Alexandru Muraru: 80 de ani de la incredibila zi de 23 August 1944

Eveniment istoric de o importanță colosală, momentul care a schimbat soarta războiului mondial pentru România și pentru Europa împlinește astăzi opt decenii. Așadar, optzeci de ani de la un act cu valențe naționale, regionale și globale.

Niciodată în istoria românească, un eveniment nu a provocat atâtea discuții și interpretări, fiind aureolat de atâtea tomuri savante, dar și contaminat masiv de exagerări și mistificări flagrante. La distanță de 80 de ani de la eveniment, actul de la 23 august 1944 continuă să fie, de departe, cel mai controversat și disputat subiect al istoriografiei românești contemporane. Acesta a devenit granița în timp între două regimuri politice și, fără îndoială, între două lumi, astfel încât în interpretările sale și-au făcut loc variate semnificații.

Eveniment istoric de o importanță strategică majoră, a fost în planul operațiunilor militare un mare punct de cotitură, depășind ca însemnătate granițele României, grăbind neîndoielnic finalul celui de-al doilea Război Mondial: a declanșat de fapt prăbușirea întregului sistem de apărare german din Balcani; a redus frontul hitlerist cu 500 de kilometri punând capăt unei importante resurse pentru trupele germane și a scurtat durata războiului cu cel puțin șase luni, salvând probabil sute de mii de vieți omenești. Astfel, odată cu producerea lui, România adera la tabăra aliată cu aproape nouă luni înainte de terminarea războiului în Europa, după mai bine de patru ani petrecuți în Axă, iar Bucureștiul devenea prima capitală europeană eliberată în cel de-al doilea Război Mondial, exclusiv de către armatele naționale. Exemplul României a fost urmat, la scurt timp, de ultimii aliați ai Berlinului – Finlanda, Bulgaria şi Ungaria –, a căror retragere din Axă a grăbit semnificativ înfrângerea Germaniei.

Actul de la 23 august a schimbat soarta războiului pentru România, orientarea geopolitică a țării și a generat metamorfoze capitale ale regimului politic, social și constituțional. Date fiind aceste efecte, el a reprezentat de-a lungul timpului un lung și nesfârșit prilej de polemici, controverse și interpretări pe diferite tonuri. Aproape concomitent cu desfășurarea sa, au apărut primele discuții în contradictoriu privind utilitatea, însemnătatea și consecințele sale: a fost un act de oportunism militar și o manevră politică abilă sau o mișcare tactică riscantă și pregătită insuficient, care și-a propus împiedicarea ocupației sovietice și păstrarea integrității teritoriale a țării, dar ale cărui consecințe au fost poate mai dureroase decât își imaginau inițiatorii săi?

Evenimentul din după-amiaza zilei de 23 august 1944 a avut urmări dintre cele mai paradoxale. Pe de o parte, pentru că, prin efectele sale, atât cei victorioși, cât și învinșii au avut aceeași soartă, fiind în decurs de doar câțiva ani îndepărtați de la putere, exilați, închiși sau exterminați. Pe de altă parte, acțiunea conjurației i-a scos pe comuniști din ilegalitate pentru ca aceștia să preia puterea în doar trei ani. În al treilea rând, pentru că a curmat o dictatură militară pentru a face loc alteia, deși nimeni nu anticipa acest deznodământ. Un alt efect a fost că, deși conspirația împotriva mareșalului Ion Antonescu i-a unit pe toți actorii politici ai vremii – Rege, țărăniști, liberali, social-democrați, comuniști –, consecințele actului aveau să-i despartă pentru totdeauna (Regele a fost silit să abdice și să plece în exil, țărăniștii, liberalii și social-democrații au înfundat pușcăriile, iar comuniștii au ajuns la putere, dar l-au eliminat fizic pe singurul lor reprezentant politic în conspirație, Lucrețiu Pătrășcanu). În fine, pentru că, deși comuniștii au fost minoritari în economia evenimentului, ei l-au confiscat prezentându-l ca o realizare remarcabilă a PCR.

Un moment de bilanț

„Întoarcerea armelor” a fost și rămâne o poveste teribilă despre sacrificiu, tragedia războiului și a politicii, despre oroarea dictaturilor și cinismul acestora, despre „eroi și morminte”, cum ar spune cronicarul, despre paradoxurile istoriei, despre implacabil și mai ales despre cum, un act temerar, poate fi folosit, instrumentalizat și pus la dispoziția regimurilor politice. Dar, în definitiv, ce este mai drept? Ce face istoria din noi sau ce facem noi cu ce ne-a lăsat istoria?  

Peste acest act istoric au curs munți de literatură vreme de aproape un secol pentru a încerca, după caz, să relateze, să descrie, să interpreteze, dar mai ales să revizuiască sau chiar să falsifice preliminariile, desfășurarea și mai ales consecințele incredibilei zile care a modificat cu totul raportul de forțe, configurația politică, statutul constituțional, orientarea geopolitică a țării și chiar soarta celui de-al doilea război mondial. Destinul României nu a mai fost același, o lume nouă s-a instaurat, iar cei mai mulți dintre protagoniști – dacă nu chiar toți – au ajuns să înfunde închisorile, exilul sau să fie lichidați pentru un că au înfăptuit – în mod paradoxal – ceea ce câștigătorii celui de-al doilea război mondial au reușit: să învingă una dintre cele mai atroce dictaturi și terori pe care istoria le-a inventat.

