Casa Regală a României, în drum spre instituționalizare

„Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenței, suveranității și unității noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, și a Națiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate și modestie.”

Mihai I, Rege al României
Discurs în fața Camerelor reunite ale Parlamentului României, 25 octombrie 2011

Unde este acum Casa Regală

A privi astăzi Casa Regală a României ca o instituție integrată simbolic în sistemul instituțional românesc este o anticipare firească, la 15 ani de la revenirea definitivă a familiei regale în țară și la 25 de ani de la prăbușirea comunismului. Polemicile purtate în jurul acestui subiect, timp de un sfert de secol, au făcut ca așteptările să fie uneori prea mari, iar alteori depășite de realități. Cum spune Emil Hurezeanu, calea regală, cursa cu obstacole, a devenit un fenomen unic în Europa de azi, un drum principal și secundar în același timp. Instituția istorică, identitară, dinastică, politică și socială este, fără concurent, păstrătoarea valorilor și tradițiilor Coroanei Române. Dar această realitate se lovește deseori astăzi, pe de o alta, cotidiană, pragmatică, birocratică, legată de statutul său de sine stătător, după uraganul comunismului și opreliștile tranziției, care, în 999 de cazuri dintr-o mie, ar fi desființat-o. Drumul său istoric nu s-a oprit în 1947 și tocmai de aceea ea va continua să existe, indiferent de viziunea, voința sau curajul pe care elitele politice îl vor avea. Reflectorul public asupra Casei Regale nu a reușit întotdeauna să redea mizele, pașii, atuurile și mecanismele prin care această construcție statal-dinastică simbolizează suveranitatea și independența națională, contribuind prin existența sa la progresul țării și la prestigiul nostru.

Casa Regală s-a reconectat, după 1997 și, mai ales după 2001, la toate palierele vieții instituționale, politice, sociale și culturale românești beneficiind de o etichetă pe care nicio altă instituție nu o posedă. Prestigiul, utilitatea, consecvența, profunzimea acesteia au dat credibilitate statului și au pus o piatră de temelie impresionantă la construcția democrației românești. Casa Regală nu s-a derobat niciodată de menirea sa fundamentală de a servi națiunea, fără a renunța nicio clipă la „religia” sa politică, aceea de a privi monarhia ca pe cea mai potrivită formă de stat a națiunii române prin libertate și democrație în considerarea tradițiilor noastre istorice și europene. Aportul adus parcursului nostru democratic și continental este peste orice așteptări și, în orice caz, peste tratamentul de care a „beneficiat” familia regală din partea multor actori politici și instituționali. Această misiune, privită ca o îndârjire de a lupta pentru izbânda unor generații care n-au mai apucat să vadă miracolul democrației și al revenirii în Europa, fac din Casa Regală un pilon simbolic al puterii identitare și istorice care transcende nu doar regimurile politice, dar și însăși statutul său.

Susținerea și simpatia de care se bucură astăzi ultimul rege al românilor, Custodele Coroanei și ceilalți membri ai Familiei Regale fac invidioși până și pe cei mai optimiști observatori ai anilor `90. Prezența sa în interiorul societății, în mijlocul comunităților, profesiilor, în mijlocul tuturor vârstelor și, în general, acolo unde este chemată, arată faptul că societatea cere acest nou timp istoric. De la vizitele Regelui Mihai și ale Reginei Ana, în anii `90, în țară și în comunitățile de români din Diaspora, la turneele din 1997 și 2002 pentru susținerea candidaturii țării la aderarea la NATO și UE și până la zecile de mii de beneficiari ai programelor Fundației Principesa Margareta, societatea nu doar că a înțeles utilitatea casei regale, dar prezența sa în mijlocul societății și a statului au dat sentimentul apartenenței la o alteritate istorică și europeană și la reconcilierea cu trecutul nostru recent.

Casa Regală a României a avut în special după 2001 un travaliu impresionant de angajamente publice în interiorul și în afara granițelor, punând la loc, ca într-un puzzle, piese lipsă din procesul de reconstrucție a statalității în interiorul democrației post-decembriste. Dacă ea a reușit să-și recâștige locul într-un regim republican, aceasta este o dovadă de trăinicie a sa și de nevoie a sistemului instituțional pentru a-i face loc între instituțiile identitare care servesc națiunea. Pentru că o casă regală instituționalizată într-o republică nu are comparație, deși completează cu succes multe din angajamentele Președinției, Guvernului, Parlamentului, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Culturii etc. Și niciuna din aceste instituții nu trebuie și nu are de ce să se simtă vulnerabilizată sau amenințată atunci când Casa Regală va deveni o instituție de sine stătătoare. Cu cât un stat întemeiat pe o lege fundamentală reușește să diversifice și să imagineze noi roluri instituționale, cu atât devine mai stabil, mai predictibil, iar încrederea cetățenilor în performanța și protecția sa sporesc.

