Al VII-lea Colocviu Regal

Academia Română coordonează în 2024-2025 o serie de reuniuni academice și culturale la care participă numeroase instituții românești și parteneri din străinătate. Tema generală este “Proiectul naţional românesc în orizontul secolului 21: reinterpretări şi reevaluări la centenarul publicării lucrării Istoria civilizaţiei române moderne de Eugen Lovinescu”. Pe 28-30 martie 2025, la București, seria se va încheia cu o conferință internațională.

Colocviul Regal VII se alătură acestui efort național și explorează istoria ideilor și practicilor sincronismelor în România.

E. Lovinescu pleda pentru sincronism cu gîndul la istoria civilizației române moderne din secolul XIX și cu speranța unei modernizări depline a României Mari. Numai două detalii de epocă: în 1924-1925, cînd apărea Istoria civilizației române moderne, Constituția din 1923 tocmai pusese bazele unui stat democratic înzestrat cu instrumentele construcției unei societăți pe potrivă, iar Biserica Ortodoxă Română se sincroniza literalmente cu calendarul occidental (1924). Prin urmare, modernitatea, modernismul și modernizarea, visate și promovate la noi cel puțin după 1848, păreau în fine orizonturi plauzibile, deși nu încă realități, nici măcar utopii, care se construiesc pe principiul speranței, inclusiv prin logica anticipatorie a lui nu încă (referințele cu aldine sînt la Ernst Bloch). E. Lovinescu pleda pentru imitație, în linia lui Gabriel Tarde și împotriva lui Titu Maiorescu și a altor adversari ai formelor fără fond. Dar, dincolo de orice alte speranțe mai mult sau mai puțin articulate și întemeiate, începeau să cîștige competiția internă cei care imitau antimodernitatea, nu modernitatea. Iar formele cu fond erau produse tocmai de cei care imitau fascismele și nazismul, nu democrația sau liberalismul (și așa aflate în declin în Occident). Cei care doreau să imite modernitatea mutantă a bolșevicilor întregeau tabloul acelei lumi zbuciumate.

Cele patru sesiuni ale colocviului vor aborda mai multe perioade istorice și, în contextul lor, mai multe clase de variațiuni ale paradigmei sincronismului. Astfel vor fi discutate concepte consacrate ca sincronismul și protocronismul, precum și unele strîns legate, dar încă insuficient teoretizate.

*

Colocviile Regale au fost inițiate de Sorin Antohi în 2017, în tradiția unei serii de reuniuni desfășurate sub auspiciile Familiei Regale (inclusiv conferințe și colocvii ținute la Sinaia, Oxford, Iași, București). Colocviile Regale au primit în 2018 Înaltul Patronaj al Alteței Sale Regale Radu, Principele Consort.

Premiul Anual Cantemir / The Cantemir Annual Award continuă The Cantemir Prize, atribuit în 2010-2012 ca parte a activităților care au condus la înființarea unui Cantemir Institute la Universitatea Oxford (2011-2013). Distincțiile au fost decernate pînă acum următorilor savanți, mai întîi pentru cărți publicate în anul anterior: I. Ștefan Lemny (2010), II. Alison Ashford și Philippa Levine (2011), III. Martin Dodge, Chris Perkins și Rob Kitchin (2012); apoi pentru întreaga activitate: IV. Moshe Idel (2017), V. Gregory Claeys (2018), VI. Jörn Rüsen (2019), VII. Alexandru Zub (2020), VIII. Virgil Nemoianu (2021), IX. Sorin Alexandrescu (2022), X. Sir Vernon Bogdanor (2023).

Casa Filipescu-Cesianu

Public

9:00-10:45 Sesiunea I

Moderator: Sorin Antohi

Sorin Antohi, Sincronisme: România și Europa. O perspectivă conceptuală și comparată

Mircea Martin, Marea turnantă și eternal decalaj

Dragoș Paul Aligică, Convergență, sincronism, identitate și proiectul național în secolul 21: extrapolări, scenarii, întrebări

Ion Bogdan Lefter, E. Lovinescu – figura-cheie a culturii române de la 1900 pînă în prezent

10:45-11:00 Pauză

11:00-12:45 Sesiunea a II-a

Moderator: Ion Bogdan Lefter

Ion Pop, Avangarda românească în procesul sincronizării europene

Victor Rizescu, Sincronism și variație în cadrul decalajelor de dezvoltare. Problema națională și cea socială la momentul 1920

Călin Cotoi, Criza temporalității liberale la periferie: Narodnici ruși și construcție națională românească

Gelu Sabău, Sincronism modern și sincronism postmodern

12:45-13:30 Pauză

13:30-14:45 Sesiunea a III-a

Moderator: Dragoș Aligică

Mioara Anton, Apogeul (de)sincronizării. Tezele de la Mangalia (august 1983)

Daniel Șandru, Sincronizare prin resemantizare. Politici eugenice în România comunistă

Cosmin Popa, Pseudo-sincronismul ceaușist. Despre falsa liberalizare economică din România anilor 70

14:45-15:00 Pauză

15:00-16:30 Sesiunea a IV-a

Moderator: Daniel Șandru

Sorin Alexandrescu, Existențialismul românesc: un curent, sau o prezență?

