Alexandru Muraru: „Monarhia ar fi pentru România cel mai complex proiect de țară”

Interviu realizat de Iulia Dromereschi, preluat de pe BookBlog.Ro

După ani și ani de istorie tumultoasă, întrebările încep să își găsească răspuns; România se poate „lăuda” cu un trecut întortocheat, iar urmările se regăsesc încă în prezent. În cartea sa, Alexandru Muraru ne prezintă o altă față a monarhiei, poate mai sinceră, poate mai directă – și încearcă să răspundă la câteva întrebări de actualitate privind impactul abolirii acesteia.

„Cum supraviețuiește monarhia într-o republică?”  (Curtea Veche, 2015) se apleacă nu doar asupra trecutului regalității în România, ci și asupra felului în care este ea percepută de către oameni în prezent și asupra modului în care ar putea susține dezvoltarea țării în viitor.

Alexandru Muraru (n. 1982) este doctor în știinţe politice, cercetător știinţific și cadru didactic la Departamentul de Știinţe Politice al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași.

Iulia Dromereschi: „Cum supraviețuiește monarhia într-o republică?” nu este o carte ușor de parcurs de către un public neavizat. Cui i-ați adresat-o?

Alexandru Muraru: „Cum supraviețuiește monarhia într-o republică?” este despre cotidianul României, despre această țară în fiecare zi, între 1989 și 2001 și, în special, despre relația dintre români și ultimul Rege al acestei țări. Cred că se citește ușor, nu cu manualul ajutător de istorie, nu cu o cronologie alături, ci prin simplul apel la memoria personală sau colectivă. Cartea spune povestea unei Românii pe care, noi, românii, am traversat-o cu multe dificultăți, povestea unei altfel de Românii decât cea de astăzi. Istoria postcomunismului românesc nu a fost deloc simplă, deci o parte integrantă a ei nu putea fi altfel. Dimpotrivă. Sunt multe amănunte inedite, pentru că ideea în sine a volumului a fost aceea de a reda publicului imaginea completă a acelei perioade, din perspectiva relației dintre români, rege, autorități și apelul la regalitate. Eu, ca autor, vă pot spune că lucrarea a fost construită cu grija pentru limbajul facil și evitând explicațiile științifice în exces. Tocmai pentru a realiza un compromis între publicul avizat, cunoscător, academic și cel din afara ariei de expertiză a științelor politice ori a istoriei recente. O adresez, așadar, tuturor celor ce caută răspunsuri la mari dileme, mari probleme, mari chestiuni pe care le traversează astăzi societatea românească. O adresez celor care au semne de întrebare dar și certitudini cu privire la învolburații ani `90. O adresez celor care văd astăzi în Regele Mihai, familia regală și regalitate o Românie altfel, o Românie care renaște, care adună în jurul său elite, valori, tradiții și în general tot ce a lipsit țării în ultimii aproape 70 de ani. Volumul este și un răspuns în sine pentru generația tânără, cea nevirusată de anii hidoși ai comunismului. Când studenții mei sau alții din generația lor au mereu întrebări despre acei ani, este evident că exista lipsa unei lucrări, a unui instrument pentru acei ani. Totodată, cred că lucrarea este și un turnesol pentru actorii politici, pentru că arată în foarte multe cazuri cum au evoluat ideile, oamenii, opțiunile politice, partidele, programele, doctrinele etc.

I.D.: Ca o extensie a întrebării anterioare: considerați volumul didactic, având ca scop popularizarea unor aspecte mai puțin cunoscute ale istoriei recente, sau ați investit în scrierea sa și credințe personale?

A.M: Dincolo de opțiunile mele personale, am urmărit ca, pe parcursul lucrării, să țin balanța obiectivității dreaptă. Cartea spune o poveste neromanțată a României anilor `90, spune o poveste de multe ori tragică, aproape ireală din perspectiva libertăților civile și a dezvoltării democratice din acei ani. În multe locuri volumul elucidează și îmbogățește peisajul complicat al unor evenimente care, de multe ori, au modificat parcursul României. Puse în paginile unui singur volum, pe acest interval 1989-2001, găsesc potrivit să vorbim și despre un rol didactic al lucrării. Popularizarea unor aspecte mai puțin cunoscute, cum apreciați, a fost principalul obiectiv al volumului. Eu însumi m-am confruntat de multe ori cu această problemă – de a apela la un instrument care să-mi ofere o imagine completă, explicată și detaliată, cu privire la relația dintre români, rege, societate și autorități până la revenirea definitivă a familiei regale în țară. Am pus mult suflet și pasiune în scrierea volumului pentru că tema este pentru mine mai mult decât un domeniu de cercetare, este o idee în care cred și care, cu imaginație, cu rațiune, cu curaj și profunzime, poate reclădi statalitatea românească, poate întări instituționalismul, poate oferi României o perspectivă și un proiect pe termen lung. Ca cercetător și profesor de științe politice, nu pot porni un proiect editorial sau o temă de cercetare fără a investi în ea și credințe personale.