Care este statutul Casei Regale a României?

Astăzi, Casa Regală nu are personalitate juridică proprie, nu este propriu-zis în arealul instituțional românesc. Cum ar spune economistul american Douglass North, este o instituție informală, deși puterea sa de lobby și persuasiune, simbolul, prestigiul și valorile sale o înscriu între primele reprezentări ale statalității românești contemporane. Potrivit Normelor Fundamentale ale Familiei Regale – statutul complet după care se auto-guvernează, document promulgat de Regele Mihai la 30 decembrie 1997 -,  „Casa Regală a României este o comunitate de familie autonomă”, „guvernată de Statut și Tradiție”, cu membri, reguli proprii, principii, dispoziții specifice unei Dinastii. Normele Fundamentale consfințesc punerea în ordine a liniei de succesiune la șefia casei, stabilesc membrii de drept, îndatoririle acestora, administrarea bunurilor, instituie ordine și decorații și reglementează alte chestiuni relevante pentru o casă regală. Nu trebuie făcută confuzia între Casa Regală și Casa Majestății Sale Regelui, o structură administrativă (asociație cu statut juridic) aflată sub autoritatea Șefului Casei regale, care coordonează administrarea averii acesteia, face – birocratic – numirile pentru titluri și distincții, organizează evenimente etc. De asemenea, mai există câteva structuri adiacente casei regale (nu fac parte din ea), dar care ajută Familia Regală să-și înfăptuiască misiunea și vocația. Fundația Principesa Margareta a României este, din 1990, una din organizațiile neguvernamentale de elită din România, cu numeroase, proiecte, programe sociale, ea însăși un actor care a contribuit la formarea societății civile în cei 25 de ani. Fundația Colecția Familiei Regale a României, cu statut juridic, înființată în 2010 de către membrii Casei Regale, are rolul de a conserva și promova patrimoniul Dinastiei și are ca misiune gestionarea colecțiilor de artă privată a familiei regale. Mai există două entități, asociații non-guvernamentale, create de membrii familiei regale pentru a facilita dezvoltarea de proiecte – Asociația de Dezvoltare Durabilă de la Săvârșin și Asociația „O viziune pentru 30 de ani”, ambele cu rol în susținerea unor programe de dezvoltare durabilă pentru bresle sau comunități. Dar toate aceste vehicule nu pot suplini existența instituțională și misiunea fundamentală a Casei Regale a României.         

Fiind o comunitate de familie, într-o situație oarecum similară dinastiilor ne-domnitoare, Casa Regală a României se află astăzi într-o „haină” care nu mai corespunde timpului, așteptărilor și nevoilor societății românești. Puterea unui Stat Membru în Uniunea Europeană rezidă în aceste vremuri tocmai în capacitatea sa de a crea punți în interiorul și în afara societății, de a pune împreună societatea și elitele, de a depolitiza instituțiile statului, de reduce distanța dintre centru și periferie la nivel societal, de a apropia cetățenii de organismele Leviatanului, de a îmbunătăți interacțiunile sociale. România are nevoie, după perioada post-aderare, de instituții și organizații care să generalizeze încrederea în sistemul politic, nu privit ca formă de guvernare, ci ca ansamblu de reguli și norme pentru dezvoltarea societății, a libertăților și a democrației. Casa Regală se înscrie astfel în paradigma lui Bo Rothstein, emerit profesor de științe politice, care atribuie unor astfel de structuri, într-o tipologie cu patru categorii, titulatura de instituții de susținere a regulilor, menită să rezolve, să preîntâmpine, să tempereze neajunsurile unor societăți democratice emergente. În aceeași măsură, teoreticianul politic vorbește despre nevoia lor în construcția capitalului social (încrederea), asociat în literatura de specialitate cu o serie de deziderate precum buna performanță a instituțiilor, fericirea personală, optimismul și toleranța, creșterea economică sau stabilitatea democratică.

Statutul Casei Regale astăzi aduce o serie de limitări nu neapărat degajate din funcționarea sa, ci care apar tocmai atunci când angajamentele și proiectele sale presupun un nivel instituționalizat de reprezentare. Relațiile cu alte instituții sau organizații, reprezentarea externă, sediul, numărul colaboratorilor și un aparat propriu sunt chestiuni care nu trebuie nici evitate și nici încărcate de o polemică politicianistă. Atunci când există un potențial mare de reprezentare și de punere în comun a unor proiecte diplomatice, culturale, sociale, comunitare, multe din acestea se lovesc de inconvenientul nivelului oficial și juridic de reprezentare. Ministerele, autoritățile locale, Guvernul, Parlamentul sau Administrația Prezidențială nu pot uneori intra în parteneriat cu Casa Regală deoarece acestea trebuie să acționeze precum în relația cu o persoană fizică sau cu o asociație non-guvernamentală, lucru ce restrânge potențialul de dezvoltare și extrapolare al activităților publice și al atragerii de fonduri. Multe dintre angajamente sunt la cel mai înalt nivel și formula provizorie din ultimii ani nu mai trebuie prelungită pentru că această stare de lucruri limitează nu doar potențialul de reprezentare și valoarea diplomației publice practicate de Casa Regală, dar este un lucru care frânează însăși resursele simbolice ale țării, o îngrădire a nevoii noastre de a avea voci credibile în UE și în lume.