Mircea Dumitru, Remarci cu privire la identitatea națională și identitatea culturală. Cosmopolitism înrădăcinat local.

Ioan-Aurel Pop, Românii și locul lor la confluența dintre Occidentul latin și Orientul bizantin

Sorin Antohi, Remarci finale

Palatul Elisabeta

Cu invitație

17:30 Acordarea Celui de-al XI-lea Premiu Anual Cantemir de către Alteța Sa Regală Radu, Principele Consort

BIOGRAFII

Sorin ALEXANDRESCU (n. 1937), absolvent al Facultății de Litere în 1959, lector la catedra de literatură comparată condusă de Tudor Vianu la Facultatea de Litere, activ în domeniul stilisticii, lector si apoi profesor de literatură română și semiotică la Universitatea din Amsterdam, reîntors în România în 1989, creator al Centrului de Excelență în studiul imaginii (CESI) tot la Universitatea București. Numeroase publicații și alte prezențe academice în țară și în străinătate, bogată activitate de inițiator și coordonator de programe de cercetare, publicații periodice, volume colective și conferințe interdisciplinare. Membru de onoare al Academiei Române. 

Dragoș Paul ALIGICĂ, n. 1966. Licență în economie la Academia de Studii Economice din București în 1990. Masterat în filosofie, specializarea filosofie morală și politică, la Universitatea Bowling Green, Ohio, SUA. Doctor în economie al Academiei de Studii Economice (1998) și doctor în sociologie al Universității din București (2000). La Universitatea Indiana Bloomington, doctorat în științe politice în 2004, studii în științe administrative la Kelly School of Business. În 2021, doctor abilitat în științe administrative la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca.

Este profesor al Universității din București, unde este KPMG Profesor de Studii de Guvernanță; Senior Research Fellow în Programul F. A. Hayek pentru Studii Avansate în Filosofie, Politică și Economie la Universitatea George Mason din SUA și Visiting Professor la Departamentul de Economie Politică, Centrul pentru Studii de Guvernanță la King’s College London. Este membru corespondent al Academiei Române, “Secția de filosofie, teologie, psihologie și pedagogie”, membru al secției de „Guvernanță, instituții și politici publice” a Academiei Europene (Academia Europaea), și autor și coautor al numeroase articole academice și volume de analiză instituțională, economie politică, teoria guvernanței și filosofie socială. Numeroase alte posturi de cercetător și profesor (inclusiv visiting, associate și adjunct) la prestigioase institute și universități.

Domenii de cercetare: teoria contemporană a guvernanței, filozofia socială și politică, teoria instituțională și a fundamentelor filosofice. Activitatea și contribuțiile sale academice pot fi definite și încadrate cel mai exact de domeniul Filozofie, Politică și Economie (Philosophy, Politics and Economics-PPE), un domeniu de factură interdisciplinară, care ancorează domeniile teoriei politice și teoriei economice într-un puternic fundament filozofic.

Dincolo de experiența academică și de cercetare, are o considerabilă experiență practică de consultant, care include, printre altele, colaborări cu Banca Mondială (WB), United Nations Development Program (UNDP), United States Agency for International Development (USAID), și mari companii globale de consultanță precum Booz Allen Hamilton și KPMG. Între cărțile sale se numără: Institutional Diversity and Political Economy (Oxford University Press, 2014) și Public Entrepreneurship, Citizenship, and Self-Governance (Cambridge University Press, 2018).

Sorin ANTOHI (n. 1957), istoric al ideilor, eseist, traducător. A predat între ianuarie 1993 și octombrie 2006 la University of Michigan, Ann Arbor; Universitatea din București; Central European University, Budapesta. Stagii, cursuri și conferințe la institute de studii avansate și alte centre de cercetare și universități din peste treizeci de țări. A fost membru în Biroul Comitetului Internațional de Științe Istorice și secretar general al Comisiei Internaționale de Teoria și Istoria Istoriografiei (în care este activ de la finele anilor 1990). Cinci volume de autor, opt în colaborare, opt coordonate (unele în colaborare), șapte traduse (cu Mona Antohi). Membru în conducerea Utopian Studies Society/Europe. Membru în Academia Europaea. www.sorinantohi.org.

Mioara ANTON este cercetător științific II Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Academia Română; profesor asociat la Facultatea de Istorie, Universitatea București. Cercetările sale acoperă teme diverse ce țin de istoria comunismului și post-comunismului în România (politică externă, politici culturale, minorități naționale, viața cotidiană, istorie socială, nostalgia comunismului). Lucrări recente: “Voices from Below: Propaganda and Petitioning Power in Late Socialist Romania”, în Language of the Revolution. The Discourse of the Anti-Communist Movements in the „Eastern Bloc” Countries: Case Studies, ed. Eugen Who and Elena Păcurar, Palgrave Macmillan, 2023; Tineri și tineret în România socialistă. Identitate, ideologie și dinamici socio-culturale, co-editor cu Bogdan Cristian Iacob și Cristian Vasile, Târgoviște, 2022; „Ceaușescu și poporul!“. Scrisori către „iubitul conducător”, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2016.