I.D: Cât a durat documentarea pentru scrierea cărții și asupra căror aspecte v-ați concentrat?

A.M: Documentarea a fost vastă și de durată. Scrierea efectivă a cărții a durat 4 ani, dar cercetarea pentru această temă depășește un deceniu. Pentru că ea nu poate fi circumscrisă doar la perioada la care se referă lucrarea. Tema regalității românești este amplă, cu foarte multe aspecte conexe care țin de actori, autorități, curente, purtători de opinie sau de mesaj, grupuri de presiune sau de influență și care au grăbit ascensiunea sa. Istoria tranziției românești a fost istoria regalității în postcomunism, mai ales că memoria monarhiei a fost parte integrantă din această temă vastă. Volumul a necesitat un „background” asupra procesului politic imediat după 1989, a modului în care s-a construit sistemul, cum s-au poziționat actorii și mai ales cum s-au raportat ei, în fiecare etapă, la problema regalității, a revenirii Regelui Mihai și  a restaurației. M-am concentrat mult asupra celei mai vaste și mai dramatice probleme: conflictul instituțional dintre Rege și autorități în privința încercărilor repetate ale Suveranului de a reveni în România. Vorbim aici de zece încercări (două expulzări și alte 8 refuzuri ale autorităților de a-i permite accesul, plus alte nenumărate ocazii previzibile ca deznodământ și abandonate de Mihai I) care au plecat de la tema restaurației, privite în această cheie de către autorități. Pentru că toată pleiada de abuzuri ale Puterii nu a însemnat altceva decât o teamă aproape patologică a guvernanților și instituțiilor de a nu recunoaște indirect rolul de „erou” al Regelui și, în opinia lor, indirect, declanșarea unei dezbateri oficiale care să ducă la referendum în privința restaurației. Or această perioadă de 8 ani plini de opreliști, polemici, de un dialog și o dezbatere aproape continuă, a însemnat o perioadă foarte aglomerată în privința materialelor jurnalistice. În același timp, opiniile regelui despre majoritatea temelor privind trecutul recent, instaurarea sistemului republican, anii războiului și ai comunismului, opțiunile sale, toate acestea au însemnat capitole importante peste care a trebuit să mă concentrez. De asemenea, nici studierea memoriei regalității în postcomunism nu a fost o temă simplă pentru că din noianul de informații și opinii, comentarii sau analize a trebuit să construiesc o tipologie a celor mai importante teze vehiculate, atât de către adepții monarhiei, cât și de către contestatari ei.

Volumul conține două premiere pentru această temă a regalității: procesul eroizării lui Ion Antonescu prin condamnarea morală, calomnierea și minimalizarea rolului jucat de Regele Mihai în anii celui de-al doilea război mondial și până în 1947, precum și modul în care vizita istorică a monarhului în 1992 a îmbrăcat forma unei construcții mitologice. În fine, cercetarea mea s-a concentrat și pe perioada 1997-2001, o etapă distinctă a tranziției românești, plină de foarte multe momente interesante, captivante și surprinzătoare din perspectiva evoluției temei regalității.

I.D.: Considerați că a fi monarhist a (re)devenit o modă (sau un curent) în România actuală?