O altă problemă este legată efectiv de numărul colaboratorilor, de buget, sediu și de alte mijloace specifice unei instituții oficial reglementate printr-un act normativ al Parlamentului. Există în România organisme guvernamentale cu activitate discutabilă, dar care au zeci de funcționari, sedii, autoturisme. Este nefiresc, nepotrivit, neetic și tributar unei mentalități specifie anilor `90 ca angajamentele publice ale Casei Regale, ce servesc statul și națiunea, să fie făcute fără a avea instrumentele specifice unei instituții propriu-zise. Impactul bugetar ar fi insesizabil în raport cu beneficiile. Palatul Elisabeta este, la fel, o soluție provizorie pentru că are destinația de reședință privată a Regelui Mihai, acordat pe perioada vieții, în baza unui act normativ care reglementează drepturile persoanelor care au avut calitatea de șef al statului. Doar prin generozitatea Majestății Sale acest imobil a fost pus la dispoziția familiei sale și a colaboratorilor pentru a servi drept sediu pentru angajamentele publice și evenimentele ceremoniale cu rol statal. Nici un alt fost șef de stat român nu a făcut acest gest cu locuința dată spre folosință privată.

Proprietățile și veniturile Casei Regale

Proprietățile Casei Regale decurg din moștenirea dinastică a familiei regale a României. Ele nu trebuie confundate cu Domeniile Coroanei, sistemul care a funcționat din 1884 până în 1947, și nici cu patrimoniul Casei Regale de până la abdicarea forțată. Proprietățile revendicate după 1990 sunt exclusiv cele pe care Mihai I le avea în proprietate la momentul plecării forțate din țară. Multă lume tinde să confunde averea moștenită de Mihai I direct de la bunicul său, Regele Ferdinand, sau achiziționată de el (Castelul de la Săvârșin) cu celebrele Domenii ale Coroanei. Create prin lege în 1884, acestea reprezentau de fapt suprafețe de pământ agricol și păduri, aflate în proprietatea Statului (așa au rămas întotdeauna), care erau date în administrarea Casei Regale, beneficiul rezultat urmând să completeze lista civilă. Ele au asigurat un venit decent Casei Regale, reușind să creeze un sistem echitabil care nu a împovărat bugetul de stat. Comuniștii, în ura lor față de monarhie și Rege, au naționalizat în 1948 și Domeniile Coroanei, fără să știe, sau fără să vrea să știe că ele aparțineau statului, iar nu Familiei Regale. Cum frumos spune Nicolae Noica, fostul ministru al lucrărilor publice din guvernarea CDR, care a publicat recent o lucrare despre această problemă, Domeniile Coroanei au reprezentat „o instituție model creată de Carol I, un exemplu de eficiență, condus atunci de oameni atașați țării”.

Regele Mihai a luat decizia testamentară, dinastică și simbolică – cel mai probabil în timpul Exilului și comunicată apoi după revenirea în țară -, de a nu revendica nimic din averea tatălui său, Regele Carol al II-lea. Proprietățile Casei Regale astăzi sunt Domeniul Regal Sinaia, intabulat în 2008 pe numele Regelui Mihai (Castelul Peleş, Castelul Pelișor şi Castelul Foișor, plus alte 9 imobile de patrimoniu), Domeniul Regal Săvârșin, retrocedat în 2001, cu dependințe și parcul de câteva hectare, aproape 20.000 de hectare de pădure (10.000 ha pe domeniul de la Sinaia, 5000 de hectare de pădure la Săvârșin, 2700 hectare în Comuna Birchiș – Arad, 3700 de hectare în zona Azuga – Predeal, 100 de hectare în Timiş şi 50 de hectare în zona Pojorâta – Suceava), trei imobile şi un teren în București, un imobil şi terenuri în Poiana Țapului, câteva cabane şi cantoane în Azuga-Predeal şi zeci de kilometri de drumuri forestiere, proprietăți care i-au fost retrocedate. În acest moment, procesul de revendicare și retrocedare este aproape încheiat, existând mici discuții sau diferende pe câteva chestiuni punctuale.