Călin COTOI, n. 1974. Licențiat în medicină la UMF „Iuliu Hațieganu”, Cluj-Napoca; licențiat în sociologie și doctorat în filosofie la Universitatea din București. Profesor la Universitatea din București, Departamentul de Sociologie.

Alumnus al Collegium Budapest, Center for Advanced Studies Sofia, Colegiul Noua Europă și Woodrow Wilson Center for International Scholars, Woodrow Wilson Institute. Bursier Andrew Mellon la Wissenschaftskolleg zu Berlin și bursier EURIAS la CEU-Institute for Advanced Studies.  Honorary research fellow la University College London, Department of Anthropology; research fellow la Modern European History Research Center, Oxford University și bursier Fulbright la Indiana University, Department of Geography.

Cercetări și publicații în special în zona antropologiei politice, istoriei sociale și culturale a României, a istoriei științelor sociale, istoriei medicinei și a igienei publice, sociologiei și istoriei mediului și a dinamicii identităților etnice. 

Afilieri instituționale: A.A.A. (American Anthropological Association), E.A.S.A. (European Association of Social Anthropologists), I.S.A. (International Sociological Association), In.A.S.E.A. (International Association for Southeast European Anthropology), A.S.N. (Association for the Study of Nationalities), ESEH (European Society for Environmental History).

Publicații recente: Holera și duhul comunismului: Inventarea socialului în România, 1831-1914, Idea, Cluj, 2023; Inventing the Social in Romania, 1848-1914: Networks and Laboratories of Knowledge,  Brill, Leiden, 2020. „Hybrid Health Regimes: Access to primary care physicians and COVID-19 uptake across municipalities in Romania”, Social Science and Medicine 337, 116307, November 2023; “We Should Have Asked What Year We Were In! Wastelands and Wilderness in the Vacarești Park”, Antipode, 53(2), 2021: 975-994.

Mircea DUMITRU este profesor de filosofie (logică)la Universitatea din București (din 1990). Vicepreședinte al Academiei Române (din 2022).Director Executiv al Comisiei Fulbright Romania-US (din 2020). Rector al Universitățiidin București (între 2011-2019; Prorector 2009-2011; Decan al Facultății de Filosofie, 2001-2009). Președinte, EuropeanSociety of Analytic Philosophy (2011-2014). Președinte, International Institute of Philosophy(2017-2021). Membru Academia Europaea (din 2019), m.c. al AcademieiRomâne (2014-2021), membru titular din 2021. Ministru al Educațieiși Cercetării Științifice (iulie 2016-ianuarie 2017). Președinte, Balkan Universities Association (2019- 2022).PhD în Filosofie la Tulane University, New Orleans, USA (1998), cu o temă delogica modală și filosofia matematicii; este, de asemenea, Doctor în Filosofie al Universității dinBucurești (1998), cu o temă de filosofia limbajului.Profesor invitat la universități din SUA, Europa, China. Dr.h.c.mult., medalii și decorații. Domenii principale: logica filosofică, metafizica și filosofia limbajului.Publicații principale: Modality and Incompleteness (UMI, Ann Arbor, 1998); Modalitateși incompletitudine, (Paideia, 2001; Premiul “Mircea Florian” alAcademiei Române); Explorări filosofice (Humanitas, 2004); Words,Theories, and Things. Quine in Focus (ed.) (Pelican, 2009); Truth (ed.) (EdituraUniversității din București, 2013); Lumi ale gândirii, (Polirom, 2019); Metaphysics, Modality, and Meaning.Themes from the Work of Kit Fine (ed.) (OUP, 2020); Understanding andConscious Experience. Philosophical and Scientific Perspectives (ed.) (Routledge, 2024).

Ion Bogdan LEFTER (n. 1957) – scriitor, critic și istoric literar, analist cultural şi politic. Profesor al Facultății de Litere a Universității din Bucureşti (din 1990). Director al Școlii Doctorale Litere (2011-2022). Profesor-invitat al Universității din Amsterdam, Olanda (1992-1994). Membru al Cenaclului de Luni şi al Cenaclului Junimea, în cadrul cărora s-au format în jurul anului 1980 nucleele primului „val” postmodern al literaturii române. După 1989 a fost fondator şi (co)director al revistelor Contrapunct, Observator cultural şi aLtitudini, director al Editurii Litera, director în România (Bucharest Bureau Chief) al postului american Radio Europa Liberă. Rubrici în ziare şi reviste. Realizator de emisiuni radio şi de televiziune. Comentator politic în presa scrisă și în cea audio-vizuală. A publicat numeroase cărţi, a îngrijit ediţii, a semnat studii în volume colective, prefeţe, postfeţe ş.a.m.d. Fondator în 1994 al Cafenelei critice, proiect de dezbateri de actualitate socio-culturală. Numeroase participări la colocvii, simpozioane, festivaluri, tîrguri de carte în ţară şi în străinătate. Conferinţe susţinute în România şi pe alte meridiane, în Europa şi în America de Nord.

