională (Muntenia, Moldova, Ardealul, Banatul, Dobrogea)[37].

Seara s-a încheiat cu un prânz de gală la Palatul Regal din București.

Marți, 17 octombrie 1922

A treia zi a festivităților a început la Palatul Regal, în Sala Tronului, cu primirea felicitărilor din partea misiunilor străine, Curții Regale a României și Corpului Diplomatic. După prânz, în același loc, au avut ocazia să-și prezinte felicitările reprezentanții autorităților publice, instituțiilor și organizațiilor.

La amiază, Suveranii, purtând coroanele și mantiile de la încoronare, au găzduit o festivitate și un ospăț pentru cei 10.000 de primari ai localităților din România întregită, la Arenele Romane.       

Seara, Familia Regală și invitații lor au luat parte la o reprezentație de gală desfășurată la Teatrul Național din București. Orchestra Filarmonică condusă de dirijorul George Georgescu, patronată de Fundația Culturală „Principele Carol”, a interpretat uvertura și actul doi ale unei opere de Wagner (Vasul Fantomă) și Rapsodia Română de Enescu, iar un grup de actori, compus din nume ilustre ale scenei românești, au recitat poemul dramatic „Legenda Coroanei” de Mircea Dem Rădulescu[38]. Spectacolul s-a încheiat cu intonarea Imnului Regal.

În cinstea Încoronării au fost organizate evenimente în București, în restul țării și în mijlocul comunităților românești din străinătate. Academia Română a organizat o sesiune solemnă la 20 septembrie. Prin grija misiunilor diplomatice românești au fost organizate Te Deum-uri și recepții la care au participat regi și înalți oficiali: la Stockholm, Regele Gustav al V-lea al Suediei și prim-ministrul Hjalmar Branting; la Atena, Regele George al II-lea al Elenilor; la Roma, cardinalul Pietro Gasparri, secretarul de stat al Sf. Scaun; la Washington, secretarul de stat Charles Evans Hughes etc.

VIII. Suvenirurile

Festivitățile încoronării au fost însoțite de producții tipice pentru un astfel de eveniment: fotografii, afișe, broșuri, medalii, monede, cărți poștale, timbre etc. Merită reținut că festivitățile au fost filmate, fiind ulterior prezentate într-o producție cinematografică[39].

Însemnele regalității create pentru Încoronare, majoritatea concepute de Costin Petrescu, au intrat în tezaurul național. Sceptrul regal, având forma unui buzdugan medieval, a fost comandat la o casă pariziană de bijuterii (René Boivin) și finanțat printr-o subscripție publică, fiind dăruit Regelui Ferdinand la 10 Mai 1920[40]. Coroana Reginei Maria a fost realizată și ea la o reputată casă pariziană (Falize Frères), care fabricase însemnele regale ale Regelui Petru I al Serbiei[41]. Mantiile purtate de Suverani evocau hlamidele purtate de împărații bizantini: mantia Regelui a fost confecționată la un atelier din Viena, iar mantia Reginei, în București, la Școala de Sericicultură și Țesătorie sub grija directoarei, profesoara Elena Niculescu Frunzeanu[42]. Coroanele regale și sceptrul se păstrează la Muzeul Național de Istorie al României, iar mantiile regale, la Muzeul Național Peleș.

„Proclamația Majestății Sale Regele către popor” a fost citită mulțimii adunate pentru ceremonia de încoronare și publicată pe prima pagină a ziarelor[43]. Pergamentul cu „Actul Încoronării”, prezentat de prim-ministru, a fost semnat de Rege și Regină în apartamentele regale.

Nicolae Iorga își asumase în 1921, ca membru al Comisiei Încoronării, redactarea textelor pentru volumele dedicate Regelui Ferdinand și Reginei Maria[44]. Lucrările Regele Ferdinand și Regina Maria – cu prilejul încoronării au fost tipărite în anul 1923, la Ateliere grafice Socec & Co. și Editura Cartea Românească.

Medalia gravată de C. Kristescu figura, pe avers, busturile acolate ale Suveranilor, înconjurați de ramuri de lauri. Pe revers, Regele Ferdinand defila călare în fruntea regimentului său, ținând în mâna dreaptă buzduganul de aur. Căpăstrul calului Majestății Sale este ținut de un personaj feminin ce întruchipează România. În fundal sunt redate zidurile cetății din Alba-Iulia și silueta Catedralei Încoronării[45].