Opinia publică, istoricii și românii nu au aflat totul despre 23 august 1944

Ba chiar am putea spune că cele mai sensibile și delicate interpretări asupra consecințelor se lasă încă așteptate. Într-un sondaj[2] de acum câțiva ani, în percepția românilor, căderea comunismului și revoluția din decembrie au fost cea mai mare realizare din ultimii 100 de ani și, în același timp, cel mai mare eșec. Conaționalii noștri pun, pe următoarele planuri, aderarea la UE sau NATO, marile șantiere comuniste. Lipsește însă ceea ce pentru mulți dintre ei este sinonim cu paradele deșănțate ale grandomaniei, kitsch-ului, falsului istorico-politic comunist și probabil celei mai detestate zile naționale din toată istoria românilor. Lipsește referirea la 23 august 1944.

Privite astăzi, în lumina complicatei și traumaticei narațiuni a acelei controversate zile de august care nu anunța aparent nimic la orizont, numeroase interogații au nevoie de o nouă perspectivă și de răspunsuri pe măsură: în ce categorie putem încadra evenimentul, cum îl o putem califica? Ce au urmărit inițiatorii actului? Au intuit, fie și în parte, dramaticele consecințe? Cum se explică poziția armatei române după demiterea lui Antonescu? Putea această capitulare să fie una ”activă” (după modelul italienilor, care au întors armele împotriva nemților) cu mai multe șanse de reușită? De ce s-a preferat o capitulare ”pasivă” (doar depunerea armelor)? Cum se face că 23 august a decurs fără disfuncționalități majore într-o situație atât de complicată? S-ar fi putut realiza mai devreme? Cu ce costuri-beneficii? A fost un act salvator și indispensabil sau se putea face în alt fel? A intenționat cu adevărat Antonescu să inițieze un armistițiu și dacă da, când și ce fel de armistițiu? Există un responsabil/responsabili pentru care un armistițiu nu s-a putut încheia? Este adevărată teza conform căreia ofițeri superiori din Statul Major General au ascuns mareșalului date esențiale privind efortul românesc de război cu scopul de a pregăti ieșirea din război? Cine sunt actorii actului și care erau relațiile dintre ei? Ce s-a întâmplat în realitate în acea după-amiază fatidică de august, la Palatul Regal? A fost 23 august opera unor acțiuni ale serviciilor de spionaj aliate? S-a dat oare în spatele ușilor închise o mare bătălie secretă? Ce e real și ce e susceptibil de interpretare eronată/mistificare din scena arestării mareșalului? Este scena actului de la 23 august declanșatorul unei antiteze Regele Mihai vs. Mareșalul Ion Antonescu? Cui i se datorează sursele bogate rămase în urma acestui act istoric? Care surse sunt veridice și care nu? Și, totuși, ce a rămas neclar/necercetat/neelucidat? Cum a fost instrumentalizat actul de la 23 august 1944 în vremea comunismului? Dar după 1989? Din ce tabere au provenit cei care au interpretat tendențios sau chiar fals evenimentul și care a fost resortul acțiunii lor? Există o mitologie a lui 23 august și dacă da, cu ce scop și în favoarea cui?

Momentul coalizării opoziției democratice

Momentul determinant când, deschis sau voalat în acțiunile individuale sau de grup ,s-a desprins ideea potrivit căreia Germania nu mai era capabilă să desfășoare o victorie rapidă și totală împotriva Uniunii Sovietice și a aliaților occidentali, a fost bătălia de la Stalingrad. Începând cu acest eșec, liderii opoziției, și în special Iuliu Maniu – neavând, în urma deciziilor și decretelor lui Antonescu posibilitatea de a desfășura coerența și amplitudinea unor acțiuni ale opoziției parlamentare sau ale partidelor lor – au angajat contacte cu puterile occidentale, în special Marea Britanie, în vederea unor negocieri viitoare pentru a scoate România din războiul împotriva Națiunilor Unite. Liderul Partidului Național Țărănesc – recunoscut ca fiind cea mai importantă voce a opoziției împotriva mareșalului Antonescu și partizan al ideii general îmbrățișate de elita politică de la București, potrivit căreia Uniunea Sovietică reprezenta cea mai mare amenințare pentru independența și suveranitatea României – nu a primit din partea oficialilor occidentali garanții privind integritatea teritorială a României, aceștia condiționând posibile negocieri avansate de poziția și decizia Uniunii Sovietice, ceea ce îngreuna teribil dialogul. În aceeași direcție, principalul negociator al României cu Germania nazistă în chestiuni economice, Mihai Antonescu, mâna dreaptă a dictatorului român, a demarat discuții secrete cu oficiali guvernamentali de rang înalt din arcul de aliați ai Germaniei naziste și cu Uniunea Sovietică pentru a tatona terenul pentru o eventuală părăsire a conflagrației mondiale, pe calea unei păci separate. Toate aceste evoluții aveau un numitor comun: ieșirea României din alianța cu Hitler reprezenta singura soluție pentru a opri transformarea României într-un vast câmp de război, cu pierderi inimaginabile imediate, precum și cu posibilitatea de a își pierde teritoriile sau chiar statul.