Mircea MARTIN, născut în 1940 la Reșița, a urmat studii primare, gimnaziale și liceale în orașul natal. În anul 1962 își ia licența în teoria literaturii, critică literară și folclor la Facultatea de Filologie, Universitatea din București, după ce, în 1958, fusese exmatriculat din rațiuni politice aberante. În 1980, doctorat la Facultatea de Limba și Literatura Română din universitatea bucureșteană. Încă din anul absolvirii rămâne asistent și apoi lector la Catedra de teorie literară și literatură comparată a Facultății de Litere. În perioada 1990-2010 este profesor la această catedră, pe care o conduce între anii 1990-2006. A predat de asemenea cursuri de Teoria literaturii la Facultatea de Limbi Străine și a ținut seminare și cursuri speciale pentru studenții Facultății de Filologie (devenite ulterior Facultatea de Limba și Literatura Română). Din 1991 este conducător de doctorate în Teoria literaturii şi Teoria criticii.

Cariera sa este marcată de întâlnirea cu Marcel Raymond și de contactul cu Grupul de la Geneva, direct din 1972. Prin intermediul lui Raymond cunoaște o serie de mari profesori și critici, cu care o purtat o corespondență edificatoare: Jean Rousset, Jean Starobinski, Georges Poulet, Jean-Pierre Richard, J. Hillis Miller etc. Stagii la University of California, Irvine (Fulbright, 1995) și la Universitatea din Konstanz (bursă DAAD, 2001).

Anticipând, intuitiv, reperele elaborate de „Școala de la Geneva“ sub numele de „critică a conștiinței“, a practicat încă din anii ’60 o critică de identificare. A fost apoi receptiv la „reader response theory“ a lui Wolfgang Iser, precum și la deconstructivism, manifestând în mod constant nevoia de sincronizare cu evoluţia ştiinţelor umane din Occident.

Pledează pentru alianța dintre filosofie și critică, pe care o consideră absolut necesară în exersarea unei critici bazate pe rigoare și profunzime conceptuală. A produs în spațiul literaturii din România o schimbare majoră a direcției critice, dinspre literar spre cultural. Preocuparea pentru cultura națională și relațiile ei cu marile culturi occidentale l-a condus la anticiparea teoriei „complexului cultural“, formulată în volumul G. Călinescu și complexele literaturii române din 1981.

A fondat Centrul Interdisciplinar de Studii și Cercetări Europene și Românești „Tudor Vianu“ de la Facultatea de Litere din București, a condus Asociația de Literatură Generală și Comparată din România, a coordonat conferințele Catedrei de Teoria Literaturii și, între anii 1983 și 1989, a Cenaclul „Universitas“. A coordonat programe la editurile Univers, Paralela 45 și Art, precum și revistele Cuvântul și Euresis.

Ioan-Aurel POP, (n. 1955) este istoric, profesor universitar (din 1996) și fost rector al Universitatii Babeș-Bolyai din Cluj (2012-2020), membru titular (din 2010) și presedinte (din 2018) al Academiei Române. Opera sa este axată pe cercetarea istoriei medievale a românilor și a Europei Centrale și de Sud-Est (instituțiile medievale românești, formațiuni politice româno-slave din Transilvania, raporturile românilor din Transilvania cu spațiul românesc extracarpatic, influența bizantină asupra românilor, raporturile Transilvaniei cu Europa Centrală si Occidentală, structura etnică și confesională a Transilvaniei). A elaborat, de asemenea, manuale școlare alternative pentru liceu. Peste șaăte sute de studii. Peste optzeci de volume scrise și coordonate, între care: Instituții medievale românești: Adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania în secolele XIV-XVI (1991, ed. revăzută 2022); Românii și maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania (1996; ediția a II-a, revizuită și adăugită, tradusă în engleză, 2003); Geneza medievală a națiunilor moderne (secolele XIII-XVI), 1998; Națiunea română medievală: Solidarități etnice românești în secolele XIII-XVI (1998); Românii și România: O scurtă istorie, 1998 (tradusă în engleză, italiană, germană, spaniolă); Istoria, adevărul și miturile. Note de lectură (2002; ed. a II-a, 2014); Contribuții la istoria culturii românesti (cronicile brașovene din secolele XVII-XVIII), 2003; Patrimoniul natural și cultural al României. Munții Apuseni, ed. Ioan-Aurel Pop, Marius Porumb; Istoria românilor, 2010; Biserică, societate și cultură în Transilvania secolului al XVI-lea. Între acceptare și excludere, 2012; De manibus Vallacorum scismaticorum. Romanians and Power in the Mediaeval Kingdom of Hungary (The Thirteenth and Fourteenth Centuries), 2013; Cultural Diffusion and Religious Reformation in Sixteenth-Century Transylvania. How the Jesuits Dealt with the Orthodox and Catholic Ideas, 2014; Hunedoreştii. O familie europeană (2020), Veghea asupra limbii române (2020), De la romani la români: o pledoarie pentru latinitate (2019), Scurtă istorie a românilor (2019), Românii. Eseuri dinspre Unire (2019), Southeastern Europe in the Middle Ages and Early Modern Times: Power and Influence between Vatican and Orthodoxy (2021). Numeroase titluri (inclusiv doctorate onorifice), diplome, medalii, premii. Membru în multe societăți savante și academii, între care Academia Europaea. Visiting professor în mai multe țări, director al filialelor ICR din New York și Veneția.