IX. Recunoștința regală

În ziua de 15 octombrie a fost difuzată „Proclamația Majestății Sale Regele către popor”, în care Regele, aducând omagii Regelui Carol I, Reginei Maria, „ostașilor” Armatei Române și „celor care, în toate vremurile și de pretutindeni, prin credința lor, prin munca și prin jertfele lor, au asigurat unitatea națională și (…) au proclamat-o într-un glas și o simțire, de la Tisa până la Nistru și până la Mare” (formulă suficient de cuprinzătoare pentru a include unioniștii și toți eroii istoriei naționale).

Din proclamație nu lipseau mesaje adresate țărănimii („Vreau ca țărănimea, stăpână pe veci pe ogoarele ce le-a dobândit, să le dea toată puterea de rodire în folosul ei și al binelui obștesc”), muncitorimii („Vreau ca muncitorimea, credincioasă patriei, să-și afle soarta tot mai prosperă, într-o viață de armonie și de dreptate socială”) și minorităților („Vreau ca, în hotarele României Mari, toți fiii buni ai țării, fără deosebire de religie și de naționalitate, să se folosească de drepturi egale cu ale tuturor Românilor, ca să ajute cu toate puterile statul în care Cel de Sus a rânduit să trăiască împreună cu noi”).

X. Încununarea unui ideal

Marea Încoronare a încununat ideea pentru care România intrase în Primul Război Mondial, aceea a desăvârșirii unității naționale prin întregirea teritoriilor.

 Asemenea Regelui Carol I[46], Regele Ferdinand I a înțeles că, odată cu realizarea proiectului național cel mai dorit de elita politică și de majoritatea populației, noul deziderat al României intra într-o zonă a permanenței: consolidarea internă a statului și în plan extern.

La 2 februarie 1920, cu ocazia vizitei prilejuite de inaugurarea Universității din Cluj ca instituție de învățământ superior românească, Regele Ferdinand I s-a adresat studenților din Cercul Studențesc „Petru Maior” cu următoarele cuvinte:

„Dacă idealul nostru sfânt a fost înfăptuit în mare parte, ne mai rămâne a aduce la îndeplinire transformarea şi consolidarea noastră internă. Fără patriotism curat, fără muncă încordată, fără respectul de ordine şi autoritate şi fără credinţă în Dumnezeu nu se poate înfăptui nimic mare”[47].

&&&&&&&&&&&

[1] Paul Lindenberg, Regele Carol I al României, trad. Ion Nastasia, ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016, pp. 267-270. Lucian Petroaia, „O rânduială liturgică rară: slujba încoronării”, în Teologie şi educaţie la Dunărea de Jos, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, nr. XII/2013, pp. 535-539.

[2] Regele Carol I, fiind de confesiune romano-catolică, s-a dovedit foarte deschis față de practicile Bisericii Ortodoxe, atât pentru sine cât și pentru membrii Familiei Regale. Dacă, la nivel personal, Regele Carol I a fost un om profund credincios, la nivel politic, monarhul înțelegea că la originea puterii sale stătea un „contract” cu națiunea română, a cărei voință se manifestase direct, în plebiscitul din aprilie 1866. Atent la semnificații, a evitat un ritual religios pentru ceremonia de încoronare propriu-zisă, în care, evocând tradiția bizantină, „Coroana de Oțel” ar fi fost pusă pe capul Regelui de mitropolitul primat. Astfel, nu a invocat un sens religios al domniei sale și a ocolit orice gesturi ar fi mers în această direcție, mărginindu-se, în practica europeană a secolului XIX, la statutul conferit prin Constituție. Același exemplu l-a urmat Regele Ferdinand I.

[3] Carol I, Rege al României, Jurnal, stabilirea textului, traducere, studiu introductiv și note de Vasile Docea, Editura Polirom, Iași, vol. I, 2007, p. 70.

