Căutându-l pe Dumnezeu, cunoști iubirea adevărată

Articol de Romulus Dan Busnea

Moto:

,,Doamne, transformă-mă într-un instrument al păcii tale. Acolo unde există ură, lasă-mă să semăn dragoste. Acolo unde există durere, lasă-mă să ofer iertare. Acolo unde există dubiu, lasă-mă să pun credință. Acolo unde există disperare, lasă-mă să vin cu speranță. Acolo unde există întuneric, lasă-mă să fac lumină. Și acolo unde există tristețe, lasă-mă să aduc bucurie.”  – Sfântul Francisc d`Assisi –

Când te simți umilit, marginalizat, îndepărtat, uitat, există mai presus de orice, iubirea lui Dumnezeu pentru tine, pe care la rându-ți trebuie să o reverși, să o împărtășești celor de lângă tine, semenilor tăi, pe care i-ai ignorat poate prea mult în ultima vreme.

Poate că nu gândurile negre sau negativismul din noi constituie agravanta majoră a vieții noastre, ci mai degrabă, faptul că nu deslușim dragostea din noi, dar nici cea care ne înconjoară; că nu realizăm ceea ce înseamnă să ne trezim în fiecare zi cu soarele deasupra noastră, cu zâmbetul şi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Din păcate, mulți dintre noi ajungem la spusele și învățăturile Lui, doar atunci când suntem constrânși de o viață prea crudă, când cei apropiaţi nouă străbat perioade grele sau se sting din viaţă, când cei de lângă noi pe care îi credeam prieteni ne abandonează, atunci când nu mai avem puterea de a lupta, de a ne îndrepta, de a ne pune în slujba celor apropiați, credinței și iubirii pe care ni le-a dăruit Dumnezeu.

Unde sunt cei care îi dorim alături de noi în momentele grele? Ce am făcut noi la rândul nostru de a-i ferici pe alții, de a-i înțelege, de a-i ajuta să se îndrepte spre a nu orbi căutându disperați pașii în viață?

După supărare și ură, sentimente predominante ce bântuie sufletul uman, mai cu seamă în zilele noastre, trebuie să înveți a ierta, trebuie să încerci a te departaja de marele rău lumesc, să încerci chiar a te ierta în primul rând pe tine, cu ajutorul bunului Dumnezeu, pentru toate răutățile, invidia și ura îndreptate împotriva cuiva, de multe ori chiar împotriva celor mai apropiate ființe nouă, familiile noastre. Cea mai bună formă de comunicare, rămâne cea pe care o putem aborda prin intermediul sentimentelor, pentru că ele sunt, așa cum spunea cineva, ,,limbajul sufletului”. Eu nu iau  ca reper ceea ce ne arată și ne învață cărțile și filmele noi, sau falșii prooroci de astăzi, ci doar cele înfățișate spre luare aminte și învățare cu mintea și cu sufletul, în cartea fundamentală a lumii, Biblia, de momentele în care mă simt în comuniune cu puterea divină, căci vindecându-ți inima vei fi cu adevărat liber…  Poate prea multă căutare și prea puțină regăsire de sine…

Iubirea este răspunsul: iubirea este tot ceea ce contează în afara tuturor regulilor și principiilor ce ne guvernează viața, reguli şi norme pe care însăși noi le creăm, probabil dintr-o nesfârșită teamă de a ne mărturisi dragostea…

Dumnezeu nu ne condamnă, Dumnezeu doar ne îndrumă, Dumnezeu ne dă suprema libertate…

Poate că și eu, ca într-un binecunsocut film, am ales să trăiesc, nu să mă zbat doar pentru a-mi câștig existența; am ales să fac orice mi-a plăcut cu adevărat, nimic altceva, întrucât mi-am dat seama cât de puțin trăim pe-acest pământ și cât de degeaba câteodată, căci viața construită pe teamă și pe-ndoială, pe veșnica încercare de a te împlini material (şi uneori în ce mod!) şi tot mai puţin spiritual, nu înseamnă viață, ci moarte adevărată…