Domeniul Regal Sinaia a reprezentat de-a lungul timpului subiectul unor polemici aprinse. Mihai I a fost, încă prin codicilul din ianuarie 1926 atașat de Ferdinand la testamentul său, investit ca proprietar unic și direct al Domeniului Regal Sinaia și al Peleșului. Înainte de punerea efectivă în posesie, în 2001, a fost propusă o lege care prevedea un regim special de retrocedare. Statul propunea 30 milioane de euro Regelui pentru a putea păstra castelele Peleș, Pelișor, Foișor şi celelalte clădiri de pe domeniu. Proiectul a fost însă atacat cu succes pentru neconstituționalitate la CCR. Faţă de această situație, Familia Regală a hotărât revendicarea Domeniului Regal Peleș potrivit dreptului comun. Ulterior, nicio altă despăgubire bănească nu a fost acordată. Regele Mihai a luat în 2008 decizia să păstreze „pentru eternitate” destinația de muzeu a Castelului Peleș. Castelul Pelișor este folosit de Familia Regală, în timp ce Castelul Foişor continuă să fie dedicat protocolului de stat, pentru vizitele înalților oaspeți. Există un memorandum încheiat cu Guvernul României, prin Ministerul Culturii, care se reînnoiește din 3 în 3 ani, prin care statul român plătește Casei Regale o chirie ridicolă (aprox. 6000 RON/lună) pentru a putea folosi și administra ca muzeu Peleșul, adică echivalentă cu valoarea chiriei a două apartamente în București. Este important să adăugăm faptul că Peleșul este cel mai vizitat muzeu al României (potrivit Tripadvisor), iar valoarea biletelor încasate de Ministerul Culturii este uriașă. De asemenea, trebuie precizat că administrarea este deficitară, statul fiind recunoscut ca cel mai prost administrator în cazul parteneriatelor public-private. De asemenea, trebuie adăugat faptul că această situație îngrădește perspectiva unei reabilitări parțiale sau totale a Peleșului, castelul având nevoie de reparații urgente, singurele perspective fiind fondurile private, axele europene de finanțare nu pot include la acest moment obiectivul, datorită valorii sale de patrimoniu și tipului de proprietate.

Cealaltă reședință importantă, Castelul de la Săvârșin, transformat în „Domeniul Regal Săvârșin” a devenit o „bijuterie” a României, mai ales după încheierea procesului de restaurarea a Castelului, Parcului, clădirilor adiacente, care au luat aproape un deceniu și au costat, potrivit unor surse, între 1,5 și 2 milioane de euro. Potențialul reședinței transilvănene a familiei regale este valorificat acum prin evenimente și ceremonii. Transformarea Săvârșinului într-un model de comunitate rurală și de reprezentare regală a României întărește ideea potrivit căreia casa regală este un vehicul valoros de dezvoltare durabilă prin proprietățile, energiile, proiectele, resursele, planurile puse în aplicare. O dovadă vie că puterea exemplului regal depășește valoare efectivă a unor proprietăți. Astăzi, Săvârșinul este un model de bună practică pentru revitalizarea patrimoniului istoric, pentru integrarea sa în circuitul turistic, pentru punerea în valoare a identității unor locuri din spațiul rural românesc.

Cuantificarea averii case regale este o chestiune foarte problematică și fluctuantă, având în vedere dinamica pieței imobiliare, lipsa unor evaluări complete asupra tuturor bunurilor și, mai ales, valoarea de patrimoniu efectivă sau simbolică a acestora. Domeniul Regal Sinaia are, de departe, cea mai mare valoare și, până la această oră, nimeni nu poate ști dacă el valorează 30, 300 sau 500 de milioane de euro. În condițiile în care Castelul Bran fusese evaluat și listat la o valoare de 140 de milioane de euro, este aproape imposibil să fie stabilită o valoare nominală a unui bun înscris în patrimoniul național, european și chiar mondial. În 2008, evaluările independente ale Revistei Capital creditau o valoare de 275-300 milioane de euro pentru bunurile Familiei Regale, în plin boom imobiliar. Ulterior, alte evaluări au fost cuprinse între 60 și 80 de milioane de euro pentru proprietățile Regelui Mihai.