[4] Regele Carol I nota în jurnal la 10/22 mai 1881: „Vremea e foarte amenințătoare, nori peste tot (…) cerul e foarte întunecat (…). Ploaie, care încetează curând”. Carol I, Rege al României, Jurnal, vol. I, p. 70. La 15 octombrie 1922, Regina Maria consemnase în jurnalul ei ploaia: „nu o ploaie tare, doar o stropitură pe fereastra mea, mici linii lungi și distanțate ce din fericire înseamnă că erau doar picături și că la linia orizontului se ridică un soare palid”. Maria, Regină a României, Însemnări zilnice, vol. IV, trad. Sanda Racoviceanu, ediție îngrijită de Vasile Arimia, Editura Historia, București, 2006, pp. 312-313. Cf. Constantin I. Stan, Regele Ferdinand I „Întregitorul” (1914‒1927), Editura Paideia, Bucureşti, 2011, p. 362.

[5] Independența și Unirea pot fi considerate, într-o cheie romantică, „idealurile dintotdeauna ale națiunii române”, dar, la nivel politic, factorii decizionali au avut înțelepciunea de a le proclama drept scop suprem la momentul oportun. Independența a fost proclamată, în 1877, în contextul unui nou război ruso-otoman. Românii din jurul Vechiului Regat au proclamat unirea teritoriilor locuite de ei în anul 1918, la destrămarea imperiilor ai căror supuși fuseseră.

[6] România. Documentele Unirii. 1918, Arhivele Statului din România, Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 1993, documente editate de prof. Ioan Scurtu (coordonator), Silvia Popovici, Lidia Brâncoveanu şi Ioana Alexandru Negreanu, pp. 94-95, 116-117, 156-157 (facsimile).

[7] Românii din Vechiul Regat și Basarabia luptaseră de partea Antantei, iar românii din Bucovina, Transilvania și Banat, de partea Puterilor Centrale.

[8] Dan Dungaciu tratează sintetic chestiunea sub titlul „How much did the Romanians pay for the Union?” („Cât i-a costat pe români Unirea?”). România a pierdut o șeptime din populație, distrugerile și rechizițiile din timpul războiului au ajuns la un cuantum echivalent cu PIB-ul anual al României după război. Dan Dungaciu, „1 December 1918 – The Unrealized Fruits of the Union of the Romanians” (Argument), la Dan Dungaciu, Viorella Manolache (eds.), Romania – 100 Years since the Great Union, Cambridge Scholars Publishing, Great Britain, 2019, pp. xxiv-xxvii.

[9] Mircea Hortopan, „Organizarea ceremoniilor Încoronării (1920-1922)”, text pentru catalogul expoziției 90 de ani de la încoronarea de la Alba Iulia: Muzeul Naţional de Istorie a României, Bucureşti, septembrie-octombrie 2012, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012, pp. 8-15. În anul 1881 au fost creată o comisie sub președinția ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, V.A. Urechia, pentru a stabili forma Coroanei de Oțel și a sceptrului regal. Pictorul Theodor Aman (membru în comisie) a fost solicitat să facă desenele. Întrucât se dorea documentarea unor surse de inspirație din tradiția monarhică medievală românească, au fost cooptați și istorici: Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru Odobescu, Grigore Tocilescu. Cf. Adrian-Silvan Ionescu, Mișcarea artistică oficială în România secolului al XIX-lea, Noi Media Print, București, 2008, p. 190.

[10] Conform Constituției din 1866, Regele putea demite guvernul („revoca miniștrii”, art. 93) și dizolva Parlamentul (art. 95). Practica consfințită în sistemul politic românesc era aceea că, atunci când vechiul guvern era demis (sau cădea prin vot de blam), Regele numea un nou guvern, inițial desemnat ca provizoriu, care organiza noi alegeri în care urmărea să câștige majoritatea parlamentară. Privind rolul regelui sub Constituția de la 1866, sub metafora „Plevna internă”, vezi Bogdan Iancu, „Separația puterilor în Constituțiile de la 1866 și 1923: modernizarea periferică ca generator de autoritarism structural”, la Manuela Guțan, Oana Rizescu, Bogdan Iancu, Cosmin Cercel, Bogdan Dima, Șefii de stat: dinamica autoritară a puterii politice în istoria constituțională românească, Editura Universul Juridic, București, 2020, pp. 263-271. Regele Ferdinand I, asemenea Regelui Carol I, a înțeles că rolul său în raport cu forțele politice era acela de a asigura un echilibru între oferta partidelor și urgențele sociale. Asemenea marii guvernări liberale din epoca Independenței (1876-1888), prima mare guvernare liberală din epoca Unirii (1922–1926) a reprezentat răspunsul pe care suveranul l-a dat nevoii pentru continuitate şi consecvenţă în reformele necesare României. Sorin Cristescu, „Studiu introductiv: consideraţii asupra epocii 1866–1938”, în Scrisorile Regelui Ferdinand I al României, vol. I, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2015, pp. 15–29.