Ion POP, n.1941 în comuna Mireşu Mare, județul Maramureș. După primele patru clase primare, urmate în satul natal și amenințate cu întreruperea din cauza „originii sociale nesănătoase“ – bunicul, Pop Gheorghe, fusese declarat „chiabur“ şi arestat – în 1952 părinții s-au stabilit la Cluj-Napoca pentru asigurarea continuării studiilor școlare. Şcoala Generală „Simion Bărnuţiu“ din Cluj-Napoca, Liceul „Emil Racoviţă“ din Cluj-Napoca, în perioada 1955-1959. Între 1959-1964, student al Facultății de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, secţia Română. În 1971 obține titlul de doctor cu teza Avangardismul poetic românesc, coordonată de profesorul Iosif Pervain. Preparator la Catedra de Literatură română, apoi asistent universitar începând cu 1967. În perioada 1972-1990, lector; profesor universitar, 1990-2007. Decan al Facultății de Litere între 1996-2000.

Asistent asociat la Université de la Sorbonne Nouvelle-Paris III, 1973-1976.

Conducător de doctorat la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai“, din anul 1994. A coordonat peste 30 de teze de doctorat și 3 teze de doctorat în cotutelă cu Universitatea din Arras-Franţa. Membru în comisii de doctorat la diferite universităţi românești și europene: Paris IV-Sorbonne, Paris 3-Sorbonne Nouvelle, Geneva, Arras, Napoli.

În perioada 1990-1993 a fost director al Centrului Cultural Român de la Paris.

Între 1995-2005 a fost director al mai multor granturi de cercetare consacrate realizării Dicţionarului analitic de opere literare româneşti, publicat în 4 volume.

Poemele sale au fost traduse în antologii şi reviste literare din Franța, Belgia, Italia, Germania, Olanda, Serbia, SUA.

Domenii de interes: istoria literaturii române din secolul XX, perioada 1900-1944; poetică şi critică literară; arte poetice ale secolului XX; avangarda literară românească în context european; poezia generației ’60; poezia generației ’80; poezia lui Lucian Blaga; poezia lui Nichita Stănescu; opera lui Gellu Naum; curente şi tendințe în literatura română din perspectivă europeană; neomodernismul poetic al anilor ’60.

Cosmin POPA, istoric, cercetător al Institutului de Istorie„Nicolae Iorga” al Academiei Române, specializat în istoria Rusiei și istoria comunismului. Studii universitare la București și Moscova, doctor al Universității București. Lucrări: Nașterea Imperiului (2002), Între tentația imperiului și alianța strategică. URSS și Europa Centrală și de Est (2012), Intelectualii lui Ceaușescu. Academia de Științe Sociale și Politice (2018), Elena Ceaușescu sau anatomia unei dictaturi de familie (2021).

Victor RIZESCU este conferențiar la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, cu studii de Istorie și de Filozofie la Universitatea din București, la Universitatea Central-Europeană și la Universitatea Oxford. Ultimele cărți publicate: Development, Left and Right: Ideological Entanglements of Reformist Projects in Pre-communist Romania, București, Editura Universităţii din Bucureşti, 2018 (premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române); Statul bunăstării pe filiera românească. Fracturi ale dezvoltării și rupturi ale memoriei, București, Pro Universitaria, 2019; Eseuri despre politica memoriei. Accente și recalibrări aniversare, București, Neverland, 2020; Canonul şi vocile uitate. Secvenţe dintr-o tipologie a gândirii politice româneşti, ed. a II-a, Bucureşti, Pro Universitaria, 2020; Ideology, Nation and Modernization: the Romanian Patterns in Comparative and Theoretical Frameworks, sec. ed. rev., Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2024; Doctrinele muncii și politica profesiunilor. Sindicalism, corporatism și cooperație în România interbelică, Chișinău, Cartier, 2024 (sub tipar).

