Antonina Sârbu

La fereastra cu gutuie…

Ziarul CAPITALA, Chşinău

Miercuri, 28 octombrie 2009

Titlul nu-i  cel mai inspirat, dar imaginea e  frumoasă. Titlul ăsta m-a  atins aşa uşor-uşor, duminică, când duceam în mâna stângă o pungă în care se adăpostiseră 3 kilograme de gutuie. Mamă, ce mai aromă, ce mai parfum! Dar ce galben auriu, galben de gutuie! Le-am cumpărat din stradă, de  la poarta pieţei din Bogdan Voievod. De la o ţărancă, care a spus că-i de la Măgdăceşti. Am întrebat-o de unde-i, că aşa-i felul meu de a fi, curioasă.  Citisem  ceva mai înainte cum explica Michel Foucault cultura curiozităţii. Cum?  Astfel: “O grijă pentru ceea ce există  şi ce ar putea exista; o disponibilitate de a vedea lucrurile ce ne înconjoară ca bizare şi singulare; o neîncetată determinare de a elimina familiarităţile şi de a privi altfel aceleaşi lucruri; o fervoare în a înţelege ceea ce se întâmplă  şi  ceea ce trece; o uşurinţă  în ceea ce priveşte ierarhiile tradiţionale ale importantului  şi ale esenţialului”.

Trec plasa în mâna dreaptă, că  stânga a obosit, şi  mă gândesc să abandonez subiectul cu Hugo Chavez, care  le-a cerut cetăţenilor să facă duş în maxim trei minute şi să nu mai cânte în timp ce se spală, pentru că ţara se confruntă cu o criză de energie… Aici râd cu gura până la urechi. Păi  îl aud  pe unul,  la fel de “vijelios la minte”, care cerea femeilor din cea mai săracă ţară din Europa să nască câte trei copii… unul pentru Patrie!

Interesant, îmi zic, cam de ce nu aşi scrie despre plasa asta cu gutuie? De ce un asemenea subiect nu  poate fi  la fel de interesant ca… să zicem Negocierile de la Viena care e clar din start că sunt… un fiasco.

A oboist şi dreapta, trec plasa iar în mâna stângă. Merg  încet pe stradă şi  încep să scriu, aşa, în gând, despre gutuie.  De şapte ani  un copac rodeşte câteva fructe într-un cimitir, dar niciodată nu  le văd  coapte, galbene-aurii. Cineva  fură gutuile… Asta-i nici prin gând să-ţi  treacă că… un gutui poate străjui liniştea unui Artist care… a pictat în zeci de pânze frumuseţea lor… Îl inspirau şi în noapte, îl inspirau şi dimineaţa… Le aşeza între tuburi de Kraplac şi ocru, pe paletă şi pe şevalet, le plasa în seria Q… Le filma pe peliculă ORWO… Mulţi colecţionari de artă le admiră în saloanele lor, nici unul nu bănuieşte că au fost pictate … în întuneric, într-un subsol unde… nu era lumină… Da, îmi amintesc că cele 7 trepte ale scărilor care duceau  în subsol le-a  coborât şi un poet. Când a văzut gutuile pictate, mereu în alte ipostaze, a exclamat “Îs frumoase, da-s comestibile, nu-s decât nişte fructe…”. Aţi văzut vreodată cum moare viaţa în acest magnific fruct? – aud întrebarea Artistului.