[11] După festivități, Anghel Saligny, ca fost președinte al Comisiei de Încoronare, a fost decorat cu Ordinul „Carol I” în grad de Mare Cruce. Înaltul Decret Regal nr. 4506 din 26 octombrie 1922, în Monitorul Oficial, nr. 173 din 8 noiembrie 1922, p. 7913.

[12] Regele Ferdinand, la momentul anunțării intrării României în război (14/27 august 1916), amintea, în proclamația către Armată, de „umbrele marilor voievozi Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare, ale căror rămășițe zac în pământurile ce veți dezrobi [la Câmpia Turzii și Putna – n.m.], [care] vă îndeamnă la biruințe ca vrednici urmași ai ostașilor care au învins la Războieni, la Călugăreni și la Plevna”. Ferdinand I. Cuvânt pentru întregirea neamului românesc, ediție îngrijită de Neculai Moghior, Ion Dănilă, Leonida Moise, Editura Metropol, Bucureşti, 1994, doc. 35, p. 122. În proclamația către Țară, Regele îi amintea pe aceeași domnitori: „Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor [a înaintașilor – n.m.], închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: unirea Românilor de pe cele două părți ale Carpaților”; „de noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe frații noștri de peste munți și din plaiurile Bucovinei, unde Ștefan cel Mare doarme somnul lui de veci”. Ibidem, doc. 36, pp. 122-123. Cea mai înaltă distincție militară românească, instituită în timpul războiului, a fost Ordinul „Mihai Viteazul”. La 22 ianuarie 1922, primul principe născut în Familia Regală după Marea Unire, viitorul Rege Mihai, a fost botezat în același spirit. Arthur Gould Lee, Regina-Mamă Elena a României. O biografie autorizată, ediția a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 94.

[13] Primul primar român al orașului Alba Iulia a fost Camil Velican. În timpul festivităților încoronării, Velican era prefectul județului Alba, primar fiind Aurel Sava.

[14] 24 septembrie și 15 octombrie, ca atare, nu aveau o însemnătate dinadins căutată, ci numai în relație cu ziua de început a domniei Regelui, datată după stil vechi și nou.

[15] Episcopia Militară a Armatei Române a fost înființată prin „Legea privitoare la organizarea clerului militar” din 6 august 1921. Protopopul dr. Vasile Saftu a fost numit inspector al clerului militar în cadrul Ministrului de Război, urmând să fie supus, pentru învestitura ca episcop, unor proceduri specifice, întrerupte din cauza decesului său subit, la 6 aprilie 1922. La momentul încoronării, nu exista un „episcop de Alba Iulia”, protopopul Ioan (Justinian) Teculescu fiind instalat la 1 aprilie 1923. Aurel Pentelescu, Ionuț-Constantin Petcu, Episcopii armatei române: biografii, documente (1921-1948), Editura Militară, București, 2016, pp. 18-19.

[16] Mitropolia Basarabiei a fost înființată în anul 1923, cuprinzând arhiepiscopia Chișinăului și două episcopii sufragane (episcopia Hotinului, la Bălți, și episcopia Cetății Albe, la Ismail).

[17] Ionela Simona Mircea, „Biserica de încoronare – istorie și har. 15 octombrie 1922 – încoronarea suveranilor României Mari, Regele Ferdinand I și Regina Maria”, în Acta Musei Porolissensis, nr. XXXIX (39) / 2017, pp. 211-234.

[18] Biblioteca Națională a României, Colecții Speciale, Arhiva Istorică, Fond Saint Georges, dos. 4.303 (P CDXLVI/1), Arhiva Henri Catargi, ff. 106-109.