Din vara lui 1941, când a intrat în război, până în primăvara anului 1944, Armata Română pierduse 400.000 de oameni (morți, răniți și dispăruți).[3] În special după mijlocul anului 1943, armatele germane și aliații acestora au fost în defensivă necontenită către frontierele României, astfel încât, după recucerirea Crimeii de către Uniunea Sovietică, în aprilie 1944, Armata Roșie trece Prutul, devenind iminentă atacarea întregului teritoriu.

Concomitent cu evoluțiile tot mai dezastruoase de pe frontul de Răsărit, negocierile de la Cairo, purtate de însărcinatul Barbu Știrbey, au relevat faptul că prioritățile 0 ale României – recuperarea Transilvaniei de Nord și soluționarea problemei Basarabiei și a Bucovinei de Nord – primeau condiționarea fără echivoc a Națiunilor Unite: capitularea necondiționată imediată, fără garanții, și contribuția, în acest fel, la înfrângerea Germaniei. În cazul discuțiilor despre armistițiu, Iuliu Maniu a primit din partea aliaților sarcina de a răsturna imediat dictatura mareșalului Antonescu, aceștia fiind conștienți că dictatorul român va merge alături de naziști până la capăt și nu va scoate România din război.

Condițiile aliaților 

Pe măsură ce trupele sovietice înaintau, străpungând frontierele României de la Est, mai ales după ofensiva puternică sudul pentru recucerirea Sudului Ucrainei, dar și concomitent cu debutul raidurilor aeriene aliate asupra rafinăriilor și căilor de comunicații românești, discuțiile cu Națiunile Unite se intensifică, astfel încât, la sfârșitul lui aprilie 1944 partea română, inclusiv Ion Antonescu prin emisarii săi, primește condițiile minimale de armistițiu în șase puncte. Deschiderea unui nou canal de legătură și negociere a guvernului Antonescu la Stockholm nu poate tempera pretențiile sovietice, și, pe fondul împărțirii sferelor de influență, încă din mai 1944, concluzionate ulterior în octombrie, la Kremlin, în celebra întânire I.V.Stalin-W.Churchill, România alunecă implacabil și definitiv sub tutela Moscovei. Acestea însemnau, pe lângă cele cunoscute, legate de capitularea imediată, alăturarea armatelor române și continuarea luptei pentru înfrângerea Germaniei, stabilirea frontierei ruso-române la cea existentă înainte de debutul operațiunii Barbarossa, predarea prizonierilor sovietici de război, deplasarea neîngrădită a Armatei Roșii pe teritoriul național românesc, plata unor despăgubiri ridicate către URSS, dar și angajamentul că sovieticii vor sprijini partea română pentru redobândirea Nordului Transilvaniei în condițiile anulării Dictatului de la Viena. Răspunsurile au fost ezitante și net diferite; în vreme ce dictatorul român a respins cererile, opozanții acestuia, în frunte cu Maniu, au acceptat la 10 iunie condițiile aliaților. Un anumit blocaj de comunicare între partenerii de dialog a avut cauze multiple, dar întârzierea unor acțiuni concrete a fost determinată de decizia aliaților de crea zone militare operaționale în Balcani și Europa de Est, astfel încât deciziile se răsfrângeau vertiginos asupra evoluțiilor politice și ale pretențiilor și strategiilor „tutorilor” acestor „zone de influență”. 

Unirea opoziției împotriva lui Antonescu

Crearea Blocului Național Democratic, format din PNȚ, PNL, PSD și PCdR, a fost formula opoziției politice față de dictatura lui Antonescu, ca răspuns la situația în care se găsea România și la condițiile sovieticilor și ale anglo-americanilor. Inclusiv în documentele programatice ale BND obiectivele sale – cu excepția problemei Basarabiei, a despăgubirilor și a problemei tranzitorii a trupelor sovietice – corespundeau cu condițiile aliaților, adăugându-se obiectivul răsturnării dictaturii antonesciene. Acest din urmă punct reprezenta de fapt cheia întregii arhitecturi politice, externe și militare pentru situația în care se găsea România. Astfel că, odată cu crearea acestei structuri a opoziției, înlăturarea mareșalului Antonescu, formarea unui nou guvern care să negocieze termenii unui proxim armistițiu, scoaterea României din Axa nazistă, și alăturarea de Națiunile Unite devin obiectivele fundamentale.