Trebuie subliniat, însă, că dincolo de veniturile relativ modeste rezultate din exploatarea unei mici părți a acestor bunuri (chirii, redevențe etc.), Casa Regală, în mare parte, se află în imposibilitatea de a exploata ocoalele silvice pentru că statul nu își achită obligațiile care îi revin nici măcar acolo unde exploatarea privește acele hectare care contribuie la protejarea și conservarea mediului. De asemenea, veniturile sunt limitate de la lună la lună, având în vedere cheltuielile mari legate de reprezentarea Familiei Regale în acțiunile publice din țară, vizitele externe costisitoare făcute exclusiv din fondurile proprii, întreținerea proprietăților și mai ales salariile celor câtorva zeci de colaboratori de la Palatul Elisabeta și Castelul Săvârșin, majoritatea deservind activitatea publică a Casei Regale în beneficiul României. Însă veniturile Casei Regale nu trebuie puse în balanță nici cu valoarea lor, nici cu misiunea identitară și nici judecate într-o cheie de mentalitate depășită legată de natura lor. Ele pot eventual completa un buget de susținere dat prin lege necesar misiunii instituționalizate și angajamentelor Casei Regale. Ca într-o familie, veniturile proprii trebuie să se întoarcă în proporții firești către nevoile membrilor săi, pentru viața de zi cu zi, pentru cheltuielile private și alte nevoi administrative. Nicăieri în lumea civilizată, averea și veniturile private ale unui demnitar nu sunt puse în balanță, în raport cu vocația sa. La 25 de ani de la prăbușirea comunismului, e timpul să înțelegem că Familia Regală a adus un aport imens devenirii României. În Franța, Marea Britanie, Germania sau SUA, veniturile salariale ale unui demnitar sau bugetul instituției pe care o conduce sau reprezintă nu sunt lucruri negociabile sau eventual opționale. Spre exemplu, foști miniștri, primari, președinți ai SUA și ai altor state au avut averi colosale, dar nimeni nu s-a întrebat de ce e nevoie să primească o indemnizație legală sau de ce nu utilizează propriile fonduri private pentru activitatea lor instituțională. Câteva exemple: Lord David John Sainsbury (Marea Britanie, cu o avere estimată la 1,09 miliarde $, fost ministru, membru al Partidului Laburist), Michael Bloomberg (SUA, avere estimată la 38 miliarde $, fost primar al New-York-ului), Sonia Ghandi (India, președinte al Congresului Național Indian, avere estimată la 2 miliarde $), John Kerry (USA, Secretar de Stat, avere estimată la 200 milioane $), Tony Blair (Marea Britanie, avere estimată la 30 milioane fost prim-ministru) etc. Așa acum arătam mai devreme, dacă o țară precum Muntenegru, cu o populație de 0,6 milioane locuitori, cu un PIB de 30 de ori mai mic decât al României, are înțelepciunea să dea pentru reprezentare 4,5 milioane de euro Casei Regale, nu văd de ce România nu ar face un astfel de efort simbolic, care, raportat la posibilitățile României și la potențialul și avantajele create prin instituționalizarea Casei Regale ar produce un act identitar și simbolic enorm pentru națiune.

Succesiunea

Vestea retragerii temporare a Regelui Mihai din lumina reflectoarelor publice ca urmare a diagnosticului sever privind suferința sa, a născut, din nou, în societate, în mass-media și pe rețelele de socializare dezbateri cu privire la linia de succesiune a Casei Regale. Desemnarea primei sale fiice, Margareta, ca Principesă Moștenitoare a fost o decizie anunțată oficial la 30 decembrie 1997, adică acum aproape 20 de ani în urmă. Atunci când se împlinea exact jumătate de secol de la abdicarea forțată și plecarea în exil, dar și încheierea definitivă a exilului – cum avea Regele atunci să anunțe -, Mihai I a vorbit oamenilor politici, societății și mediilor externe, într-un discurs cu valoare istorică, despre decizia sa. Regele plecase de la câteva realități care nu mai corespundeau timpului interbelic, adică atunci când ultima Constituție monarhică fusese elaborată în România și când Casa Regală avea statut de domnitoare. Legea salică, cea care excludea femeile de la tron și pe descendenții lor era una anacronică, pe care nicio casă regală europeană nu o mai utiliza. De asemenea, femeile aveau atunci puține drepturi politice, inclusiv căsătoriile morganatice erau interzise. Aceste limitări au fost excluse cu timpul, iar astăzi femeile servesc Tronul în numeroase monarhii din lume sau conduc case regale, în vreme ce căsătoriile cu persoane din afara familiilor regale este un fapt firesc, chiar apreciat de societate.

Instituirea Normelor Fundamentale ale Familiei Regale, în 2007, la exact un deceniu de la decizia Regelui din 1997 și la 60 de ani de la plecarea în exil, au avut rolul de a stabili definitiv, linia de succesiune la Coroana României. În mod formal, în interiorul unei republici, această decizie nu putea lua decât această formă, de amendare ab initio și sui generis, a unor norme ce urmează la un moment dat să fie consfințite și de Parlament. Astfel, Mihai I dădea în 2005 o decizie internă prin care stabilea linia de succesiune adăugind: „În cazul în care Națiunea română și Parlamentul României vor considera potrivită folosirea monarhiei ca formă de guvernământ, solicit Parlamentului să renunțe la aplicarea legii salice, care nu corespunde nici drepturilor din Europa de astăzi, nici valorilor societății romanești. Până când aceste lucruri se vor întâmpla, Principesa Margareta va rămâne, după moartea mea, Șeful Casei Regale a României si Custode al Coroanei României”.