[19] În suita regală se aflau demnitari ai Curților și adjutanți regali: Ducele de York a fost însoțit de secretarul său personal, Ronald Waterhouse, și șambelanul regal (groom-in-waiting) contra-amiralul Henry Hervey Campbell; Principele Paul, de maiorul Stefanovici, ofițerul său de ordonanță; Ducele de Genova, de adjutanții săi, căpitanii de fregată (locotenent-comandori) Frederico de Grossi, prim-adjutantul, și Giacomo Stanisci. Principele Alfonso și Principesa Beatrice, de șambelanul regal (mayordomo de semana) José de Landecho y Allendesalazar și adjutanții săi, maiorul Uzquiano și căpitanul Santa Maria. Regele Belgiei l-a trimis pe generalul Albert du Roy de Blicquy, șeful Casei Militare Regale; Regina Olandei, pe Marele Ofițer al Coroanei, generalul Jonkheer Cornelis Lubertus van Suchtelen van de Haare, pe Șambelanul (Maestru de Ceremonii) Baronul van Hardenbroek von Lockhorst, și ofițerul de ordonanță Jonkheer D.W. Sickinghe.

[20] Principesa Elisabeta s-a căsătorit cu Principele Moștenitor (Diadohul) George al Greciei la 27 februarie 1921. În contextul războiului greco-turc, Regele Constantin I a abdicat la 27 septembrie 1922, pe tron urcând Regele George al II-lea. Când a primit vestea, Regina Elisabeta se afla în România. Vestea a afectat și moralul Principesei Elena. Maria, Regină a României, Însemnări zilnice, vol. IV, p. 296, însemnare din 28 septembrie 1922 și urm.

[21] Regina Elisabeta a Elenilor i-a avut alături pe mareșalul Curții Reginei Elisabeta, Alexandros Soutzo, pe generalul de brigadă Andreas Kallinskis, adjutant regal, și colonelul Vassos, adjutant princiar; Regina Maria a Sârbilor, Croaților și Slovenilor, pe secretarul particular al regelui Wladimir Petrovici, pe adjutantul ei, colonelul Iosipovici și domnișoara de onoare, Adela Cantemir.

[22] Generalul Weygand a fost secundul mareșalului Foch la momentul numirii sale în calitate de „comandant suprem al forțelor armate aliate”, în 1918.

[23] Unii dintre diplomații prezenți la încoronare erau primii reprezentanți ai statului lor (la nivel de Legație) în România, situație în care se afla „însărcinatul cu afaceri” al Germaniei (Hans Freytag) și miniștrii plenipotențiari ai următoarelor state: Austria (ca republică), Cehoslovacia, Finlanda, Japonia, Letonia. Statele care nu aveau miniștrii plenipotențiari rezidenți la București (numai consuli) și-au trimis miniștrii plenipotențiari din alte capitale: Poul Victor Bigler (Danemarca), de la Viena, Martin Nuksa (Letonia), de la Varșovia, Johannes Irgens (Norvegia), de la Roma.

[24] Merită reținute câteva date despre unii miniștrii plenipotențiari: generalul Fichev (Bulgaria) a fost ministru de Război în 1914-1915 (înainte ca Bulgaria să intre în război), Väinö Tanner (Finlanda) s-a remarcat și ca profesor universitar, geograf și geolog, Dimitrios Panas (Grecia) a fost ministrul de Externe al Greciei în 1913, Johannes Irgens (Norvegia) a fost ministrul de Externe al Norvegiei în 1910-1913, Aleksander Skrzyński (Polonia) a devenit ministrul de Externe și prim-ministrul Poloniei în 1924-1926.

[25] G.T. Kirileanu, Martor la istoria României (1872-1960): Jurnal şi epistolar, ediţie îngrijită, cuvânt înainte, note şi indice de Constantin Bostan, Editura Rao, Bucureşti, vol. IV, p. 425, însemnare din 7 octombrie 1922.

[26] Fostul prim-ministru Take Ionescu, care era așteptat să participe la festivități, a murit la 21 iunie 1922 la Roma, fiind înmormântat cu funeralii naționale la Mănăstirea Sinaia.

[27] A lipsit mitropolitul Bucovinei (Vladimir Repta), care era bolnav.