Odată cu mijlocul lunii august 1944 a devenit limpede că stăvilirea contraofensivei sovietice era un țel aproape imposibil. Situația de pe front se deteriorase până la dezastru, unitățile românești și germane erau distruse sau împrăștiate de la oră la oră, iar linia frontului din jurul Iașului era deja străpunsă în mai multe puncte. Desfășurarea rapidă a evenimentelor au depășit cadența și ritmul discuțiilor și a strategiei adoptate de opozanții politici ai lui Antonescu din cadrul Blocului Național Democrat. Pe 22 august, Armata Roșie se afla pe linia strategică Târgu Neamţ-Huşi-Chişinău, făcând o spărtură majoră în frontul germano-român din Moldova. Cad rând pe rând, în mâinile sovieticilor, orașele Iași, Vaslui, Roman, Bacău, Bârlad și Huși. În același timp, distrugeri majore sunt produse pe frontul de sud și astfel sovieticii pătrund adânc până la Dunăre. România se afla la capătul rezistenței fizice şi militare. La solicitarea germanilor, Ion Antonescu și-a dat acceptul pentru a continua rezistența pe linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi, un iminent colaps cu distrugeri imense umane și logistice. Devenise evident că rațiunea nu-și mai avea locul în relația dintre Antonescu, germani și soarta României.

Planificarea și acțiunea

Stabilită pe 26 august 1944, demiterea lui Ion Antonescu a fost grăbită de planurile acestuia de a reveni pe front pentru a inspecta liniile fortificate și statele majore. Regele Mihai, în colaborare cu Maniu și Brătianu, Titel Petrescu și Lucrețiu Pătrășcanu au schimbat această dată pentru 23 august. Suveranul l-a convocat pe mareșalul Antonescu la Palatul Regal pentru discuta situația frontului și strategia de urmat. În urma refuzului categoric a lui Ion Antonescu de a recurge la un armistițiu imediat și a pune capăt ostilităților militare, Regele a ordonat arestarea acestuia și a viceprim-ministrului Mihai Antonescu, concomitent cu convocarea – sub pretextul desfășurării unui Consiliul de Coroană –­ și reținerea altor colaboratori apropiați din jurul mareșalului.

După înlăturarea guvernului antonescian, Regele avea să-l numească pe militarul de carieră, gen. Constantin Sănătescu la cârma unui guvern provizoriu, care la rândul său a investit în aceeași zi membri cabinetului, în special membri ai armatei și funcționari, incluzându-i și pe liderii Blocului Național Democrat, ca miniștri fără portofoliu, o garanție a angajamentelor acestora și a orientării de partea Națiunilor Unite a României.

Participarea efectivă la arestarea lui Antonescu a fost una dintre cheile mistificărilor ulterioare. Singurătatea Regelui poate fi explicată (cum el însuși a exprimat-o în câteva rânduri) (Maniu, Brătianu și Petrescu nu au fost la Palatul Regal în ziua de 23 august 1944, cum inclusiv comuniștii au investigat) prin modul în care principalii lideri politici au anticipat ce avea să se întâmple. Maniu a refuzat categoric să conducă noul consiliu de miniștri pe fondul discuțiilor privind semnarea viitorului armistițiu. Atât acesta, cât și Brătianu sau Titel Petrescu au refuzat portofolii în executiv și, ulterior, participarea în Comisia de Armistițiu. Cum îi declarase anterior Mihalache Regelui, un guvern format din politicieni care să consfințească pierderea Basarabiei și Bucovinei de Nord ar fi un dezastru. Participarea militarilor a fost soluția agreată aproape unanim.  

Proclamația regelui de la 23 august 1944 

Proclamația regelui către țară, transmisă de radiodifuziune, în seara zilei de 23 august 1944, a sintetizat condițiile aliaților privind armistițiul, noua orientare a țării, dar a dezvăluit și aspirația Suveranului în privința garanțiilor occidentale față de temerile legate de relația cu URSS, ulterior acestea dovedindu-se speranțe deșarte în fața realităților postbelice:

„România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiți pe soldații acestor armate cu încredere. Națiunile ne-au garantat independența țării şi neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită. (…) Dictatura a luat sfârșit şi cu ea încetează toate asupririle. Noul Guvern înseamnă începutul unei ere noi în care drepturile şi libertățile tuturor cetățenilor Ţării sunt garantate şi vor fi respectate. Alături de armatele Aliate şi cu ajutorul lor, mobilizând toate forțele națiunii, vom trece hotarele impuse prin dictatul nedrept de la Viena, pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupația străină”.

Ce a însemnat militar și politic 23 august 1944 

Momentul de la 23 August a fost în planul operațiunilor militare un mare punct de cotitură, care a grăbit neîndoielnic finalul celei mai mari conflagrații din istorie. Actul a redus semnificativ durata războiului în Europa, a scurtat frontul hitlerist cu 500 de kilometri și a pus capăt unei importante surse pentru trupele germane: aprovizionarea cu petrol din România. Dar mai semnificative au fost urmările militare: până la 31 august, peste 50.000 de membri ai Wehrmachtului sunt luați prizonieri, numeroase infrastructuri de război sunt distruse, iar destabilizarea frontului din Balcani a obligat Germania să evacueze repede Bulgaria, Grecia, Macedonia, Albania, Serbia şi o parte din Bosnia. Deși ofițerii germani de rang înalt cantonați în România au propus o evacuare rapidă a trupelor înspre zona Ungariei cu speranța redresării și salvării de trupe și logistică militară, Hitler – pentru a-i pedepsi aspru pe foștii aliați – a refuzat aceste planuri și a ordonat ample bombardamente asupra capitalei României și a altor obiective strategice precum rafinăriile din jurul Ploieștiului. Dictatorul german spera inclusiv că ar fi putut să instaureze un nou guvern condus de un militar progerman, care să restabilească linia frontului, pregătind astfel o contraofensivă împotriva aliaților. Consecința a fost un lung șir de confruntări și de bombardamente asupra Bucureștiului. Cu toate acestea, armata regală a reușit evacuarea trupelor germane până la finalul lui august din București și din întreaga țară, acestora luându-le locul Armata Roșie, care a cantonat aici nu mai puțin de un milion de soldați sovietici ce aveau să plece abia la sfârșitul anilor 50.