Să ne trăim viața trăind-o cu adevărat, o viață care să conteze, o viață bazată pe dragoste și compasiune, pe smerenie şi dăruire…

Să nu ne temem nicicând și să nu ne simțim abandonați, căci Dummezeu va fi mereu lângă noi. El nu ne va părăsi, pentru că noi suntem creația și produsul Lui, fiii, fiicele, țelul, El însuși. Prin urmare, să-l chemăm oriunde și oricând ne vom simți singuri sau separați de pacea care este El… Și El, va fi acolo, mereu acolo…

,,Când s-a atins de trupul omenesc al lui Iisus Cel înviat, Toma a mărturisit dumnezeirea Lui, zicând: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Toma s-a atins de trupul material, văzut şi limitat al lui Hristos, dar a mărturisit pe Dumnezeu Cel nematerial, nevăzut şi nemărginit. El s-a atins de semnele Crucii şi a mărturisit slava Învierii. S-a atins de semnele suferinţei şi ale morţii trecătoare, dar a mărturisit puterea Învierii şi a vieţii veşnice. S-a atins de semnele lăsate în trupul lui Hristos de păcatele oamenilor (trădare, invidie, ură şi violenţă), dar a mărturisit puterea iubirii lui Dumnezeu mai tare decât păcatul şi moartea. S-a atins de semnele istoriei păcătoase care ucide, dar a mărturisit veşnicia iubirii milostive a lui Dumnezeu care dăruieşte viaţă.

S-a atins de semnele bolii păcatului omenesc, dar a mărturisit lumina vindecării dumnezeieşti, ca să se împlinească profeţia lui Isaia care, cu sute de ani înainte, fiind inspirat de Duhul Sfânt, a rezumat taina legăturii dintre Cruce şi Înviere, în cuvintele: <<(…) prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat>> (Isaia 53, 5).

Rănile pătimirilor lui Hristos Cel răstignit s-au vindecat prin Înviere. Deşi nu mai sângerează, ele totuşi însemnează ceva: sunt stigmate sau semne care confirmă şi comunică iubirea Lui smerită mai tare decât păcatul şi moartea. Urmele Crucii, deşi vindecate prin Înviere, rămân totuşi imprimate în trupul lui Hristos Cel preaslăvit, pentru a ne arăta că suferinţele şi nevoinţele omului în lupta sa cu păcatul în istorie nu sunt uitate de Dumnezeu în veşnicie, ci vindecate şi luminate sau transfigurate în semne de biruinţă ale iubirii răstignite asupra păcatului (egoismului), morţii şi iadului” (pastorală de Sfintele Paşti 2012, rostită de Înalt Prea Fericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române). Să luăm așadar aminte, de cele spuse odinioară de Maica Tereza: ,,Nu uita niciodată că pielea se încreţeşte, părul încărunţeşte, iar zilele se transformă în ani… dar, ce e mai important se conservă; forţa şi determinarea ta nu au vârstă. Spiritul tău este cel care îndepărtează pânzele de păianjen. Dincolo de orice punct de sosire e unul de plecare. Dincolo de orice reuşită e o altă încercare. Cât timp trăieşti, simte-te viu. Dacă ţi-e dor de ce făceai înainte, fă-o din nou. Nu te pierde printre fotografii îngălbenite de timp… mergi mai departe atunci când toţi se aşteaptă să renunţi. Nu lăsa să se tocească tăria pe care o ai în tine. Fă astfel ca în loc de milă să impui respect. Când nu mai poți să alergi, ia-o la trap.
Când nu poţi nici asta, ia-o la pas. 
Când nu poţi să mergi, ia bastonul. Însă nu te opri niciodată”.

Căci, în final, toate se regăsesc după cum spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul, în puterea divină: „Domnul este izvorul existenţei, dar nu existenţa însăşi. Fiindcă e mai presus şi de însăşi existenţa spusă şi gândită în oricare mod”.

Pace sufletească tuturor!   Hristos a Înviat!