Pun plasa pe o bancă şi mă aşez. Repet încet: “Iubito, roagă-te îngerului închis în gutuie să nu ne lase cumva în frigul din somn despărţiţi” . Petre Stoica  a văzut cum moare o gutuie! Dacă există atâta important şi esenţial în viaţa noastră, de ce oare Andrei, Petre şi uncheşul Vasile nu s-au întâlnit? Eu l-am cunoscut şi pe uncheşul din Copanca. Într-o toamnă, în trenul ce ducea spre   Odessa.  Uncheşul  se baricadase cu cele  câteva  panere  pline cu gutuie. Le ducea la “privoz” să le vândă odesiţilor. Am cerut  o gutuie, i-am spus povestea fructului care leagă poveşti de dragoste. Uncheşul mi s-a lăudat cu povestea lui, în perioada interbelică  învelea gutuile în pergament şi le trimitea la Curtea Regală din Ţară! Auziţi,  foşneşte pergamentul în mâinile  Reginei Maria… aroma gutuilor din Copanca inundă Peleşul…

Am primit un mesaj pe 20.09.09: ”…galbena gutuie…. Mulţumesc din inimă!” Evident vouă  nu vă spune nimic, dar dincolo…   dacă-l descifrez. Mai bine nu trebuie. Ridic punga cu trei kilograme de gutuie şi mă pornesc spre casă. Îmi amintesc de pictorul spaniol.  Antonio Lopez Garcia,  care pictează un gutui timp de opt săptămâni, în timp ce  cineastul Victor Erice îl filmează pictând. …Plasa  o pun pe masă  la bucătărie. Scot una câte una gutuile, le  aşez pe un prosop şi le împăturesc frumos. Să se îmbibe cu aromă. Alt fruct îl   aşez pe geam, într-un păhar. Celelalte le arunc pe jos, printre cărţi, pe  sub masă, peste tot. Împodobesc casa cu trei kilograme de gutuie. Şi deodată… mă simt invadată de o tristeţe înrobitoare… Aceste fructe nu vor fi imortalizate pe nicio pânză. Gutuile  se vor trece frumos sub  ochii mei. Doar sub ochii mei. Nimeni nu va atinge tuburile cu galben de cadmiu, portocaliu  şi  ocru auriu, şi pensulele Vermeer  vor rămâne închise în cutie,  la locul unde le-ai pus acum zece ani… Nimeni nu va picta aceste fructe, care au cântărit trei kilograme şi pentru care am plătit  o nimica toată…  Gutuile sunt fructe dumnezeieşti. Aici vine explicaţia. Sfârşit cu poveste.

“Era o dimineaţă  aglomerată la cabinet când, în jurul orei 08:30, intra un domn bătrân cu un deget bandajat. Îmi spune imediat că este foarte grăbit,  are o întâlnire fixată pentru ora 09:00. L-am invitat să se aşeze, ştiind că avea să mai treacă cel puţin o jumătate de oră până să apară medicul. Îl observ cu câtă nerăbdare îşi priveşte ceasul.
Între timp, mă gândesc că n-ar fi rău să-i desfac bandajul şi să văd despre ce este vorba. Rana nu pare a fi aşa de gravă… Îl întreb cât de urgentă este întâlnirea pe care o are şi dacă nu preferă să aştepte sosirea medicului.  Îmi răspunde că trebuie să meargă neapărat la casa de bătrâni, aşa cum face de ani buni, ca să ia micul dejun cu soţia. Politicoasă, îl  întreb de sănătatea soţiei. Senin, bătrânul domn îmi povesteşte că soţia, bolnavă de Alzheimer, stă la casa de bătrâni de mai bine de 7 ani. Gândindu-mă că într-un moment de luciditate soţia putea fi agitată de întârzierea lui, mă grăbesc să-i tratez rana,  dar bătrânul îmi explică că ea nu-şi mai aduce aminte de 5 ani cine este el… Si-atunci îl întreb mirată: “Şi dvs. va duceţi zilnic ca să luaţi micul dejun împreună?“. Cu un surâs dulce,  îmi răspunde: “E-adevărat că ea nu mai ştie cine sunt eu, dar eu ştiu bine cine este ea“.

Nu există în lume un fruct mai frumos decât gutuia… Când am înţeles acest  adevăr m-am întrebat… ştiţi ce am  întrebat: de ce şarpele a întins Evei un măr? Dacă Eva muşca dintr-o gutuie…

Antonina SÂRBU