Bucureștiul a devenit prima capitală europeană eliberată în cel de-al doilea război mondial, exclusiv de către armatele naționale.

Continuitatea constituțională a fost redobândită în urma actului de la 23 august 1944. Chiar dacă parțial, actul fundamental de la 1923 readucea instituțiile și raporturile juridico-politice la momentul de dinainte de februarie 1938. Numeroasele decrete-legi emise de guvernarea antonesciană după septembrie 1940 care restrângeau drepturile civile și politice pentru evrei și pentru alte categorii de cetățeni, au fost anulate. Desființarea legilor rasiale, a lagărelor de concentrare, a detenției și limitărilor politice și a altor măsuri prin care protecția statului fusese anulată pentru categorii de cetățeni, precum și redobândirea garantării egalității și reinstaurarea libertății cuvântului și a alegerilor libere adaugă actului de la 23 august 1944 însemnătatea unui moment de reînființare a statului de drept.

Semnarea armistițiului

Guvernul provizoriu de uniune națională, sub președinția lui Constantin Sănătescu, a avut sarcina de a încheia cu celeritate un armistițiu cu Națiunile Unite, obiectiv îngreunat de pe de o parte de Armata Roșie care trata teritoriul național românesc ca pe unul cucerit, și pe de altă parte de iminenta implicare a sovieticilor în politicile interne în lipsa unui acord oficial care să statueze drepturile și obligațiile ambelor părți. România era considerată o țară ocupată și era privită ca un fost aliat zelos al naziștilor care atacase Uniunea Sovietică încă de la debutul războiului. Chiar Viaceslav Molotov, principalul negociator al sovieticilor, reproșa deseori în timpul negocierilor faptul că 23 august 1944 venise foarte târziu și că acesta se datorase doar în urma unei înfrângeri catastrofale a României. A fost de asemenea o realitate faptul că, dincolo de crearea Comisei Aliate de Control, Înaltul Comandament Sovietic era structura care decidea toate deciziile importante privind România, reprezentanții occidentali achiesau la cele ale URSS sau intermediau prin sovietici solicitărilor lor. Armistițiul de la 12 septembrie 1944 a confirmat condițiile transmise în aprilie prin Cairo și a impus României sarcini dificile printre care plata a nu mai puțin de 300 de milioane de dolari către URSS drept despăgubiri pentru distrugerile cauzate de atacarea sa începând cu 1941, dar și punerea la dispoziția aliaților a douăsprezece divizii pentru continuarea războiului împotriva Germaniei și pentru eliberarea Europei. România primea garanția nulității dictatului de la Viena cu promisiunea recuperării Nordului Transilvaniei, dar fără concretizarea acestui deziderat decât în baza unui viitor tratat de pace final, care se va materializa abia în februarie 1947 la Paris.

Se așterne Cortina de fier

Ceea ce a urmat a fost o destabilizare controlată de proporții a politicii interne, în ciuda așteptărilor și în lipsa implicării și a echilibrului anglo-americanilor. Sovieticii s-au implicat în administrație, în politica internă dând directive zilnice guvernului român. Operațiunile militare pentru eliberarea teritoriului românesc au căzut în mare parte în sarcina românilor, astfel că eliberarea Transilvaniei s-a făcut cu un cost teribil, însumând 50.000 de morți și răniți. Sovieticii au demarat o vastă operațiune de spoliere a teritoriului național invocând despăgubirile de război, chiar dacă în baza metodei lor de calcul, suma s-a triplat practic. În scurt timp, sovieticii au oferit ajutor masiv diplomatic și prin autoritățile de ocupație sporind astfel puterea Partidului Comunist Român și influențând masiv politica internă, înspre modelul de ocupație sovietic. Rapid, subordonarea și controlul sovietic au pus stăpânire pe instituții cheie, inclusiv Blocul Național Democratic, structura creată pentru a-l înlătura pe Antonescu și pentru a scoate România din alianța cu naziștii, a fost afiliată comuniștilor, aceștia transformând-o într-o umbrelă de organizare. Opoziția politică a partidelor tradiționale era mult slăbită de dictaturile succesive care le limitaseră rolul până aproape de dispariție, iar, în scurt timp, disproporția de forțe politice și influență în lupta cu sovieticii și comuniștii s-a dovedit a fi incomensurabilă.