A.M.: Există în carte un subcapitol care vorbește despre o „modă” a regalității, o parafrazare a analizei unui publicist autohton. Este dificil de dat un răspuns complet și corect la această întrebare a dumnevoastră. Cert este că, în anii `90, puținele măsurători sociologice care s-au realizat atunci evidențiau faptul că procentele de favorabilitate la adresa perspectivei restaurației nu depășeau 20%. Iar atunci monarhia a îmbrăcat o formă mult mai interesantă decât un curent politic clasic. Astfel, în lipsa unor soluții pentru schimbarea actorilor politici (preluarea puterii de către opoziție până în noiembrie 1996), cei care se opuneau Puterii au apelat de multe ori la opțiunea susținerii monarhiei ca la o formă de înlocuire a sistemului. Repet, pentru că ei nu erau capabili, politic vorbind, să înlăture actorii, apelau la tema restaurației, ca la o temă de avarie. Totodată, în complicații `90, găsesc rolul intelectualilor publici ca fiind major, în sensul că aceștia au grăbit ascensiunea problemei monarhice în raport cu susținerea populară. Dar acest lucru a făcut ca amploarea să fie altfel percepută, altfel dezbătută și transmisă anilor următori. Însă intervalele 1990-2001 și 2001-prezent suferă greu comparații. Astăzi, de exemplu, a fi favorabil regalității nu este neapărat egal cu a „a fi monarhist”, care înseamnă o opțiune eminamente politică, clar asumată. Regalitatea, astăzi, oferă perspectiva unui „altfel”, unui „altceva”, care se situează deasupra alternativelor politice sau a sistemelor de guvernare. Practic, așa arată perioada tranzitorie către reinstituționalizarea familiei regale a României. Reașezarea sa în locul istoric. Trecerea de la statutul de casa regală nedomnitoare la o altă etapă. Societatea de astăzi percepe familia regală ca pe un actor distinct care a reușit să-și câștige un rol care nu i s-a dat ușor, care a reușit să se facă utilă într-un regim republican, care a reușit – în definitiv – să convingă că toate fobiile anilor `90 despre regalitate și dinastia românească erau rod al propagandei comuniste și al celei postcomuniste. Românii au putut vedea, începând cu 1997 și mai ales cu 2001, că valorile pe care le promovează regalitatea nu sunt opuse României, ci complementare dezvoltării societății și democrației. Curentul de care vorbiți este incontestabil și el se referă la redescoperirea Coroanei și a regalității în România secolului XXI. Doar timpul ne poate arăta care va fi opțiunea românilor în anii și deceniile care vor veni.

I.D.: Majoritatea monarhiilor europene au un nivel de viață mult mai ridicat decât al altor state. Considerați că monarhia ar putea, într-adevăr, reprezenta o soluție și pentru România, sau este vorba despre un cocktail de factori în care această instituție este doar ornamentul?

A.M.: Monarhia ar fi pentru România cel mai complex proiect de țară care o poate redresa crucial din punct de vedere politic, moral, social sau economic. Istoric vorbind, ceea ce a fost revenirea la monarhia constituțională în Spania anilor `70, a reprezentat un proiect de țară, care a reclădit statalitatea și condus națiunea către stabilitate și prosperitate. Și un exemplu, un model european că trecerea de la republică la monarhie constituțională este mai mult decât posibilă în Europa contemporană. Nu este istorie contrafactuală, este un lucru cert, petrecut, foarte aproape de noi la scara istoriei. Monarhia constituțională nu trebuie privită doar ca o simplă alternativă la republică. Acest lucru este cunoscut: Coroana transformă societatea, o personalizează, o metamorfozează aproape în integralitate, oferindu-i un exemplu personal de leadership care se multiplică în comunități, în vaste domenii până la nivelul cel mai de jos.

României îi lipsește, de 25 de ani, un actor echidistant deasupra partidelor, a instituțiilor politice și a tuturor clivajelor care macină lumea românească. Diferența dintre noi și celelalte națiuni din Europa Centrală și de Est este enormă pentru că ele au pierdut monarhiile întru-un proces aproape predictibil, concomitent cu transformarea elitelor, în vreme ce comunismul lor nu a fost de duritatea celui autohton, iar tranziția la democrație a fost relativ facilă. România are nevoie să facă apel la tradițiile sale istorice pentru că timp de aproape 80 de ani, regalitatea a dat României consensul care o despărțea de atâta amar de vreme de Europa. Nu e vorba de ornament, deși nici latura ceremonială a monarhiei constituționale nu e deloc de neglijat într-o țară care și-a pierdut apetitul pentru identitate și simboluri. E vorba de un liant care lipsește societății, de un instrument de punere împreună a energiilor bune, curate, rodnice. Este vorba de un mecanism care adună în jurul său elitele, comunitățile, valorile. Din cinci în cinci ani România se descompune și pleacă la un alt drum, cu noi speranțe că momentul 0 atât de așteptat a revenit. E, însă, vorba de o schimbare radicală a statului, nu a actorilor, a întregii constelații instituționale și nu a umplerii unui scaun gol.