Așadar, șeful Casei Regale a României rămâne Regele Mihai până la moartea sa. Din acel moment, imediat, fără vreo proclamație ulterioară, Principesa Moștenitoare a României va deveni succesor dinastic, șef al Casei Regale a României, Custode al Coroanei și Președinte al Fundațiilor Regale. Normele fundamentale adaugă faptul că, Șeful Casei Regale va primi „titlul și apelativul de Rege sau Regină, indiferent de poziția Familiei ca Dinastie domnitoare sau ne-domnitoare și indiferent dacă, mai târziu, va alege sau nu să nu folosească un asemenea titlu sau apelativ”.

Linia de succesiune la Tron și la șefia Casei Regale cuprinde, după Principesa Margareta, alți 5 membri, unii dintre aceștia fără titlu și apelativ: ASR Principesa Elena, Elisabeta Karina de Roumanie (fiica principesei Elena), ASR Principesa Sofia, Elisabeta Maria Biarneix (fiica principesei Sofia), Principesa Maria a României. De remarcat că Irina, fiică a Regelui Mihai, nu se mai regăsește în linia de succesiune, iar nepotul Regelui, Nicolae, a fost exclus, printr-o decizie a Regelui din 1 august 2015, din linia de succesiune, iar titlul de „Principe al României” și apelativul de „Alteță Regală” i-au fost definitiv retrase. Totodată, normele subliniază că descendenții Regelui Carol al II-lea al României sunt definitiv excluși din linia de succesiune si nu vor fi membri ai Casei Regale a României.

Reinstituționalizarea Casei Regale

Cred că a venit timpul ca elita politică și demnitarii României să ia o decizie majoră, consensual simbolică, făcând apel la realitățile contemporane și istorice deopotrivă, la nevoile României și mai ales la valorile și principiile care lipsesc din arhitectura statului. La 15 ani de apartenență la NATO, la distanță de un deceniu de la aderarea la Uniunea Europeană, România are nevoie de o casă regală instituționalizată, un organism suplu cu rol de reprezentare și diplomație publică, cu o lege specială dedicată care să alunge ambiguitățile și neajunsurile, care să-i consfințească pentru următoarele generații statutul, obiectivele și care să afirme definitiv dorința sistemului politic pentru a repune pe orbita sa o instituție care a fondat România, simbolizând independența și suveranitatea, tradițiile și unitatea tuturor românilor. O decizie care să confirme pentru totdeauna definitivarea procesului de reconciliere istorică. Casa Regală, ca instituție, nu va fi o organizație politică, nu va fi un concurent pentru triunghiul Parlament-Președinție-Guvern, pentru politicieni sau partide. Ea va continua să-și afirme vocația și menirea identitară și istorică, să fie, așa cum este de 150 de ani, complementară instituțiilor fundamentale ale statului, să medieze între forțele sociale, contribuind major la reclădirea onoarei, încrederii și demnității publice în mecanismele democratice de reprezentare și guvernare.

Regele Mihai spunea în 2004: „Casa Regală este o instituție unică, o construcție complexă, de esențe diverse și profunde, care se va adapta, în mod potrivit, timpului de azi”. Trebuie spus din capul locului că reinstituționalizarea Casei Regale reprezintă nu doar testul unei generații raportat la valorile democratice și la reancorarea în tradițiile noastre istorice, ci și măsura unui act politic fundamental. Acesta va despărți definitiv prăbușirea comunismului, perioada tranziției și reașezarea sistemului instituțional românesc într-o formulă care să-i permită un angajament consensual intern și internațional pe care nicio altă țară a UE și a NATO nu o mai posedă. Casa Regală ca instituție va întări statalitatea și legitimitatea actorilor politici, va da un sens politic profund, statal, unui gol istoric și identitar. Există relativ puține momente în istoria politică a unui stat care să-l derobeze de tarele și derapajele obositoare ale trecutului și care să-l proiecteze într-o atmosferă de unde reconstrucția statului și a societății să poată declanșa un alt timp istoric. Momentul 1 ianuarie 2007 a fost ratat și ne-a arătat tuturor că fără consens și legitimitate între actori și instituții un stat nu poate depăși crizele politice multiple. Dacă liderii principalilor partide și instituții românești trec astăzi pragul Casei Regale atât de des și de firesc, nu este aceasta oare o dovadă potrivită că ei privesc casa regală ca un rezervor de legitimitate, prestigiu, consens și identitate? Dacă liderii români nu sunt priviți cu ochi buni peste Prut (aproape fiecare vizită fiind văzută într-o cheie politică sau electorală), iar vizitele Casei Regale sunt pentru cetățenii fostei provincii românești cea mai instituțională formă cu putință a legăturii cu marea Românie interbelică și cu statutul de parte integrantă a aceluiași popor, un profil unic de regăsire a unității și suveranității, acest lucru nu este o dovadă a nevoii de instituționalizare? Dacă membrii Casei Regale au acces în toate casele regale de pretutindeni și sunt primiți cu simboluri și ritualuri statale peste tot în întreaga lume și în interiorul țării, oare acesta nu este un argument pentru instituționalizare, pentru a crea o corespondență organizațională, un omolog la nivel înalt? Dar atunci când Casa Regală este prezentă la cele mai importante momente din viața statului și a națiunii, alături de cei mai înalți demnitari, când ea e așezată în discursuri în continuarea tradițiilor noastre istorice și instituționale stând mărturie devenirii noastre, acest lucru nu înseamnă oare o avanpremieră a instituționalizări?