Ceea ce a urmat nu au fost decât etape în calea comunizării forțate a României. Acest deznodământ era practic inevitabil și, pentru aliații anglo-americani, era probabil partea cea mai facilă de înțelegere și costul politic pentru înfrângerea Germaniei. Confruntările Regelui cu liderii comuniști au luat o turnură radicală și până la 30 decembrie 1947, nu s-a produs decât o altă lovitură de stat lentă, cum afirmă unii istorici și politologi, de data aceasta, a comuniștilor.

Crize politice prelungite, schimbări în structura statului pe fondul ocupației sovietice impresionante și determinante (un milion de trupe vor staționa în România după 1944 și până în 1958, fiind cea mai îndelungată ocupație din ultimii 300 de ani), transferă comuniștilor instrumente, instituții, prerogative și puterea de a da, în final, lovitura fatală. Până la abdicarea forțată crizele politice constituționale precum instalarea guvernului Groza, subminarea acestuia de către monarh prin ineditul concept și blocaj intitulat „greva regală” (august 1945-martie 1946), falsificarea alegerilor de către comuniști și instaurarea noului Parlament (noiembrie 1946), arestările în rândul opoziției și epurările din armată și externe aștern calea nu doar schimbării formei de stat, dar marchează finalul unei întregi epoci din istoria noastră. Cortina de fier avea să se instaleze peste aproape jumătate de secol ducând România în rândul lagărului totalitar comunist.

Aniversarea lui 23 august 1944 sub comunism

Sărbătoare națională a României pentru patru decenii, 23 August 1944 a fost, pentru aproape două generații de români, tabloul unei propagande deșănțate prin care comuniștii au încercat să-și legitimeze nașterea și regimul instaurat și să șteargă meritele adevăraților eroi.

Încă din 1945, 23 august 1944 a beneficiat de ample ritualuri de aniversare și manifestări colosale. Inclusiv această primă aniversare a stat sub semnul grevei regale, Regele Mihai şi prim ministrul Petru Groza se boicotau reciproc, în condițiile în care suveranul ceruse demisia cabinetului, iar Groza refuzase, sub amenințările și presiunea de amploare a sovieticilor și a emisarilor lui Stalin. Vreme de peste patru decenii (1948-1989), sărbătoare națională a României, 23 august a devenit repede nu doar simbolul politic nou al comuniștilor autohtoni, dar și o încercare masivă de ocupare ritualizată și simbolistică a spațiului public, a discursului legitimator și a inundării prezentului de un eveniment recent în memoria publică care punea astfel în antiteză și într-o lumină vetustă alte momente din istoria României.

Pe măsură ce etapele comunismului s-au succedat și, odată cu ele, s-au modificat masiv interpretările asupra evenimentelor istorice – în special recente – în funcție de interesele sau politica față de URSS, 23 august 1944 și-a transformat conceptual și aproape delirant semnificația. Dacă în anii 50 – atunci când ocupantul era nu doar garant al păstrării controlului politic, ci și cenzor al tezelor asupra istoriei naționale – 23 august era „ziua eliberării României de către glorioasa armata sovietică şi a doborârii dictaturii fasciste antonesciene de către forțele patriotice conduse de Partidul Comunist”, odată cu dictatura ceaușistă, sărbătoarea se convertește și devine „revoluția de eliberare națională şi socială, antifascistă şi antiimperialistă”. „Revoluția culturală” de la începutul anilor 70 transformă 23 august într-o celebrare totalitară de mari proporții, unde cultul personalității dictatorului ceaușist înlocuiește și elimină practic referirile publice la simbolistica inițială.

23 august 1944, ca metodă de reabilitare a mareșalului în postcomunism 

Actul de la 23 august 1944 a continuat să fie, după prăbușirea comunismului, un eveniment indisolubil legat memoria concurentă dintre regele Mihai şi a mareșalului Ion Antonescu, dar şi de prezent, prin care s-a configurat o reabilitare postumă a dictatorului român cu girul clasei politice și a unor largi părți din societate cu scopul valorizării dictatorului în bătălia politică.[4] 23 August 1944 a redevenit repede un simbol de dispută, asupra căreia s-au dat nenumărate lupte memoriale și politice pentru interpretarea, identificarea unor noi semnificații, metamorfozarea sa aproape completă și chiar „eliminarea” multora dintre actorii care l-au săvârșit sau a detaliilor și consecințelor sale.

Conturarea tezei „marii trădări” a fost rezultatul unor schisme istoriografice și a unor alianțe conjuncturale într-o bătălie politică cu repercusiuni grave asupra imaginii României în plan extern. Încă de la sfârșitul anilor 70, eroizarea românilor drept victime ale unei conspirații, l-a readus în arena discursului istoriografic național-comunist pe Antonescu, prezentat ca victimă. Teoria trădării, ca un act cu fațete multiple, a pus stăpânire pe vechile teze. În acest sens, actul de la 23 august 1944 semnifică: „trădarea intereselor neamului românesc, trădarea armatei abandonată în mâna inamicului, trădarea Mareșalului pe care îl destituie, îl arestează şi îl oferă trofeu inamicului, trădarea tradiției Casei Regale Române, fuga lașă din faţa celor doi inamici, nemţii şi ruşii.”[5]. Regele este acuzat, de asemenea, de sabotarea lui Antonescu, de acţiunea subversivă asupra generalilor de pe front şi de lipsa de reacţie în faţa furturilor sovieticilor. Această conceptualizare revizionistă este îmbrățișată de grupurile legionare din exil care îl exonerează astfel pe Antonescu de înăbușirea rebeliunii legionare din ianuarie 1941 și îndepărtarea lui Horia Sima de la conducerea statului. Ulterior, acestei incursiuni i s-a adăugat de-a lungul timpul noi mărturii, supoziții și probe documentare neconfirmate, potrivit cărora Antonescu și colaboratorii acestuia ar fi căzut pradă unei conspirații care a aruncat România pentru jumătate de secol în teroarea comunistă.