I.D.:În carte există un capitol care descrie organizațiile promonarhiste din România, accentuându-se ideea că acestea susțin monarhia mai ales pe baza acțiunilor trecute. Considerați că un potențial monarh român ar fi capabil să se ancoreze în prezent?

A.M.: Capitolul la care faceți trimitere se referă la anii `90, iar rolul organizațiilor promonarhiste s-a modificat, nu mai trăim în acea paradigmă. Revenirea definitivă a familiei regale în țară a dat sens unui proiect de reinstituționalizare a regalității și a Coroanei la scara societății, nu numai pentru un grup cu opțiuni politice. Inclusiv apelul la memoria monarhiei este astăzi altul. Nimeni nu mai ascunde meritele dinastiei, de la manualele școlare și până la – iată acum câteva săptămâni când Președintele Iohannis a promulgat legea prin care ziua de 10 Mai redevine sărbătoare națională – simbolurile naționale, datele și bornele regalității. Nu e numai o normalizare, este o maturizare a societății și o repunere a regalității la locul ei firesc. Este un proces istoric constant, un progres incontestabil. De la oprirea Regelui pe autostradă cu mitralierele (și aici, când spun asta, nu e nicio figură de stil!) sau blocarea pe aeroportul Otopeni în 1994 și expulzarea, la discursul lui Mihai I în ședință solemnă, în fața camerelor reunite ale Parlamentului, cei 20 de ani par 200. Recunoașterea meritelor regalității face România mai predictibilă, mai onestă, mai valoroasă și această tendință este mai puternică și mai rapidă decât o anticipăm sau o programăm. Un potențial monarh, astăzi, în România, ar fi mai implicat, mai avangardist, mai performant și mai bine văzut decât orice lider din Europa Centrală și de Est. Pentru că rolul său va trebui căutat de sine și de către familia sa zilnic, câștigat și asumat, ca o datorie de a recupera timpul, onoarea, de a oferi stabilitate și predictibilitate sistemului și societății. Preconcepția legată de ancorarea în trecut a unui monarh, în ciuda realităților de astăzi, este falsă pentru că ea face abstracție de celelalte modele europene. Monarhii europeni de astăzi sunt printre cei mai bine pregătiți lideri din lume. Educați în cele mai prestigioase universități de pe mapamond, vorbind fluent cel puțin 2-3 limbi străine, specializați în științe politice, relații internaționale, guvernare globală etc., având noțiuni de teorie militară sau istorie, aceștia au o școală a leadership-ului aproape incomparabilă cu politicienii de carieră. Este iarăși neadevărat că monarhia se așază undeva deasupra partidelor și a sistemului, iar apoi lucrurile merg înainte. Cazurile Spaniei, Belgiei și chiar a Olandei sau Luxemburgului evidențiază rolul Coroanei în stabilitatea, așezarea sistemului și temperarea crizelor politice. Dinastia română are astăzi, în Regele Mihai și principesa Moștenitoare Margareta, doi lideri incontestabili pe care românii îi pot pune oricând în fruntea statului.

I.D.: În opinia dumneavoastră, care ar fi fost momentul oportun pentru o potențială reinstaurare a monarhiei în România, și de ce a fost ratat?