De ce o instituție? Încă una?

Nu încă una, ci o reparație a identității statului român. Dar pentru a răspunde la această întrebare, vreau să priviți următoarele cifre. V-ați întrebat vreodată câte instituții are România, care e eficiența lor, care sunt costurile, care sunt relațiile de subordonare și, mai ales câte dintre acestea își justifică existenta? Parlament, Guvern, Administrație Prezidențială, 20 de ministere, aproximativ 250 de agenții și autorități, Curte Constituțională, Curtea de Conturi, 7 servicii de intelligence și protecție, peste 3200 de comune, orașe și municipii, câte aproape 100 de deconcentrate în fiecare din cele 41 de județe și în Capitală (plus sectoarele), 50 de instituții de control, toate cu personalitate juridică, bugete, salariați, acte normative de organizare și funcționare, bunuri, sedii etc. Adăugați la acestea aproape 19.000 unități de învățământ, 425 de spitale, peste 18.300 de biserici, companii de stat și multe altele subsecvente. Câte din aceste instituții au sute de angajamente anuale, așa cum are Familia Regală? Câte din aceste instituții servesc fibra identitară a națiunii, îi consolidează în interior și exterior imaginea și promovează tradițiile, valorile, principiile și moștenirea națională și, implicit, europeană? Câte din aceste instituții au un corespondent legitimat istoric, dinastic, care le leagă de destinul monarhiilor din UE și Europa? Câte din aceste instituții, înainte de a fi efectiv create, legiferate și bugetate, și-au demonstrat mai întâi utilitatea fără să o revendice explicit și susținut? Câte dintre aceste instituții poartă pe umerii lor moștenirea demnității, loialității, a sacrificiului construcției și supraviețuirii națiunii?

Mai mult, nu „încă” o instituție s-ar adăuga aici, pentru că ea există de 150 de ani, indiferent de regimurile politice sau formele de guvernare. Casa Regală nu a încetat nicio clipă să existe, nici când statul nu era Regat, între 1866 și 1881, nici când România, între 1916 și 1918 s-a redus la Moldova și Familia Regală a luat drumul „exilului” la Iași și nici când Ion Antonescu se transformase în „conducător al statului”, uzurpând statutul și prerogativele monarhului și ale Casei Regale. Reprezentarea oficială a Dinastiei a rezistat și „sub” un regim comunist, iar șeful său, Mihai I, a făcut din greva regală, în două rânduri, în august 1945 și ianuarie 1946, un fenomen unic ce l-a determinat pe Stalin să spună că nici un alt șef de stat nu a îndrăznit să se opună atât de violent puterii Sovietelor, cu Armata Roșie în propria țară. Această organizație a trăit fiecare zi de după 3 ianuarie 1948 și până astăzi, în acel drum dintre două lumi, de la Sinaia la Lausanne, cu imensa moștenire a suveranității și identității încrustate în menirea sa. În timpul suprimării libertății și democrației, a statalității și a tradițiilor românești, Casa Regală a reprezentat timp de aproape jumătate de secol singura instituție legitimă la care românii se puteau raporta. Capitala României libere și sediul Casei Regale a României a fost la Versoix, într-un sat elvețian, unde serviciile secrete ale micii republici deciseseră că este zonă de securitate 0, supusă riscului atentatelor teroriste. Pentru că Mihai I nu era doar un rege în exil, el era ultimul șef de stat care plecase din iadul Cortinei de Fier, el era ultimul bastion al Europei democratice și occidentale, era mărturia rezistenței eroice împotriva comunismului și a demenței totalitare. Nicio instituție românească, nici chiar BOR, nu are această încărcătură de legitimitate, demnitate, statalitate, prestigiu și constanță în afirmarea sa. Spre exemplu, astăzi, reprezentarea regilor și reginelor României în patrimoniul românesc, în sute de clădiri și instituții din România nu poartă o amprentă personală, ci această alăturare este menită să producă un transfer de prestigiu, credibilitate, demnitate, onoare, loialitate, seriozitate dinspre instituția casei regale către locul în care, simbolic, își așază Dinastia prețuirea moștenirii Coroanei, pe care îl servește cu un mănunchi de valori și principii unice.

Există un precedent în Europa de astăzi?