Ce rămâne astăzi din 23 august 1944 

Incomparabil cu anii 90 (care a reprezentat în numeroase cazuri și situații România un cumul de teorii revizioniste, xenofobe, anti-europene sau monarhice) discursul și percepția publică despre titratul act s-a schimbat fundamental. Deși subiectul nu este nici pe departe epuizat, noi probe documentare, interpretări și unghiuri de analiză se cer a fi adăugate și/sau marcate, de la politicieni la istorici, de la tineri la vârstnici, narațiunea „oficială” s-a debarasat în mare parte de balastul propagandist și istoriografic comunist și postcomunist. În lipsa unei cercetări sociologice aplicate despre 23 august 1944, este greu de spus câtă rigoare sau multitudine de aspecte și semnificații istorice și politice sunt astăzi asociate evenimentului în sine, dar scăderea semnificativă a ritmului, tonului și dimensiunii ocultărilor atât de răspândite și diversificate acum una sau două generații în urmă, denotă o modificare substanțială a felului în care românii percep astăzi ce s-a întâmplat acum 80 de ani prin ruperea alianței cu Germania nazistă, trecerea de partea aliaților și debarcarea lui Antonescu din poziția de conducător al statului.

Spațiul public a eliminat treptate tarele național-comuniste, naționaliste și extremiste, pe măsură ce drumul european a prins contur, iar multe elite politice sau partide au fost nevoite (forțate) să abandoneze falsificările sau detractările despre 23 august 1944.

În multe cazuri, scopul final al tălmăcirilor istorico-politice a fost, în chip evident, acela de a întreține propaganda calomniatoare și culpabilizantă împotriva Regelui Mihai, văzut ca reprezentant al instituției monarhice și al discursului occidental despre trecutul sau modernizarea țării. Deschiderea arhivelor la sfârșitul anilor 90, guvernarea forțelor pro-occidentale a făcut „aerul” discursului istoric respirabil. Timid, percepția despre 23 august 1944 a marcat bornele versiunilor apropiate de desfășurarea evenimentelor.

De subliniat în final momentul marcării a 60 de ani de la temerarul act. Atunci, la Palatul Cotroceni, în prezența lui Ion Iliescu, cel care spunea că nu poate accepta rolul regelui – pentru că acesta din urmă pactizase cu Hitler și, ulterior, cu Stalin – ultimul Suveran al României, în prima aniversare oficială a evenimentului (după mai bine de jumătate de secol și după trecerea a trei regimuri politice și în așteptarea semnării tratatului de membru al UE), sintetiza, din postura de artizan al lui 23 august 1944, un mesaj cu valoare de testament:

„Încurajez pe toți românii să se uite la actul de la 23 August 1944, nu ca la un eveniment de care a profitat o persoană sau un partid, nici ca la un act care ne-a adus prejudicii, ci ca la un episod fundamental din renașterea noastră morală, începutul unui lung drum către respect de sine și democrație, momentul în care România a dovedit că este parte din adevărata Europă. Idealurile în care am crezut atunci, principiile care m-au condus toată viața, încep să se realizeze astăzi. Sunt mândru de decizia mea și sunt sigur că istoria va dovedi că ceea ce eu și generația mea am făcut, acum șaizeci de ani, a fost drept” (Mihai I, Palatul Cotroceni, 23 August 2004)

Cum ar trebui să fie astăzi marcat 23 August 1944: o reabilitare postumă a eroilor acelei zile și a aniversării reconectării cu Europa

În istoriografia internațională asupra conflagrației mondiale, ponderea actului de la 23 august 1944 a rămas redusă. Acest deznodământ istoriografic s-a datorat mai multor factori. Principalele cauze au decurs din valurile de manipulări și propagandă comunistă care au slăbit semnificativ impactul lui „23 august 1944”. În același timp, România a fost declarată oficial, alături de Germania și de ceilalți aliați înfrânți ai Axei, la pacea de la Paris din februarie 1947 o națiune învinsă.