A.M.: Este greu de construit scenarii de istorie contrafactuală, mai ales cu privire la tranziția românească, atât de complicată și îndelungată. Totodată, favorabilitatea la adresa Coroanei a fost un proces continuu, astfel încât reinstaurarea e circumscrisă problemei popularității și majorității care decide. Desigur, există multe speculații cu privire la diverse momente legate de o eventuală restaurație după 1990. S-a vorbit și în 1989 despre o posibilă revenire a Regelui, și în 1991 și în 1992, dar și în 1996. Este aproape evident că nu a existat un moment care să fie „ratat”, de vreme ce suntem, în prezent, în paradigma unei republici.  Și suntem așa cum vă spuneam mai devreme, într-un amplu proces de reinstituționalizare a Coroanei, care se petrece natural, nu cu ajutorul sistemului, ci de la baza societății spre vârf. Este un fenomen de durată, generațional, pe care nu-l putem reduce la perspectiva unui referendum, a unui act politic de etapă. Un referendum spune ce vrea o generație la un moment dat, el nu poate luat ca „decisiv”, ca „punct terminus” pentru statalitate. Abolirea monarhiei a fost un abuz al istoriei și a unui grup din afara țării și a elitei, a societății. Revenirea monarhiei nu se poate produce tot printr-un abuz pentru că ar anula toate valorile sale. Revenind la întrebarea dvs., aș spune că România este atât de imprevizibilă din punct de vedere politic, încât după 1990 un lider și un partid au propus o candidatură a Regelui la Președinție. Evident, fără acordul Suveranului. Există un subcapitol în carte care relatează pe larg acest eveniment. În fine, iarăși tratat în carte într-un subcapitol distinct, apare momentul vizitei Regelui din 1992, pe care mulți l-au considerat și îl consideră și astăzi drept un eveniment unic în viața României de după 1989. Nici un alt eveniment nu a mai scos atâția români pe străzi, în cei 25 de ani. Deci acesta poate fi socotit ca moment prielnic din perspectiva unei susțineri vocale a restaurației la scară națională. Dar până la o restaurație există o diferență colosală. În fine, dacă ne referim la „momente ratate”, românii care susțineau restaurația au văzut mereu decembrie 1989 ca un moment „T0” din perspectiva reînnodării firului istoriei. Dar, repet, aceste momente pe care le-am menționat sunt doar perspective și nicidecum prilejuri ratate. Nu cred că putem vorbi de așa ceva.

I.D.: Credeți că există un impact asupra relațiilor dintre România și Republica Moldova generat de implicarea familiei regale în afacerile externe ale țării?

A.M.: În ultimii ani, familia regală este o prezență vie, activă și sonoră dincolo de Prut. Iar acest lucru a devenit mult mai evident de când România are, per ansamblu, o politică explicit declarată, asumată și angajată de a reconecta teritoriul din stânga Prutului la Europa. Primele semnale privind prezența familiei regale în Republica Moldova au fost destul de tardive și ele au venit pe fondul unor pași fermi făcuți de românii de acolo, în special după alegerile din 2009. Asumarea unui parcurs pro-european al Republicii Moldova, prin scrutinele repetate din ultimii ani – pline și acestea de surprize -, au permis familiei regale să meargă în Moldova pe un teren cât de cât stabil. Precauția și evitarea unor conflicte de stat sau diplomatice a fost o grijă îndreptățită. Trebuie spus că Familia Regală este astăzi, nu doar la nivel simbolic, liantul care leagă, istoric și politic vorbind, elita din cele două Românii. Pentru că Republica Moldova are în comun cu România, în prezent, o familie regală din care provine Regele Mihai, ultimul șef de stat al Basarabiei ca parte din Regatul României. Iar acest lucru contează mult în memoria colectivă.

Totodată, suferința și rătăcirea acestui teritoriu seamănă cu cea a familiei regale, ambele alungate, ambele căutându-și astăzi drumul. Mai trebuie adăugat că ultimele vizite ale familiei regale în Republica Moldova au fost foarte generoase ca desfășurare și foarte bine primite. Românii de dincolo de Prut au văzut venind la ei politicieni de la București din toate pozițiile publice și din toate partidele, însă raportarea la clasa politică a basarabenilor este la cote dezastruoase. După crizele politice repetate, sociale și economice și după numeroasele scandaluri politice și financiare, ei nu vor să înlocuiască un actor politic cu altul, ci vor un altfel de stat, un altfel de leadership, un altfel de prezență în vârful instituțiilor. Președintele Moldovei are astăzi cel mai scăzut nivel de încredere și de influență dintre toate instituțiile în ochii cetățenilor de peste Prut. Iar acest lucru este paradoxal, Nicolae Timofti fiind un lider apreciat politic și cu multe calități. Ei nu mai au încredere în instituții. Dar acest curent arată că familia regală nu vine acolo să dea pe cineva la o parte, ci pentru că există un gol în statul moldovean care cere prezența sa acolo. Evident că modelul de reprezentare diplomatică pe care îl face astăzi familia regală, inclusiv sau mai ales în Republica Moldova, este unic. Prin greutatea sa, prin dimensiunea tradițională și istorică, prin valorile pe care le promovează, prin prestigiul de care se bucură.  Iar în relația cu republica Moldova, România nu putea să nu facă apel și la această punte.

I.D.: Vă puteți imagina trei modalități în care România ar avea de câștigat de pe urma reinstaurării monarhiei?