Da. El se numește republica Muntenegru, probabil următoarea țară care va adera la UE în câțiva ani. Națiunea cu cel mai mare avans democratic, economic și politic dintre statele nemembre ale UE din Balcanii de Vest (Muntenegru are ca monedă oficială astăzi euro, deși nu este membru UE și nici membru al zonei Euro) a decis acum 5 ani, în 2001, că este timpul ca familia regală să fie parte a instituțiilor statului muntenegrean. Legea privind Statutul Descendenților Dinastiei de Petrovic-Njegos, adoptată de Parlament în 2011 instituționalizează de fapt Casa Regală a Muntenegrului și reglementează statutul Dinastiei în fosta republică iugoslavă. Actul normativ creează mecanismele și instrumentele statale pentru reprezentarea Muntenegrului prin acțiuni protocolare și non-politice. De asemenea, legea instituie, de fapt, „reabilitarea istorică și morală a Dinastiei”, recunoscând în mod formal și explicit detronarea ilegitimă, ilegală și contrară Constituției Regatului, ca un act violent în 1918. Legea aduce cu sine și recunoașterea liniei succesorale, conferind descendenților statutul de succesori ai Coroanei Dinastiei, confirmă Normele Casei Regale și alte chestiuni juridice ce facilitează punerea în mișcare a instituționalizării profunde. Principele moștenitor Nikolai al II-lea al Muntenegrului a fost recunoscut ca șef al Familiei Regale, având un statut oficial în domeniul social și cultural, împreună cu utilizarea simbolurilor regale și înființarea unei fundații („Fundaţia Petrovic-Njegos” (numele Dinastiei)) sub conducerea Coroanei. Legea a adus cu sine și trei noi proprietăți Casei Regale pentru desfășurarea angajamentelor, precum și un buget de aproximativ 4,5 milioane de euro, necesar activităților pentru o perioadă de șapte ani.

Instituționalizarea casei regale în Muntenegru înseamnă în mod explicit utilizarea resurselor, facilităților statale și guvernamentale, precum și a altor categorii de beneficii pe care le familia regală le poate solicita autorităților. În îndeplinirea angajamentelor, statutul membrilor casei regale este echivalent cu cel al înalților demnitari muntenegreni. Inclusiv în ceea ce privește remunerația șefului casei regale, acesta primește o indemnizație echivalentă cu cea a Președintelui în funcție, ceea ce formalizează un grad reprezentare asemănător șefului statului. În cazul vizitelor oficiale și a angajamentelor publice, membrii familiei regale beneficiază de întregul protocol destinat înalților demnitari ai statului.

Mai trebuie adăugat că în mica republică de la Adriatica favorabilitatea asupra restaurării monarhiei este la cote importante, familia regală și moștenitorul Coroanei fiind priviți ca o alternativă reală la elita politică. Mai mult, pe tot parcursul câștigării independenței și separării de Serbia, familia regală a sprijinit pe deplin eforturile noului stat și acest lucru a fost văzut ca o legitimare de avangardă în perspectiva asumării unui rol instituțional. Deși au fost destui care, în 2011, au vorbit despre o „restaurare parțială” sau o „restaurare limitată” a monarhiei muntenegrene, acest model funcționează foarte bine. Muntenegru este privit astăzi ca un exemplu de diplomație publică de succes și eficiență în raporturile cu UE și cu ceilalți actori internaționali, tânărul stat urmând să adere la NATO în luna iulie a acestui an.

Fiecare an care trece, nu doar cu Mihai I ca șef al casei regale, fără ca aceasta să poarte pecetea unei legi românești adoptată de Parlamentul democratic și promulgată de un președinte al republicii constituționale, este nu o pierdere pentru familia regală, ci pentru onoarea și prestigiul României. Vârsta înaintată a Regelui Mihai și suferința pricinuită de diagnosticul sever pus acum câteva săptămâni fac ca această problemă să capete semnificațiile unei chestiuni urgente. Moștenirea Coroanei prin valorile și tradițiile sale, prin rolul său de pavăză asupra continuității și identității românești, prin prestigiul universal al Regelui Mihai, prin dimensiunea sa europeană nu se vor putea lovi la nesfârșit de incapacitatea, lipsa de curaj și determinare sau viziune a elitelor politice românești, iar uneori de lipsa de înțelegere a societății civile și a unei părți a susținătorilor, de a repune la locul său istoric un bun care nu aparține unei familii, ci românilor. Reinstituționalizarea Casei Regale prin reașezarea sa în arhitectura profundă a României, este, involuntar și indirect, și proiectul unei generații care s-a născut în noiembrie 2014 și în noiembrie 2015 și care cere, în mod urgent și radical, – actorilor publici  și instituțiilor – demnitate, onoare, loialitate, credibilitate, integritate adică exact ceea ce ce lipsește astăzi societății românești.

 Articol apărut în numărul 27 / aprilie 2016 al revistei lunare “Sinteza”.