Gelu SABĂU, conferențiar universitar, Universitatea „Hyperion” din București, Facultatea de Jurnalism și profesor asociat, Universitatea din București, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, modulul ID. Doctor în filosofie al Universității din București (2010). Stagii de cercetare la Université de Bourgogne, Dijon, Franța (2005 – 2006), École Pratique des Hautes Études, Paris

(2007 – 2009) și Katholieke Universiteit Leuven, Belgia (2018). A publicat studii de specialitate în reviste din țară și din străinătate. A colaborat la diverse reviste culturale și site-uri: Idei în Dialog, Cultura, contributors.ro, baricada.org. Volume publicate: De la romantism la național-comunism. Încercare asupra modernității românești, Editura Institutul European, Iași, 2021; Ortodoxie și erezie în primele secole creștine, Editura Ars Docendi, București, 2016; și a editat volumul Publicistică românească. Antologie de texte, Editura Ars Docendi, București, 2015. Domenii de interes: filosofie politică, filosofia religiei, filosofia istoriei, ideologii religioase și politice moderne, istoria ideilor, modernitatea românească.

Daniel ȘANDRU este politolog, profesor universitar doctor la Facultatea de Științe Politice și Administrative a Universității „Petre Andrei” din Iași, instituție în cadrul căreia a deținut funcția de Președinte al Senatului universitar și pe cea de Prorector. Din martie 2022 este Președinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), agenție guvernamentală subordonată Cancelariei Prim-ministrului și aflată în directa coordonare a Premierului României. Este licențiat, ca șef de promoție, al Facultății de Filosofie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași (1999) și, ulterior, absolvent de Științe Politice (2001) în cadrul aceleiași instituții, are un master în Filosofie Politică (2000), un doctorat magna cum laude în Filosofie (2008), susținut de asemenea la Universitatea „Al.I. Cuza” și a obținut în 2019 un doctorat summa cum laude în Științe Politice la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Între 2010 și 2013 a fost bursier postdoctoral al Academiei Române și a efectuat stagii de cercetare la Universitaet Konstanz (2010, 2012) și la Humboldt-Universität, Berlin (2011).       

REZUMATE

Sorin ALEXANDRESCU, Existențialismul românesc: un curent, sau o prezență?

Acest curent în filosofia și literatura noastră interbelică a fost locul de convergență al tinerilor intelectuali mai ales din anii 30 si 40, scriitori, eseiști și filosofi, precum Mircea Eliade, Emil Cioran și mai ales Mircea Vulcănescu, ca și Constantin Noica sau Mircea Mateescu, cititori ai lui Kierkegaard sau Unamuno. S-ar putea vorbi, cred, și de ecouri în proza ulterioară din timpul comunismului”. 

Dragoș Paul ALIGICĂ, Convergență, sincronism, identitate și proiectul național în secolul 21: extrapolări, scenarii, întrebări

Contribuția se concentrează pe dinamica evoluțiilor viitoare la nivel european și global în lumina relevanței pe care o au pentru problema sincronizării României cu tendințele occidentale și globale în orizontul 2035 și dincolo de acesta.
Trei mari teme sensibile vor fi explorate cu precădere:

a. Complexitatea problemei sincronizării cu tendințele occidentale, în condițiile în care două întrebări sunt esențiale:

Ce mai înseamnă „Occident” astăzi și ce va însemna Occident în orizontul 2035 și dincolo de el? Ce filtre de selecție și discernământ vor fi folosite în raportarea la tendințele occidentale și încorporarea sau respingerea acestora?

b. Problema identității naționale în sincronizarea cu evoluțiile globale: Identitate națională, identitate europeană, cosmopolitanism.

Întrebări: Care sunt elementele de convergență și divergență în ceea ce privește identitatea colectivă pe care societatea românească și-o va asuma în orizontul următoarelor două generații? Cine și în ce fel pregătește in Romania această transformare?

c. Problema structurilor de guvernanță: Stat național, structuri europene, structuri politice globale, transnaționale și transsectoriale.

Întrebări: Cum și în ce fel răspunde structura instituțională a statului național român la presiunile de schimbare instituțională generate de tendințele globale și tehnologice?

Concluzii și evaluări de etapă: Redefinirea identității, viziunii și strategiei societății românești în răspuns la provocările secolului 21.

Sorin ANTOHI, Sincronisme: România și Europa. O perspectivă conceptuală și comparată

Sincronismul este un termen complex și cuprinzător, care se leagă în tradiția românească sintetizată și simbolizată de E. Lovinescu, dar prefațată de idei, dezbateri și polemici începute în secolul XIX, de numeroase alte noțiuni și proiecte, precum și de formele lor negative și hibride: sincronizare, modernitate, modernism/antimodernism, modernizare/demodernizare, imitație și transfer, forme și fond, autohton/endogen/organic și exogen/artificial, emulație și (sub)dezvoltare, rămînere în urmă și reducerea decalajelor, competiție mimetică și alte forme de rivalitate, stigmat și utopie, liberalism (lato sensu) etc. Fenomenul s-a manifestat și a fost teoretizat în multe alte locuri și epoci. Și e departe de a se fi încheiat, fiindcă este coextensiv cu istoria.