[28] Episcopul romano-catolic de Iași (Alexandru Cisar) intenționase să participe, dar, aflând că nu are o invitație oficială din partea guvernului, nu a mai ajuns la Alba Iulia. Raymond Netzhammer, Episcop în România într-o epocă a conflictelor naționale și religioase, trad. George Guțu, ediție de Nicolaus Netzhammer în colaborare cu Krista Zach, Editura Academiei Române, București, vol. II, 2005, p. 1159, însemnare din 14 octombrie 1922.

[29] Pentru relatări detaliate, vezi Constantin I. Stan, op. cit., pp. 327-395. Diana Mandache, „Ceremonialul Încoronării: model european și identitate națională”, text pentru catalogul expoziției  90 de ani de la încoronarea de la Alba Iulia, pp. 16-29. Darea de seamă din Monitorul Oficial, „Ceremonialul religios și militar al încoronării regelui Ferdinand și reginei Maria la Alba Iulia (15 octombrie 1922) și festivitățile desfășurate cu această ocazie”, la Casa Regală a României în cronicile „neoficiale” ale „Monitorului Oficial”: 1914-1924: Ferdinand I, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, București, 2010, vol. I, pp. 581-616. Programul oficial, reprodus în facsimil la Bogdan Bucur (editor), Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri, Editura Rao, București, 2017, d. 206, pp. 609-620.

[30] Coroana de Oțel fusese deja sfințită în 1881. Pentru detalii privind ceremonialul religios urmat la Te Deum, a se vedea: Miron Cristea, Rânduiala doxologiei din prilegiul încoronării Majestăţilor Lor Regelui Ferdinad I şi a Reginei Maria, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1922. Lucian Petroaia, „O rânduială liturgică rară: slujba încoronării”, în Teologie şi educaţie la Dunărea de Jos, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, nr. XII/2013, pp. 539-547.

[31] Mitropolitul primat Miron Cristea ceruse ca ritualul încoronării să se desfășoare în biserică, iar Regele să primească o mirungere specială: „nu-i «taina mirului» aplicată unui catolic, ci o ungere exclusiv regală – pentru care am proiectat sfințirea untului de lemn chiar în cadrele slujbei de încoronare”. Elie Miron Cristea, Note ascunse. Însemnări personale (1895-1937), ediție de Maria și Pamfil Bilțiu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, pp. 62-63. Casa Regală și guvernul au decis să urmeze modelul încoronării din 1881, în continuitate cu filosofia politică a dinastiei, în care dreptul de domnie decurgea dintr-un „contract social”, fără a i se da oficial un o conotație religioasă (vezi nota 2). Acestei intenții i s-a suprapus opoziția exprimată de Sfântul Scaun față de supunerea unui Rege de confesiune catolică la un ritual ortodox al încoronării.

[32] Mantiile regale erau ținute de generalii și inspectorii de armată Alexandru Lupescu și Ioan Popovici, ajutați de comandantul și cel mai tânăr ofițer din regimentele comandate onorific de suverani, Regimentul 1 Vânători „Regele Ferdinand” și Regimentul 4 Roșiori „Regina Maria”.

[33] Liviu Corciu, „Divizia Ordinului ,,Mihai Viteazul” – o structură constituită ad-hoc pentru parada militară de la Alba Iulia din 15 octombrie 1922”, comunicare la Congresul Național al Istoricilor din România, 9 septembrie 2022, https://cnir.uab.ro/109. În general, a se vedea CNIR 2022, sesiunea 634, secțiunea „Locul și rolul structurilor militare în organizarea, pregătirea și desfășurarea Serbărilor Încoronării de la Alba Iulia și București”, http://cnir.conference.uab.ro.  

[34] Fiind numit și nu ales, Corbescu se intitula „președintele comisiei interimare a capitalei”. Alegerile locale vor fi ținute în 1926.