Ziua aceasta trebuie înțeleasă ca o colosală lovitură dată Germaniei și ca un ajutor inestimabil pentru Aliați. Practic, odată cu ieșirea din alianța cu naziștii, frontul a fost scurtat cu aproximativ 500 km, iar operațiunile aliaților au beneficiat de o reducere cu aproape 6 luni întregului Război. După exemplul României, ultimii aliați ai Berlinului – Finlanda, Bulgaria şi Ungaria părăsesc tabăra naziștilor și astfel devină aproape clară înfrângerea lui Hitler. Începând cu 23 august 1944, în următoarele 260 de zile, trupele românești – însumând aproape 540 000 de militari – au parcurs peste 1 500 de kilometri până în podișul Boemiei, au eliberat peste 4 000 de localități din Ungaria, Cehoslovacia, Austria; costurile au fost masive, nu mai puțin de 170 000 de militari (morți, răniți, dispăruți), în vreme ce efortul financiar s-a cifrat la aproape un miliard de dolari – de patru ori bugetul României din 1938.

Interpretarea postbelică internațională a actului de la 23 august 1944 poate fi citită prin prisma recunoașterii meritelor regelui de către aliați. Faptul că Mihai I a fost distins, la relativ scurt timp după titratul eveniment, cu cele mai importante ordine ale SUA, URSS și Marea Britanie adaugă un unghi semnificativ de interpretare potrivit căruia marile puteri au apreciat consistent actul de la 23 august 1944, cel mai probabil datorită consecințelor sale operațional-militare pentru frontul de vest și cel sudic european.

Așadar, un eveniment cardinal din istoria noastră este ocultat, marginalizat și nevalorificat din cauza interpretării distorsionate pe care propaganda comunistă i-a conferit-o. 23 august 1944 nu a fost nici pe departe „o poartă de intrare a comunismului în România” așa cum, tendențios, s-a afirmat. Preluarea puterii de către sovietici și comuniștii autohtoni pe fondul împărțirii sferelor de influență, detronarea Regelui Mihai după câțiva ani încărcați de conflicte cu comuniștii, fac din titratul eveniment de acum 80 de ani o încercare cu adevărat temerară și virtuoasă pe care Suveranul a condus-o și a înfăptuit-o în cel mai important moment al vieții sale.

Pentru toate acestea, credem că merită ca actul de la 23 august 1944 să înceapă să fie aniversat, nu comemorat și nu evitat. Cum evidenția acum câțiva canalul internațional american, History, într-un reușit spot media, cea de-a 75-a aniversare a loviturii de stat anti naziste s-a făcut prin prisma celui mai curajos monarh al Europei în acele vremuri.

A sosit timpul, după opt decenii de la titratul act istoric și la 35 de ani de la prăbușirea comunismului, să punem acest moment remarcabil în dreptul Regelui Mihai, prin el prezervând nu doar memoria sa, dar și maturitatea democrației românești.

Astăzi nu există un act normativ care să aniverseze această cardinală zi din istoria românilor și a Europei. A sosit timpul ca numele actului de la 23 august 1944 să fie redat (pentru bulevarde, parcuri, piațete etc) sau unor monumente de for public pentru că acesta, judecat drept și obiectiv, nu are nicio legătură cu comunismul, ci cu un erou care a marcat pentru totdeauna soarta României și a Europei.

Prin recunoașterea, aniversarea și valorificarea acestui eveniment, România, ca stat membru al NATO și UE, arată mai multă compatibilitate cu valorile europene și euro-atlantice. Totodată, acest lucru ar întări valorile pe care România și le-a asumat de națiune tolerantă, luptând pentru libertățile civile și adevăr. Memoria noastră națională este comună cu memoria întregului continent european pentru că țara noastră, prin actul curajos al Regelui Mihai I, s-a alăturat Aliaților occidentali înaintea instaurării comunismului.

[1] * Articolul de față, care a mai fost publicat în trecut în diverse formule, preia în parte sau în totalitate fragmente din ”Introducerea” la volumul: Alexandru Muraru, Andrei Muraru (coordonatori), Întoarcerea Regelui: 23 august 1944, controversata istorie a unei zile care a schimbat soarta României. Mihai I și Mareșalul Antonescu între Germania lui Hitler și Rusia lui Stalin, Editura Polirom, Iași, 2025.

[2] Horațiu Pepine, „Paradoxul istoriei recente”, Deutsche Welle, 28.03.2018, accesibil online la https://www.dw.com/ro/paradoxul-istoriei-recente/a-43185897-0 (10 august 2019).

[3] Col. I. Cupșa, conf. Gh. Matei, Col. I. Focșeneanu, conf. B. Bălteanu, col. L. Ion, V. Zaharescu, Contribuția României la războiul Antihitlerist (23 August 1944 – 9 mai 1945), Editura Militară a Ministerului Forțelor Armate ale R.P.R., București, 1958, p. 9.

[4] Vezi, în detaliu, resorturile confruntării memoriale, în Alexandru Muraru, Cum supraviețuiește monarhia într-o republică? Regele Mihai, românii și regalitatea după 1989, Prefață de Emil Hurezeanu, Editura Curtea Veche, București, pp. 78-96.

[5] Iosif Constantin Drăgan (Mărturii şi documente coordonate şi îngrijite), Antonescu. Mareşalul României şi Răsboaiele de Reîntregire, Centrul European de Ceretări Istorice Veneţia, Fundaţia Europeană Drăgan, 1991, p. 551 şi pp. 550-573.