A.M.: României îi lipsesc multe părți din statalitatea sa, din forța și energia unei națiuni de la care cetățenii ei, și nu numai, așteaptă stabilitate, performanță, prosperitate. Statul român este tânăr și, cu toate acestea, este ca un om bătrân care a trăit foarte multe drame și nefericiri. Acest lucru se vede în fiecare zi, inclusiv prin modul în care libertățile și democrația evoluează. Există o inhibare a ritmului creativ al societății pentru a da forța de a merge mai departe. Crizele politice multiple, schimbările bruște, eșecurile economice, toate acestea au frânat întărirea instituțiilor, performanța actorilor politici și a națiunii în plan extern. Sistemul își arată limitele. Societatea românească are nevoie de un model de leadership autentic și care să inspire întreaga societate: instituțiile, comunitățile, actorii publici, breslele, tinerii, profesiile creative, proiectele care dau forță regiunilor etc. Toate aceste organe ale corpului numit România sunt astăzi la cote de avarie după 25 de ani de tratamente nereușite. De la modul în care am ales să ne reconstruim statul, instituțiile, simbolurile, proiectele de țară în 1990 și până astăzi, improvizația, precaritatea, forța factorului extern au fost regulile de bază. În urma lor au rămas și succese (aderarea la NATO și UE, creșterea nivelului de trai ș.a.), dar România nu poate spune că a avut un simbol național, un liant, un creuzet care să îi unească pe români în drumul lor. Când ne uităm la alte națiuni apropiate ca destin, putem înțelege de ce ei și nu noi au reușit cu adevărat. Cele mai bune exemple sunt Polonia și Cehia, state care au astăzi un nivel de trai și o dezvoltare aproape miraculoasă. Au elite foarte prezente în structurile europene, sisteme antreprenoriale, de educație și sănătate foarte solide, precum și comunități puternice. Aceste națiuni și-au așezat, în 1990, prioritățile și elitele într-o ierarhie corectă, începând cu memoria și continuând cu construirea unui stat sănătos. La noi aceste procese nu au avut loc. Reinstaurarea monarhiei ar da, în primul rând, un sens politic, identitar, tradițional acestui gol istoric în care ne aflăm. Restaurația ar avea multiple beneficii: prestigiu internațional, regăsirea încrederii populației în instituțiile politice și democratice, reașezarea scenei politice și reformarea clasei politice și a sistemului de partide, redescoperirea Parlamentarismului ca instituție centrală a arhitecturii democratice, regăsirea simbolurilor naționale, respectul pentru identitate, valori și tradiții.

I.D.: Care sunt planurile dumneavostră de viitor în privința publicării unor noi lucrări precum „Cum supraviețuiește monarhia într-o republică?”

A.M: Există multe subiecte actuale spre care mă îndrept în ce privește regalitatea, în România zilelor noastre. Așa cum am făcut și cu această carte, încerc să văd lucrurile care lipsesc din discursul public și din societate, încerc să aduc explicațiile care lipsesc, să scot la lumină ceea ce nu este spus în mod cotidian. Există astăzi un fenomen incontestabil al redescoperirii Coroanei de către români și el poate fi perceput inclusiv la nivelul volumelor dedicate acestui subiect. De la cărți eminamente istorice care s-au publicat în anii `90, astăzi asistăm la un adevărat sindrom, prin care publicul, societatea, vrea să redescopere familia regală. Pregătesc un volum despre modul în care privesc astăzi elitele Familia Regală. Cărturari, oameni politici și de media, personalități din lumea artelor, diplomați etc. vor vorbi despre felul în care văd, susțin și proiectează elitele românești, astăzi, regalitatea. Cum văd elitele României în prezent Casa Regală, raporturile cu ceilalți actori, destinul ei, contribuția la mersul națiunii, procesul de reinstituționalizare al Coroanei. Pentru că, față de anii `90, unde elitele, intelectualii au grăbit ascensiunea problemei monarhice, aceștia astăzi sunt în jurul familiei regale, dar nu mai sunt atât de vocali ca atunci. În principal, pentru că familia regală este ea însăși un actor în sine, prezent aici, în mijlocul românilor, în fiecare zi. Dar această lume a elitelor și a regalității trebuie să fie redescoperită și ca o tradiție care a existat mereu în România modernă și interbelică. Sper ca următorul meu volum să facă acest lucru, să deschidă o fereastră de răspunsuri pentru întrebările noului timp.