[35] Arcul de Triumf din 1922 fusese proiectat de Petre Antonescu și executat de inginerul Tiberiu Eremia într-o formă provizorie (avea să fie consolidat în anii regelui Carol al II-lea și inaugurat la 1 decembrie 1936). Era sprijinit într-un schelet de beton armat și acoperit cu materiale mai puțin rezistente. Inițial, Tiberiu Eremia primise indicația să execute un Arc de Triumf provizoriu dintr-un schelet de lemn îmbrăcat cu scânduri. Într-o scrisoare adresată Comisiei Încoronării la 8 iunie 1921, acesta a argumentat nevoia unui schelet de beton armat, prin care „s-ar asigura pe deplin soliditatea și stabilitatea arcului de triumf contra vânturilor, iar tencuielile și ornamentațiile, nemaifiind expuse la deformațiunile inevitabile într-o construcție de lemn, vor putea dura timp mai îndelungat.” Comisia a aprobat cererea în ședința din 13 iunie 1921. Biblioteca Națională a României, Colecții Speciale-Arhiva Istorică, Fond Saint Georges, dosar 157 (P XIII/8), Arhiva General Coandă, ff. 8, 13 f/v.

[36] Costin Petrescu, Cortegiul istoric ce va defila la București cu ocazia Încoronării Suveranilor, Tipografia Statului, București, 1922, apud Constantin I. Stan, op. cit., pp. 339-340.

[37] Casa Regală a României în cronicile „neoficiale” ale „Monitorului Oficial”, vol. I, pp. 603-608.

[38] Mircea Rădulescu, Legenda coroanei. Poem dramatic într-un act reprezentat pe scena Teatrului Național cu prilejul Încoronării Majestăților lor regele Ferdinand I și regina Maria, Institutul de Arte Grafice Luceafărul S. A., București, 1922. Cf. Constantin I. Stan, op. cit., pp. 389-390.

[39] Filmul „Încoronarea Suveranilor României Mari. Alba Iulia şi Bucureşti”, de Paul Perrin şi Tudor Posmantir. Fundația Culturală „Principele Carol I” primise de la Comisia Încoronării dreptul exclusiv de filmare și difuzare a peliculei. Constantin I. Stan, op. cit, p. 342.

[40] Ernest Oberländer Târnoveanu, „Sceptrul Regelui Ferdinand”, text pentru catalogul expoziției  90 de ani de la încoronarea de la Alba Iulia, pp. 86-99. https://mvu.ro/product/sceptrul-buzduganul-regelui-ferdinand-1920/.

[41] Ernest Oberländer Târnoveanu, „Coroana Reginei Maria”, text pentru catalogul expoziției  90 de ani de la încoronarea de la Alba Iulia, pp. 59-74.

[42] Liliana Manoliu, „Mantiile încoronării”, text pentru catalogul expoziției  90 de ani de la încoronarea de la Alba Iulia, pp. 75-85. Mantia Regelui: https://mvu.ro/product/mantia-de-incoronare-a-regelui-ferdinand/, https://peles.ro/patrimoniul/textile/mantia-regelui-ferdinand/. Mantia Reginei: https://mvu.ro/product/mantia-de-incoronare-a-reginei-maria/, https://peles.ro/patrimoniul/textile/mantia-reginei-maria/. 

[43] https://muzeulvirtual.ro/imagini/proclamatia-incoronarii/.

[44] În ședința Comisiei Încoronării din 7 iunie 1921, Nicolae Iorga se angajase să trimită textele până la 30 iunie 1921, la acel moment încoronarea fiind prevăzută pentru 24 septembrie 1921. Biblioteca Națională a României, Colecții Speciale-Arhiva Istorică, Fond Saint Georges, dosar 157 (P XIII/8), Arhiva General Coandă, ff. 3-5.

[45] „Medalie – Încoronarea de la Alba Iulia, 1922”, Muzeul Virtual al Unirii, https://mvu.ro/product/medalie-incoronarea-de-la-alba-iulia-1922/.

[46] După Independență și Încoronare, Regele Carol I a promovat un proiect politic realist, care se întemeia pe alianța cu Germania și Austro-Ungaria și pe statutul de principala putere sud-est europeană, dincolo de imperiile austro-ungar și rus. Unirea avea să aștepte momentul oportun… Sergiu Iosipescu, „Armată și societate, reformă și modernizare în România sec. XIX”, la Petru Otu (coord.), Reforma militară și societatea în România (1878-2008). Relaționări externe și determinări naționale, Editura Militară, București, 2009, pp. 44-45.

[47] Cuvântări de Ferdinand I, Regele României: 1889-1922, Fundația Culturală „Principele Carol”, București, 1922, pp. 34-35.