Geografia simbolică a Europei inaugurată de Lumini relega teritoriile românești într-o periferie multiplă fără speranță, iar cronologia simbolică a Europei (parte din aceeași viziune civilizațională a istoriei) le plasa într-o temporalitate inferioară sau, pentru a combina două concepte familiare, într-un regim subaltern de istoricitate. Dar orizontul, azimutul, direcțiile, discursurile și strategiile sincronismului, ca și cele ale progresului în ansamblu, sînt fluide, plurale, adesea contradictorii și contraproductive, se ramifică precum într-un exercițiu de logică și ars combinatoria.

Comunicarea propune schița unei hărți mentale a acestor ramificații.

Mioara ANTON, Apogeul (de)sincronizării. Tezele de la Mangalia (august 1983)

Izolarea culturală a României comuniste a debutat odată cu programul ideologic instituit în iulie 1971, care a pus capăt, de altfel, perioadei de liberalizare a regimului Ceaușescu. Tezele din iulie anunțau o puternică ideologizare a societății, prin intensificarea propagandei, limitarea autonomiei creației cultural-artistice și reîntoarcerea la autohtonismul cultural. Cinematografia, teatrul, creația muzicală și artistică, învățământul au fost supuse unei ample operațiuni de dez-occidentalizare.

Rezultatele s-au lăsat însă așteptate și la aproape zece ani distanță, în vara anului1983, prin discursul de la Mangalia, rostit la Consfătuirea de lucru a PCR pe probleme organizatorice și politico-educative, Ceaușescu revenea imperativ asupra promovării producțiilor culturale autohtone puternic ideologizate: „Să cultivăm sentimentul dragostei față de patrie, față de popor. Să dezvoltăm muzica, dansul românesc, tot ceea ce este creația poporului nostru! Nu trebuie să se alerge după nu știu ce muzică sau dansuri importate din altă parte!”. Radioul, televiziunea, cinematografia, teatrul, artele vizuale, literatura, presa erau chemate să se inspire numai din valorile naționale și să promoveze numai realitățile socialiste. Deloc întâmplător, sporirea presiunii ideologice asupra societății s-a produs în momentul în care regimul intrase într-o criză profundă (economică, a investițiilor, de încredere și de erodare societală). Prin exacerbarea excepționalismului național, curentul protocronist a contribuit masiv la izolarea culturii române și la limitarea circulației ideilor dinspre Occident.

Călin COTOI, Criza temporalității liberale la periferie: Narodnici ruși și construcție națională românească

Ce s-a întîmplat atunci când narodnicismul a fost transplantat din imperiu într-un context național periferic? De ce, în ce condiții și prin ce canale au fost socialismul și populismul rusesc și/sau occidental transpuse în dezbaterile privind rolul și locul statului-națiune modern într-o țară agrară? De ce sunt foștii narodnici importanți pentru diversele articulări ale temelor științei, moralității, progresului și națiunii într-un cadru românesc și ce fel de sincronism este acesta?

Mircea DUMITRU, Remarci cu privire la identitatea națională și identitatea culturală. Cosmopolitism înrădăcinat local.

Lucrarea prezintă accepțiunile principale ale conceptului de identitate. Dificultățile filosofice ale acestui concept, discutate în literatura filosofică de dată recentă, sunt examinate și în legătură cu aplicarea conceptului de identitate la contextul istoriei civilizatiei românești. Argumentul principal al lucrării este elaborarea și apărarea unei pozitii cosmopolite cu o înrădăcinare și determinații locale.

Ion Bogdan LEFTER,  E. Lovinescu – figura-cheie a culturii române de la 1900 pînă în prezent

După T. Maiorescu, fondatorul criticii literare românești și totodată interpret al primelor etape de „sincronizare” a societății românești, pașoptismul și junimismul, E. Lovinescu construiește tabloul modernității autohtone pe fundalul propriei sale teorii a sincronismului. Lansînd conceptul, îl va instrumentaliza în interpretarea istoriei generale, cu aplicație asupra celei literare și culturale. Emulat în anumite etape ale posterității sale, interzis de regimul comunist, va reveni ca principal critic literar român și ca teoretician social, reper „patrimonial” pînă în 1989, relansat în epoca noii sincronizări postcomuniste.

Mircea MARTIN, Marea turnantă și eternal decalaj

Sincronizarea/occidentalizarea n-a însemnat un salt de la o “barbarie orientală” spre o civilizație modernă, ci un process complex de aculturație.

Ioan-Aurel POP, Românii și locul lor la confluența dintre Occidentul latin și Orientul bizantin

Autorul propune o nouă revenire la una din marile teme ale culturii noastre. Și ale unei vieți de studiu. Comunicarea plasează astfel sincronismele în durata lungă și în contextele lor istorice, geografice, confesionale, politice.

Ion POP, Avangarda românească în procesul sincronizării europene

Pornind de la câteva idei definitorii pentru conceptul lovinescian de sincronism,

(saeculum — „spiritul epocii”, legea imitaţiei şi ”unghiul de refracţie” – diferenţierea etc.), comunicarea urmăreşte ecourile româneşti ale avangardei europene – futurism, dadaism, costructivism, suprarealism — în mediul literar şi artistic românesc în raport cu contextul socio-cultural al epocii, adaptate la specificul local al receptării).

Cosmin POPA, Pseudo-sincronismul ceaușist. Despre falsa liberalizare economică din România anilor 70

Comunicarea își propune să analizeze în ce măsură teza aproape unanimă a istoriografiei românești legată de existența unui pasaj liberal în perioada Ceaușescu se susține din punctul de vedere al politicilor economice și instituționale ale regimului. Comunicarea descrie motivațiile și urmările politicilor economice ceaușiste, inclusiv în perioada de maximă deschidere internațională și să argumenteze ideea existenței unei agende conservatoare a liderului român, mascată sub frazeologia destinată consumului extern.

Victor RIZESCU, Sincronism și variație în cadrul decalajelor de dezvoltare. Problema națională și cea socială la momentul 1920

Tratatele din sistemul Păcii de la Paris din 1919-1920 și Liga Națiunilor au avansat reglementări internaționale deopotrivă pentru administrarea problemei naționale și pentru abordarea novatoare a celei sociale. Preconizată în secțiunea a XIII-a a Tratatului de la Versailles și întemeiată pe prevederile articolului 23a din actul constitutiv al Ligii, Organizația Internațională a Muncii a elaborat, începând din 1919, convenții și recomandări privind protecția socială menite să fie încorporate în legislațiile naționale ale tuturor statelor componente. Principiul fundamental al acestei viziuni a fost universalitatea măsurilor promovate, obiectivul enunțat fiind aplicarea lor uniformă, în toate contextele politice și socio-economice. O viziune diferită a guvernat, însă, abordarea chestiunii naționale în orizontul epocii. Niciodată clar enunțată ca principiu cu caracter general în textele de drept internațional până în 1945, ideea autodeterminării naționale a oferit cadrul de referință pentru reconfigurarea granițelor politice după Primul Război Mondial doar între limitele continentului european, nu și în sfera imperialismului colonial. În plus, tratatele minorităților au suferit de viciul standardelor duble, fiind impuse statelor mici din Europa Centrală și de Est fără a fi asumate de marile puteri occidentale. Deși nu a  fost clar circumscrisă și conceptualizată la momentul 1920, această incongruență dintre cele două domenii de reglementare internațională a fost reflectată în dezbaterile epocii. Comunicarea explicitează dezbaterile respective din perspectivă românească.

Gelu SABĂU, Sincronism modern și sincronism postmodern

În prezentarea de față voi porni de la legea sincronismului enunțată de criticul literar Eugen Lovinescu, devenită paradigmă a evoluției societății românești în perioada modernă, pentru a analiza mutațiile pe care le-a suferit modelul sincronismului în epoca contemporană. Având în vedere definiții sau caracterizări ale postmodernismului date de teoreticieni importanți ai fenomenului, precum Jean-François Lyotard – dispariția metanarațiunilor sub influența pragmatismului cunoașterii; Fredric Jameson – logica culturală a capitalismului târziu; Jean Baudrillard – economia politică a semnului și a mărfurilor culturale; sau David Harvey – postmodernitatea ca expresie a globalizării, voi compara relația centru –periferie în paradigma modernității (al cărei reprezentant este Lovinescu) și modul în care se modifică această relație în paradigma postmodernă. Pornind de la gândirea idealistă al cărei reprezentant era Lovinescu și de la raportul idealism –materialism, voi analiza modificările pe care le-a suferit acest raport în postmodernism, pentru a trage concluzii cu privire la modul în care funcționează legea sincronismului în postmodernism.

Daniel ȘANDRU, Sincronizare prin resemantizare. Politici eugenice în România comunistă

Conjectura pe care o susțin este aceea că există o continuitate ideatică în ceea ce privește politicile eugenice ale statului român între România antecomunistă și România comunistă. Plecând de la analiza pe care o face istoricul Marius Turda cu privire la evoluția discursului științific și intelectual relativ la degenerarea rasială și selecția socială de la 1880 și până la momentul în care, în 1941, România devine „un stat biopolitic și eugenic”, îmi propun să arăt că, în perioada comunistă,  existat o resemantizare a conceptelor utilizate anterior, în sensul unei sincronizări teoretice și practice cu tezele ideologice din Uniunea Sovietică referitoare la această problematică. Această continuitate discursivă și practică, de asemenea instituționalizată la câțiva ani după instalarea regimului totalitar comunist, a asigurat cadrul evoluției nestingherite a politicilor rasiale și eugenice care au culminat în anii 80 cu punerea la lucru a unui veritabil sistem de „ocrotire” prin exterminare a copiilor „nerecuperabili” internați în cele 26 de cămine-spital funcționale în România regimului Ceaușescu.